ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 457/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 457/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 decembrie 2008,

reclamanții B.P. și B.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru

a fi obligat la restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a terenului situat

în București, sector 2.

Prin sentința civilă

nr. 1517/2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cererea

reclamanților a fost respinsă, cu motivarea că terenul se află între blocurile de

locuințe și are destinație de spațiu verde și locuri de joacă pentru copii, astfel

că nu poate fi restituit în natură, iar apelul declarat de reclamanți împotriva

acestei sentințe a fost respins ca nefondat, cu aceeași motivare prezentată și de

instanța de fond, potrivit deciziei civile nr. 5731 din 04 octombrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recursul declarat de reclamanți

împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 4816 din

06 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că instanța

trebuia să se pronunțe asupra dreptului reclamanților la măsuri reparatorii prin

echivalent, în cazul în care terenul nu a putut fi restituit în natură. Ca atare,

cu respectarea principiului disponibilității, instanța avea obligația analizării

și examinării cauzei în limitele învestirii sale, raportat la faptul nesoluționării

notificării.

Rejudecându-se cauza în

apel, a fost pronunțată decizia nr. 183/A din 24 mai 2013, a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost admis apelul reclamantului,

schimbată în tot sentința, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtului

Municipiul București să restituie reclamanților, în natură, terenul în suprafață

de 242,19 m.p. situat în București, sector 2, identificat în planul de situație

cuprins în anexa 1 la raportul de expertiză. A fost obligat pârâtul Municipiul București

să emită dispoziție privind propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent conform

Titlului VII art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 pentru diferența de teren

de 55,91 m.p., identificat prin același raport de expertiză la adresa din București,

sector 2.

A fost obligat Municipiul

București să trimită dispoziția Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a decide astfel,

instanța a constatat, în fapt, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și că terenul în litigiu, în suprafață de

298,10 m.p. a fost expropriat, aspecte de fapt menționate, pe larg, în sentința

civilă nr. 1517/2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și necontestate

pe parcursul procesului (de vreme ce numai reclamanții au declarat apel), chestiunea

controversată constând numai în posibilitatea legală a restituirii terenului în

natură sau acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent.

Asupra acestui aspect,

instanța de apel a apreciat că terenul în litigiu poate fi restituit, parțial, în

natură, deoarece suprafața de 242,19 m.p. din totalul de 298,10 m.p. reprezintă

teren liber, neocupat de construcții, nici subterane și nici supraterane, potrivit

expertizei efectuate în dosar atât în faza apelului, cât și în faza judecării cauzei

în fond.

Față de această situație

de fapt, instanța a constatat aplicabilitatea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în conformitate cu care, în situația imobilelor preluate în mod abuziv, restituirea

în natură se dispune pentru terenul liber, indiferent dacă pe acesta se află construcții

ușoare sau demontabile [alin. (3) din textul de lege menționat].

În consecință, a

dispus restituirea în natură a terenului liber și a stabilit dreptul reclamanților

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul ce nu poate fi restituit în

natură, în suprafață de 55,91 m.p., obligând Municipiul București să propună despăgubiri

pentru terenul imposibil de restituit în natură, potrivit procedurii instituite

de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

S-a constatat în acest

sens, că potrivit art. 16 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, dispozițiile emise

de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor se predau pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, indiferent dacă

notificările au fost soluționate prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda

sau prin consemnarea unor propuneri de despăgubire.

Textul de lege menționat

se coroborează cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată

de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 20/2007 pronunțată în interesul

legii, în sensul că, în măsura în care instanța este competentă să soluționeze pe

fond contestația, în aceeași măsură ea este „entitate învestită cu soluționarea

notificărilor”, astfel că are toate drepturile și obligațiile impuse de Legea

nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, Titlul VII, în procedura de soluționare a

notificărilor, sens în care trebuia să dispună trimiterea dispoziției finale de

soluționare a notificării, în baza Legii nr. