ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4487/2018

Prin cererea înregistrată la data de 20.05.2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2009, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A., Primăria Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților să îi acorde în schimbul terenului afectat de apeducte, teren proprietatea sa, în suprafață de 4200 mp, situat în București, str. x, un alt teren intravilan care sa aibă aceleași dimensiuni, iar în subsidiar, dacă nu este posibil un schimb de terenuri, a solicitat să fie obligați pârâții să-i plătească prețul terenului afectat de apeducte la valoarea de circulație, sau să-i plătească o chirie lunară în cuantum de 8.400 euro/luna (2 euro/mp).

Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 302.400 euro (1.294.574,4 RON - 12.945.744.000 ROL) la cursul B.N.R. din 25.02.2009, reprezentând lipsa de folosință în perioada 01 martie 2006 - 01 martie 2009 pentru același teren.

Printr-o cerere precizatoare, reclamanta A. a solicitat ca pârâtele să fie obligate la plata sumei de 38.200 RON reprezentând lipsa de folosință a terenului, iar prin altă cerere a indicat provizoriu suma de 80.000 RON ca reprezentând valoarea terenului, conform capătului nr. 2 din cererea principală.

Ulterior, reclamanta A. a solicitat ca pârâtele să fie obligate la plata sumelor de 1.593.977 RON reprezentând valoarea terenului, conform capătului nr. 2 din cererea principală, prin care a solicitat astfel de despăgubiri, în cazul în care schimbul de terenuri nu este posibil, și a sumei de 122.472 euro, reprezentând lipsa de folosință a terenului, pentru perioada 1 martie 2006 - 1 martie 2009.

Pârâta S.C. B. S.A. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, privind cererile de vânzare sau schimb al terenului, formulate de reclamantă, invocând dreptul de proprietate al Municipiului București asupra instalațiilor de alimentare cu apă și considerând că numai acest pârât poate efectua astfel de acte de dispoziție solicitate de către reclamantă.

În calitatea sa de concesionar, pârâta S.C. B. S.A. a invocat faptul că are doar un drept de folosință privind bunul concesionat și nu un drept de dispoziție.

Referitor la această excepție, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată și a fost respinsă, întrucât, alături de această pârâtă care invocă un drept de concesiune, reclamanta a chemat în judecată și pârâtul Municipiul București, în calitate de proprietar al instalațiilor care-i grevează terenul, pentru ca ambele instituții să depună diligențele necesare, în ultimă instanță, să-i predea un alt teren în schimb, din patrimoniile proprii sau dobândite de la alte persoane, ori să-l cumpere pe cel grevat de obiectivele deținute de pârâte, obligații care nu impun cu necesitate ca pârâta să fie titularul unui drept de proprietate. Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de detentor al terenului și nu de proprietar al terenului sau al instalațiilor care-l grevează.

Pârâta S.C. B. S.A. a mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 8 din Decretul - lege nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.

Prin sentința civilă nr. 1462/15.11.2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea reclamantei A., pe cale de excepție, privind instituția Primăriei Municipiului București, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției invocate de pârâta S.C. B. S.A., precum și excepția inadmisibilității acțiunii.

A respins, ca neîntemeiate, cererile reclamantei A., formulate în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București prin Primarul General, privind obligarea acestora să-i acorde în schimb un alt teren echivalent și să-i plătească contravaloarea terenului de 4200 mp.

A admis cererea reclamantei privind capetele nr. 2 și nr. 3 din acțiune, conform precizărilor de la dosar, și a obligat pe pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București, prin Primarul General, în solidar, să-i plătească reclamantei A. suma de 525.588 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 4200 mp situat în București, str. x, pentru perioada 01.03.2006 - 01.03.2009.

De asemenea, a obligat pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București prin Primarul General, în solidar, să-i plătească reclamantei A. suma de 0,81 euro/mp/lună cu titlu de chirie pentru terenul de 4200 mp, identificat mai sus, începând cu 20.05.2009 și în continuare.

Totodată, a obligat pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București, prin Primarul General, în solidar, la 26.202 RON cheltuieli de judecată către reclamanta A.

Pentru a pronunța această soluție, cu privire la excepția prescripției invocată în cauză, tribunalul a reținut că dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului aflat în litigiu are caracter perpetuu, iar ocuparea cu apeducte și alte instalații de către pârâte este continuă, această stare de fapt exista la data sesizării instanței, subzistă și în prezent, astfel că nu se poate pune problema prescripției privind cererile reclamantei având ca obiect obligația de a face, respectiv, de a depune diligențe în vederea acordării unui teren în schimbul celui afectat sau de a-i cumpăra acest teren, reclamanta având posibilitatea să formuleze astfel de cereri oricând, în toată perioada în care pârâtele îi grevează terenul cu apeductele în cauză.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că în cauză, deși reclamanta a invocat răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998-999 C. civ., temeiul juridic al acțiunii este principiul îmbogățirii fără justă cauză în detrimentul proprietarului, grefat pe dreptul acestuia de a culege fructele civile potrivit art. 483 din C. civ., astfel că nu se poate reține săvârșirea unui delict din partea instituțiilor pârâte la o anumită dată, pentru a se putea pune și din acest punct de vedere, problema prescripției.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâților la efectuarea schimbului terenului reclamantei cu un teren similar precum și a celui având ca obiect solicitarea de obligare a pârâților la plata prețului acestui teren, tribunalul a constatat că o astfel de cerere este admisibilă din partea reclamatei, în calitatea sa de proprietar al terenului grevat de apeductele aflate în detenția sau proprietatea pârâtelor, iar lipsa consimțământului pârâtelor privind încheierea unor astfel de acte juridice, nu atrage respingerea acțiunii pe cale de excepție, ci dimpotrivă, presupune analizarea fondului cererii, a condițiilor și a posibilității ca instanța să se poată substitui părților pentru realizarea acestor convenții.

Din oficiu, tribunalul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției Primăria Municipiului București, constând că potrivit art. 21 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, instituția Primăriei Municipiului București nu poate sta în judecată, Municipiul București fiind reprezentat în instanță prin Primarul General al Municipiului București.

Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta A. este proprietarul terenului de 4200 mp situat în București, str. x, intravilan, care este afectat de apeductele aflate în proprietatea Municipiului București și asupra cărora pârâta S.C. B. S.A are un drept de concesiune, realizându-și obiectul său de activitate, aducătoare de profituri, în interesul acestei societăți.

Terenul se află în zona de protecție sanitară și nu poate fi folosit, reclamanta fiind lipsită de fructele acestuia, civile și industriale, la care este îndreptățită potrivit art. 483 și următoarele din C. civ.

Atâta timp cât autoritățile locale abilitate i-au recunoscut reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului și au pus-o în posesie conform Legii nr. 18/1991, pentru realizarea efectivă a efectului reparatoriu prevăzut de legea specială, trebuie să-i asigure exercitarea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de a culege fructele terenului în cauză.

Astfel, tribunalul a apreciat că nu are nicio relevanță sub acest aspect, apărarea pârâtei S.C. B. S.A., în sensul că la data reconstituirii, terenul era deja afectat de apeductele asupra cărora are un drept de concesiune, reclamanta nefiind ținută să respecte o obligație propter rem și neputând să fie obligată să suporte această sarcină legală exorbitantă pentru ea și care-i golește de conținut dreptul de proprietate.

Potrivit principiului îmbogățirii fără justă cauză, tribunalul a admis cererea reclamantei referitoare la despăgubirile solicitate privind paguba suferită pentru lipsirea de folosința terenului, începând cu 1 martie 2006 și până la 1 martie 2009, precum și în continuare, după data sesizării instanței, la plata unei chirii, conform sumelor determinate prin expertizele administrate în cauză.

Tribunalul a reținut că sistemul nostru de drept este guvernat de principiul consensualismului privind încheierea actelor juridice, astfel că, în condițiile în care instituțiile pârâte nu se exprimă în sensul de a cumpăra terenul sau de a încheia un act de schimb cu reclamanta, a apreciat că nu poate să suplinească voința acestora și nici nu poate să constate realizarea unui acord de voință în acest sens.

În consecință, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților să-i acorde în schimb un alt teren echivalent sau să-i plătească contravaloarea terenului de 4200 mp.

Cum potrivit art. 481 din C. civ., "nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", tribunalul a apreciat că cererea reclamantei, referitoare la despăgubiri și la o chirie în continuare, este cu atât mai mult întemeiată, în condițiile în care pârâții nu găsesc o soluție amiabilă de despăgubire a acesteia și nici nu a intervenit un act de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Conform art. 274 C. proc. civ., pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București, prin Primarul General, au fost obligați, în solidar, la 26.202 RON cheltuieli de judecată către reclamanta A., reprezentând taxe de timbru, onorarii pentru experți și onorarii pentru avocat.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 68/20.02.2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de către apelanții - pârâți S.C. B. S.A. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1462/15.11.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul cu nr. x/2009, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. și intimata - pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primarul General, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prima instanță a încălcat dreptul la apărare al apelanților - pârâți, principiile oralității, contradictorialității și disponibilității ce guvernează desfășurarea procesului civil, împrejurare în care s-a produs pârâților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancțiunii procedurale a anulării hotărârii conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit cu dispozițiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorii, în toate cazurile, hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății; prin urmare, instanța nu putea schimba acest obiect și nici nu putea îndepărta părțile pe care reclamantul le-a indicat în cererea de chemare în judecată și în contradictoriu cu care a înțeles să tranșeze chestiunea litigioasă dedusă judecății, decât prin nesocotirea principiului disponibilității procesului civil, această încălcare fiind evidentă cât timp părțile nu au avut posibilitatea de a formula susțineri și apărări în legătură cu excepțiile invocate chiar de instanță.

În condițiile în care prima instanță ar fi constatat existența unor nelămuriri sau a unui înțeles echivoc relativ la temeiul juridic al cererii, calificarea acesteia se putea realiza doar după ce această nelămurire era supusă dezbaterii părților pentru ca acestea să poată formula apărări, susțineri, concluzii cu privire la cauza acțiunii.

Or, așa cum rezultă din examinarea acțiunii, reclamanta a învestit tribunalul cu o cerere întemeiată pe dispozițiile care guvernează materia răspunderii civile delictuale, iar instanța argumentează soluția sa de admitere a acestei cereri pe dispoziții care ordonează îmbogățirea fără justă cauză, fără ca această chestiune să fi fost obiect al dezbaterii părților anterior tranșării sale de către instanță, prin soluția pronunțată.

În aceeași manieră, a fost soluționată și excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției Primăriei Municipiului București, excepție asupra căreia părțile nu au formulat concluzii, fiind invocată, din oficiu, direct cu ocazia deliberărilor.

În evocarea fondului, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 9/A din 14.01.2013, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București și a respins acțiunea față de aceasta pentru acest motiv, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București, prin Primarul General, și a obligat reclamanta la 13.425,48 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.C. B. S.A.

Pentru a decide astfel, Curtea, cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a Primăriei Municipiului București, invocată din oficiu, a reținut că aceasta este întemeiată prin raportare la prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora unitățile administrativ teritoriale au personalitate juridică și sunt reprezentate, după caz, de primar sau de consiliul local, astfel că, instituția primăriei nu poate sta în judecată.

De asemenea, prin prisma dreptului reclamantei de acces efectiv la un tribunal imparțial, Curtea a considerat că acțiunea prin care se pretinde obligarea pârâtei la acordarea unui teren în schimb ori la cumpărarea terenului afectat de o limitare legală, în privința exercițiului liber al atributelor dreptului de proprietate, nu poate fi considerată inadmisibilă, așa cum afirmă pârâta S.C. B. S.A., dar este nefondată. Atât vânzarea, cât și eventualul schimb pe care reclamanta le pretinde, prin trimiterea la dispozițiile art. 1295 și ale art. 1406 din C. civ., sunt acte juridice cu caracter oneros, sinalagmatic și consensual; nicicând, pe parcursul procesului, Curtea nu a constatat că părțile ar fi convenit în sensul încheierii convențiilor în discuție și nici nu și-au asumat vreo obligație de natură a fi corectată prin intervenția instanței de judecată.

Obiectul material al litigiului pendinte este supus unei reglementări speciale care înlătură obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru terenul proprietatea reclamantei, întrucât nu sunt întrunite cerințele angajării răspunderii civile delictuale, respectiv ale dispozițiilor art. 998-999 din C. civ., dispoziții ce constituie temeiul juridic al acțiunii.

Cu referire la cadrul procesual, invocarea unei noi cauze a acțiunii, la data de 22.10.2012 reprezintă o cerere nouă care, față de stadiul procesual al litigiului, nu poate fi primită prin raportare la prevederile art. 294 din C. proc. civ.

În cauză, Curtea a constatat că nu există o conduită ilicită a pârâtei și nici legătura de cauzalitate dintre această conduită și fapta pârâtei, deoarece utilizarea apeductelor concesionate de societatea pârâtă se realizează în temeiul unor dispoziții speciale. În plus, reclamanta nu a dovedit nici existența prejudiciului cauzat, eventual, prin faptul degradării terenului afectat de apeducte cu ocazia unor reparații efectuate de pârâtă, astfel că instanța a constatat că prejudiciul nu este actual.

Ingerința în exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei este necesară, este previzibilă și respectă cerința de proporționalitate între interesul persoanei particulare și interesul general, concluzie pe care Curtea a reținut-o în aplicarea în concret a dispozițiilor art. 44 alin. (5) din Constituția României și ale Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cazul servituții cu titlu gratuit instituită prin Legea nr. 241/2006.

Prevederile articolului 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, privind serviciul de alimentare cu apă și de canalizare instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul alimentarii cu apă și canalizării pe toată durata existenței acestora.

Drepturile de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (2) al acestui articol, privesc utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacități din domeniul respectiv este determinată de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanță cu dispozițiile constituționale.

S-a mai apreciat că simpla lectură a dispozițiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO pune în evidență faptul că protecția pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută. Dispozițiile sale conțin nu numai principiul protecției dreptului de proprietate ci și alte două principii, care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauze de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

La data reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în discuție, dreptul de servitute era preexistent, iar reclamanta este titularul unui drept de proprietate grevat de o obligație propter rem.

În condițiile în care, însăși instanța de contencios constituțional reține prin Decizia nr. 419/2010, cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, exercițiul cu titlu gratuit al dreptului de concesiune, Curtea a apreciat că se confirmă concluzia potrivit căreia reclamanta nu a dovedit prejudiciul efectiv creat de către pârâtă.

Această servitute legală administrativă este o veritabilă sarcină care grevează utilizarea imobilelor proprietate privată, constituind o limită în exercitarea dreptului de proprietate cu privire la acestea, asemănătoare obligațiilor propter rem, limită ce nu încalcă în nici un fel dispozițiile art. 44 din Constituție.

În privința actului de renunțare la judecata unor capete de cerere și a înscrisurilor depuse la dosar, după rămânerea cauzei în pronunțate, Curtea a apreciat că acestea nu pot fi luate în seamă; în caz contrar, se aduce atingere principiilor oralității, contradictorialității și dreptului la apărare, părțile neavând posibilitatea, după acest moment, să formuleze concluzii și apărări distincte celor realizate cu ocazia dezbaterilor asupra fondului litigiului.

Celelalte apărări formulate de societatea pârâtă, relative la excepția prescripției dreptului material la acțiune cât și la lipsa calității sale procesual pasive, nu au putut fi primite de instanța de apel. Astfel, s-a reținut că dreptul de proprietate al reclamantei are caracter absolut și perpetuu, iar acțiunea prin care se tinde la ocrotirea acestuia are caracter imprescriptibil; pretențiile exhibate ce privesc un drept personal au fost formulate cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă de trei ani, astfel cum acesta este stipulat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, pârâta S.C. B. are calitate procesuală pasivă în calitate de titular al unui drept de proprietate domenial, fiind concesionarul celor trei apeducte care grevează terenul reclamantei.

În temeiul dispoziției art. 274 din C. proc. civ., Curtea a admis cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 9/A din 14 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 13.02.2013, a declarat recurs reclamanta A., fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 19.02.2013.

Prin decizia nr. 925 din 11.03.2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat hotărârea recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că la 20.10.1994 reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 prin emiterea titlul nr. x de către Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a Municipiului București, iar apoi, prin partajul cu ceilalți coproprietari și prin succesiune, a dobândit în exclusivă proprietate terenul situat în str. x, București.

Din totalul suprafeței deținute cu titlu de proprietate, o porțiune de 4200 de teren a fost încă de la data reconstituirii dreptului de proprietate, afectată printr-un drept gratuit de concesiune asupra apeductelor care traversau subteran aceasta suprafață de teren, concesiune realizată de Municipiul București, ca proprietar, în favoarea S.C. B. S.A.

Din cauza amplasamentului acestor conducte de alimentare cu apă, terenul în litigiu constituie zonă de protecție sanitară cu regim sever a apeductelor, așa cum aceasta este definită prin art. 5 din H.G. nr. 930/2005. Dimensionarea zonei s-a făcut potrivit art. 30 din H.G. nr. 930/2005, astfel că pe suprafața astfel delimitată este interzisă orice amplasare de folosință sau activitate care ar putea duce la contaminarea sau impurificarea surselor de apă, iar potrivit art. 24 din același act normativ, terenurile aflate în zona de protecție sanitară cu regim sever vor putea fi folosite numai pentru asigurarea exploatării și întreținerii sursei, pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă.

Este reținut și necontestat acest regim de folosință al terenului aflat în proprietatea reclamantei de către părțile cauzei și de către instanțele de fond.

Or, semnificația interzicerii oricărei amplasări sau activități care ar putea duce la contaminarea sursei de apă și afectarea folosinței terenului numai pentru asigurarea exploatării și întreținerii sursei, pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă, semnifică în realitate o ocupare a terenului, care juridic este impusă printr-o interdicție de folosință plasată în sarcina proprietarului, totală și continuă.

Aceasta semnifică o lipsire de valoare economică a bunului, atâta vreme cât acesta nu poate fi valorificat, iar dispoziția asupra sa, în aceste condiții, este limitată, chiar dacă nu reprezintă o scoatere a bunului din circuitul civil, din punct de vedere juridic. Este evident că în aceste condiții reclamantei îi este atinsă substanța dreptului de proprietate, dincolo de aparențe (în acest sens, a se vedea Cauza Vergu împotriva României, hotărârea din 11.01.2011).

Mergând pe argumente date de prevalența Convenției în ordinea de drept intern și a jurisprudenței CEDO în materie, la care părțile fac referire, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hot. din 12.10.2010).

Pentru a aprecia această conduită trebuie verificate nu numai existența, în concret, a modalităților de despăgubire aplicate, ci și subordonarea lor scopului reparator comparativ cu natura interesului general ocrotit. Chiar dacă statul are dreptul de a reduce foarte mult nivelul acestor reparații, mijloacele legale opuse de stat trebuie să fie nu doar apte să justifice proporționalitatea anterior amintită, dar și să prezinte un mecanism coerent și consecvent de soluționare a acestor limitări.

Înalta Curte a arătat că în interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 Curtea de apel a plecat de la o premisă falsă, de natură să ducă, pe cale de consecință, la aplicarea sa greșită, în măsura în care a constituit temeiul legal al respingerii acțiunii.

Astfel, servitutea legală de trecere, reglementată și prin art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 nu îl împiedică pe proprietar să își exercite integral atributele dreptului de proprietate, inclusiv asupra porțiunii de teren asupra căreia se exercită efectiv trecerea, doar cu condiția să nu împiedice efectiv această trecere. Aceasta mai presupune existența premisei locului înfundat de care legea leagă nașterea acestei servituți, cu caracter imprescriptibil și inalienabil.

Potrivit dispoziției legale precitate, dreptul de servitute se exercită pentru executarea unor lucrări necesare întreținerii și exploatării sistemelor de alimentare cu apă. O corectă interpretare a aceste dispoziții impune doar ideea accesării terenului proprietate privată, inclusiv a folosinței sale, strict delimitată la durata lucrărilor necesare întreținerii și exploatării sistemelor și desigur, proprietarul nu poate împiedica acest acces. Prin natura lor, aceste lucrări sunt intervenții temporare, care nu presupun, ca în cauză, permanentizarea dreptului de ocupare și implicit, interdicția de folosință definitivă a terenului de către proprietar.

Această interpretare este confirmată și de teza a doua a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, în discuție, de vreme ce legiuitorul acceptă că pentru prejudiciile cauzate proprietarului terenului, implicate de exercitarea dreptului gratuit de trecere, acestuia i se datorează despăgubiri.

Dispozițiile legale evocate de instanța de apel nu se aplică speței. Aceasta pentru că, așa cum s-a stabilit în fapt, traversarea terenului reclamantei de apeductele aflate în exploatarea S.C. B. S.A. afectează întreg terenul de 4200 mp de o folosință exclusiv afectată asigurării exploatării și întreținerii sursei, pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă. Așadar, în fapt, se produce o ocupare totală și definitivă a terenului pe durata amplasamentului de interes public, care nu poate fi delimitată în timp și care transformă astfel iremediabil modul de exercitare a atributelor proprietății, chiar dacă recurenta-reclamantă păstrează teoretic toate aceste atribute.

Chiar și dacă această rețea a existat la momentul reconstituirii dreptului de proprietate, acest argument nu este și suficient pentru a se considera lipsa de temeinicie a cererii, câtă vreme nu s-a cercetat dacă reclamanta a cunoscut și și-a asumat primirea în proprietate a unui bun ale cărui calități au fost în acest fel afectate.

Înalta Curte a arătat că aplicarea dispozițiilor anterior amintite a determinat înlăturarea argumentelor de drept de care reclamanta s-a prevalat în motivarea acțiunii sale, respectiv, a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și a celor ale Legii nr. 18/1991, a dispozițiilor Constituției referitoare la protecția dreptului de proprietate și a Convenției.

Cauza trimisă spre rejudecare, după casare, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 22.04.2014, sub nr. x/2009*.

Prin decizia civilă nr. 607 din 29.06.2017 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în evocarea fondului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București și a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a obligat acest pârât să-i plătească reclamantei suma de 525.588 RON, cu titlu de despăgubiri, precum și suma de 62.293,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, ca neîntemeiată.

Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut, în primul rând, că prin sentința civilă nr. 1462/15.11.2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererile reclamantei A., formulate în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București, prin Primarul General, privind obligarea acestora să-i acorde în schimb un alt teren echivalent și să-i plătească contravaloarea terenului de 4200 mp, iar această soluție nu a fost atacată de reclamantă.

Pe de altă parte, soluția de admitere a cererii reclamantei privind capetele nr. 2 și nr. 3 din acțiune, conform precizărilor de la dosarul de fond, și de obligare a pârâților S.C. B. S.A. și Municipiul București, prin Primarul General, în solidar, să-i plătească reclamantei A. suma de 525.588 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 4200 mp situat în București, str. x, pentru perioada 01.03.2006 - 01.03.2009, precum și suma de 0,81 euro/mp/lună cu titlu de chirie pentru terenul de 4200 mp, identificat mai sus, începând cu 20.05.2009 și în continuare, a fost atacată cu apel de pârâții S.C. B. S.A. și Municipiul București, prin Primarul General, fără ca niciunul dintre aceștia să invoce vreo critică cu privire la existența și întinderea prejudiciului, respectiv a sumelor la care au fost obligați, apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. susținând doar că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, neexistând nici culpa și nici fapta ilicită a acesteia.

Or, deși specific căii de atac a apelului este efectul său devolutiv, acesta nu vizează cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Așadar, și în cazul apelului funcționează principiul disponibilității, astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voința apelantului, care poate relua pretențiile sale din prima instanță în totalitate sau numai parțial. În acest sens, instanța de apel poate proceda la rejudecarea litigiului dintre părți, sub aspectul problemelor de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță, în limitele stabilite expres sau implicit, de către apelant.

Totodată, dacă hotărârea primei instanțe a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost supus apelului dobândește autoritatea de lucru judecat, iar instanța de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părțile care nu au făcut apel.

Prin urmare, Curtea a constatat că hotărârea pronunțată de prima instanță este supusă căii de atac a apelului numai cu privire la capetele de cerere admise, soluția de respingere a celorlalte capete din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, neatacată de reclamantă, rămânând definitivă și irevocabilă.

De asemenea, în rejudecarea litigiului dintre părți, Curtea a avut în vedere criticile invocate expres sau implicit de apelanții pârâți, cu aplicarea însă a dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ. de la 1865, dat fiind că recursul declarat de reclamantă a fost admis, iar în rejudecarea cauzei, instanța de apel este ținută de îndrumările date în decizia de casare.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, prin raportare la prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, fiind reprezentate în justiție, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.

Cu privire la fondul cererii, Curtea a considerat că nu sunt îndeplinite în cauză cerințele reglementate de dispozițiile art. 998-999 C. civ., invocate de reclamantă ca temei juridic al acțiunii sale.

Astfel, simpla afectare a folosinței aferentă realizării unei servituți legale de utilitate publică și de interes economic și social (precum este cazul în speță), potrivit calificării exprese din cuprinsul art. 3 din Legea nr. 241 din 22 iunie 2006 a serviciului de alimentare cu apă și de canalizare, nu poate avea, în nici un caz, caracter ilicit, în condițiile în care existenta unei fapte ilicite reprezintă o cerință esențială pentru acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale.

A reținut Curtea că noțiunea de faptă ilicită este definită potrivit practicii și doctrinei juridice, ca fiind fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Esențial în caracterizarea ca ilicită a faptei imputate este ca aceasta să fie săvârșită prin încălcarea unor norme de drept, astfel că nu va avea caracter de faptă ilicită acțiunea ori inacțiunea care își are temeiul în chiar normele legale ori care este permisă de acestea.

În cauză, câtă vreme amplasarea apeductelor s-a efectuat anterior reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 către reclamantă, și chiar intrării în vigoare a acestei legi, pentru trei din cele patru apeducte, în mod evident, nu poate fi reținut caracterul ilicit al faptului amplasării și traversării terenului de conductele de alimentare cu apă, iar folosirea terenului nu este fără drept, astfel cum se susține, neputând fi înlăturată importanța de utilitate publică și de interes economic și social pentru alimentarea cu apă a Municipiului București.

De asemenea, faptul invocat de intimata-reclamantă privind omisiunea pârâților de a achita despăgubiri echivalente limitării folosinței terenului nu poate fi reținut ca inducând un caracter ilicit al faptei imputate acestora, câtă vreme între părți nu exista un raport juridic din care să se nască în sarcina pârâților o astfel de obligație de despăgubire.

Tot din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 C. civ., Curtea a reținut că inexistența faptei ilicite determină implicit inexistența cerinței vinovăției pârâților pentru prejudiciul invocat de reclamantă, câtă vreme regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu și măsurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitării de aprobare a planului urbanistic de detaliu conceput de reclamantă, respectă prevederile H.G. nr. 930/2005.

În ceea ce privește solicitările reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 102-103 din Legea nr. 18/1991, Curtea a constatat că acestea nu sunt incidente în cauză, câtă vreme apeductele ce traversează terenul reclamantei existau deja la data intrării în vigoare a actului normativ la care face referire intimata-reclamantă, respectiv anterior reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr. x eliberat la data de 24 octombrie 1994, astfel că ipoteza pentru care a fost adoptată reglementarea din art. 102 nu se regăsește în cauză.

În ceea ce privește fundamentarea cererii reclamantei pe dispozițiile art. 44 alin. (2) din Constituția României Curtea a apreciat că îngrădirea dreptului de proprietate invocată de intimata-reclamantă, constând în limitarea folosinței în modalitatea urmărită de aceasta, potrivit destinației actuale a terenului, nu poate avea caracterul unei exproprieri de fapt, astfel cum s-a invocat, ci conturează doar ipoteza unei restrângeri a exercițiului dreptului de proprietate, intimata-reclamantă rămânând proprietar al terenului asupra căruia au fost impuse restricțiile în perimetrul zonelor de protecție instituite, conform prevederilor legale.

Totodată, s-a reținut și că protecția dreptului de proprietate nu este una absolută, concluzie rezultând atât din reglementările legale interne, precum și din cea adoptată la nivel european prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar jurisprudența CEDO a stabilit necesitatea ca o astfel de restrângere să se încadreze în anumite limite pentru a nu avea caracterul unei ingerințe a statului în dreptul de proprietate. Astfel, limitarea ori restrângerea dreptului de proprietate trebuie să fie necesară și să aibă o bază legală, dar și să îndeplinească cerința de proporționalitate între necesitatea de a se asigura interesul general, pe de o parte, și imperativul respectării proprietății, pe de altă parte.

A constatat însă Curtea că, deși primele două condiții sunt îndeplinite (existând o bază legală și în plus, restrângerea rezultată prin aplicarea acesteia corespunde unui interes al comunității), cea de-a treia nu corespunde cerințelor stabilite de jurisprudența CEDO, legislația internă în vigoare, la momentul introducerii cererii, neprevăzând dreptul statului de a pune în balanță interesele comunității și dreptul de proprietate asupra unui teren supus regimului de protecție sanitară cu regim sever, ca urmare a existenței în subteran a unor conducte de alimentare cu apă ori de canalizare, astfel că, în cauză, față de probele administrate și modalitatea în care intimata-reclamantă și-a formulat pretențiile de despăgubire, acestea au fost considerate întemeiate.

Astfel, instanța de apel a reținut calitatea reclamantei de titular al unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în privința terenului litigios, imobil asupra căruia, potrivit Legii nr. 7/1996 și H.G. nr. 930/2005 (care a abrogat H.G. nr. 101/1997), a fost instituită zona de protecție sanitară cu regim sever și care poate fi exploatat numai pentru culturi de plante perene, de plante păioase și de pomi fructiferi, în condiții care să nu provoace degradarea lucrărilor de alimentare cu apă.

Raportat la dispozițiile legale care îi restrâng intimatei-reclamante exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, în sensul că pe suprafața de teren aferentă zonei de protecție sanitară cu regim sever nu se poate construi, Curtea a subliniat faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost reconstituit în temeiul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, terenul având la acea dată destinația de teren agricol.

În ceea ce o privește pe apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., Curtea a constatat că potrivit contractului de concesiune nr. x/29.03.2000 încheiat cu Municipiul București, aceasta are calitatea de concesionar al serviciul de alimentare cu apă și de canalizare, prin contract fiindu-i transmis doar dreptul de folosință și administrare asupra instalațiilor de alimentare cu apă și canalizare și asupra terenurilor afectate de acestea, nu și dreptul de proprietate asupra acestora (art. 29.3 din contract).

Astfel fiind, Curtea a apreciat că pretenția de obligare la plata de despăgubiri nu poate fi îndreptată decât împotriva proprietarului conductelor de apă, cel care le-a amplasat pe terenul ce se află acum în proprietatea reclamantei și care deține inclusiv dreptul de dispoziție asupra acestora, iar nu împotriva apelantei-pârâte S.C. B. S.A., care doar administrează și folosește sistemele de apă în limitele conferite de proprietar și de normele legale. Ca atare, apreciind că există o restrângere a exercițiului dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, ca urmare a existenței apeductelor, în opinia Curții, pretențiile nu ar putea fi justificate decât față de proprietarul conductelor de apă, respectiv Municipiul București.

În privința apelantului-pârât Municipiul București, prin Primarul General, Curtea a reținut că în cauză nu există decât o limitare legală parțială (în privința edificării unor construcții), în conformitate cu cel de-al doilea principiu prevăzut în alin. (2) al art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general (...) - iar nu una care să genereze o expropriere de fapt (așa cum s-a susținut prin motivele de recurs formulate de reclamantă în ciclul procesual precedent).

Practic, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin interdicțiile legale, dreptul de proprietate asupra bunului pe care îl deține reclamanta devine gol de conținut, acesta putând fi exploatat numai pentru culturi de plante perene, de plante păioase și de pomi fructiferi, în condiții care să nu provoace degradarea lucrărilor de alimentare cu apă, și cu respectarea celorlalte interdicții prevăzute de lege.

Curtea a constatat astfel că, deși reclamanta deține un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 CEDO, interdicția amplasării de construcții sau amenajări care nu sunt legate direct de exploatarea sursei și a instalațiilor de alimentare cu apă, asupra terenului ce face obiectul prezentului dosar, reprezintă o privare a reclamantei de bunul ei, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, contrarietatea normei juridice în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată cu reglementările Convenției fiind confirmată de modificările actuale ale dispozițiilor legale privind terenurile cuprinse în zonele de protecție sanitară cu regim sever.

Având în vedere că reclamanta este privată de posibilitatea de a beneficia de bunul său și de a obține beneficiile acestuia, față de regimul special de folosință a terenului ca urmare a instituirii unei zone de protecție sanitară cu regim sever sau cu regim de restricții, respectiv a interdicției amplasării de construcții sau amenajări care nu sunt legate direct de exploatarea sursei și a instalațiilor de alimentare cu apă, fără o justă despăgubire a titularului dreptului de proprietate asupra terenului, Curtea a constatat că situația astfel creată nu a asigurat justul echilibru între apărarea dreptului de proprietate și cerințele de interes general.

Față de susținerile intimatei-reclamante în sensul că la soluționarea cererii acesteia formulate în baza Legii nr. 18/1991, la momentul emiterii titlului de proprietate nr. x eliberat la data de 24 octombrie 1994 de Comisia Județeana pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a Municipiului București, conform dispozițiilor legale în vigoare, reclamanta nu putea să opteze pentru o altă modalitate de despăgubire decât cea în natură, Curtea a reținut că autoritatea era cea în măsură să stabilească natura și întinderea măsurilor reparatorii cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în vigoare. Or, prevederile ulterioare emiterii titlului ar fi exclus atribuirea terenului asupra căruia era instituită zona de protecție sanitară cu regim sever, în considerarea vechiului amplasament, ci reconstituirea dreptului de proprietate s-ar fi realizat pe un alt amplasament, cu mențiunea că atribuirea de teren pe alt amplasament intră în conținutul noțiunii de "restituire în natură" cu privire la terenurile agricole.

Curtea a făcut, așadar, aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Astfel, în condițiile în care reclamanta pretinde existenta unei atingeri aduse dreptului ei de proprietate protejat nu numai de legislația internă (art. 44 din Constituția României, art. 480 din C. civ.), dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar obținerea unei reparații nu este posibilă în baza legii interne, față de reglementarea existentă la data introducerii cererii de chemare în judecată, instanța de apel a constatat că nu poate examina cauza decât din perspectiva blocului reprezentat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței europene.

O privare de proprietate aparținând celei de-a doua norme nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, pe care Curtea a reținut-o prin raportare la scopul prevăzut de lege, acela al prevenirii pericolului de alterare a calității surselor de apă și care se realizează prin aplicarea măsurilor de protecție a calității apelor, stabilite prin actele normative în vigoare, precum și prin instituirea în teren a unor zone de protecție, cu grade diferite de risc față de factorii de poluare.

În plus, orice ingerință în folosirea proprietății trebuie să răspundă criteriului proporționalității. O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, între altele, cauza Sporrong și Lonnroth, paragraful 69). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria x nr. x, p. 23, paragraful 38).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanta să suporte o sarcină disproporționată, Curtea a considerat că trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare a prejudiciului, privarea de proprietate în condițiile din prezenta cauză constituind, în mod normal, o atingere excesivă a dreptului reclamantei, lipsa totală a despăgubirilor neputând fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale.

Concluzionând, Curtea a reținut în favoarea reclamantei dreptul de a primi o reparație echitabilă, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul creat, rezultat din imposibilitatea folosirii terenului potrivit destinației actuale a acestuia și intenționate de reclamantă (categoria de folosință construcții), decurgând din obligația respectării zonei de protecție sanitară cu regim sever.

Existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamantei rezultă din impunerea unui regim juridic potrivit Legii nr. 7/1996 și H.G. nr. 930/2005 ce îngrădește opțiunea firească a proprietarului de a construi pe terenul său. Astfel, reclamanta este împiedicată să folosească bunul potrivit propriilor interese prin funcțiunea restrânsă permisă de lege. În aceste condiții, exercițiul atributului dispoziției devine iluzoriu întrucât, deși nu a fost scos în mod formal din circuitul civil, bunul nu mai poate participa în mod efectiv și eficient la acest circuit, în condiții normale de piață.

S-a considerat de asemenea că, faptul că reclamanta ar fi cunoscut existența conductelor în subteranul lotului de teren pe care l-a dobândit nu are nicio relevanță în prezenta cauză, în condițiile în care reparația echitabilă la care are dreptul îi este recunoscută în considerarea restrângerii exercițiului unui atribut al dreptului de proprietate și nu dependent de cunoașterea sau necunoașterea acestui fapt la momentul dobândirii dreptului real imobiliar.

Din expertiza topografică și din suplimentul la expertiza topografică întocmite în cauză, instanța de apel a reținut că o parte din suprafețele de teren ce constituie zona de protecție sanitară severă pot fi folosite ca terenuri agricole, astfel că, chiar și în limitele impuse de restricțiile prevăzute de art. 28 din H.G. nr. 930/2005, nu se poate reține în cauză o lipsire totală de folosință a terenului. În aceste condiții Curtea a dispus despăgubirea intimatei-reclamante, cu precizarea că nici în prezent, dispozițiile legale nu disting cu privire la modalitatea de acordare a despăgubirii, ci prevăd doar că despăgubirea trebuie să fie justă.

Prin urmare, în privința cuantumului despăgubirii, Curtea a reținut că apelantul-pârât, prin cererea de apel, nu a invocat nicio critică cu privire la modalitatea de stabilire a prejudiciului, la proba administrată de prima instanță pentru stabilirea întinderii prejudiciului sau la întinderea prejudiciului.

Ca urmare a interdicției instituite de lege, s-a constatat că prejudiciul invocat de reclamantă este determinat de imposibilitatea folosirii terenului potrivit destinației actuale a acestuia și intenționate de reclamantă și decurge din obligația respectării zonei de protecție sanitară cu regim sever.

Cu toate acestea, schimbarea regimului juridic al terenului reclamantei, acesta având la momentul reconstituirii dreptului de proprietate categoria de folosință arabil, pentru ca, anterior introducerii acțiunii, începând cu anul 2000 și până în prezent, terenul să dobândească o altă categorie de folosință, respectiv aceea de construcții, în opinia Curții, nu a acordat reclamantei posibilitatea de a obține despăgubiri echivalente ale valorii bunului, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra terenului rămâne în patrimoniul reclamantei. La stabilirea despăgubirilor care i se cuvin reclamantei, Curtea a avut în vedere, drept criteriu, restricțiile impuse reclamantei, conform prevederilor legale.

Deși, într-adevăr, prin folosirea unui teren proprietate privată în interesul public, se produce proprietarului un prejudiciu, care trebuie reparat, iar pentru lipsa de folosință a terenului, proprietarul poate fi despăgubit pentru prejudiciul creat, Curtea a considerat că nu poate fi reținută o expropriere în fapt a terenului în cauză, dovadă fiind modalitatea de reglementare actuală a rap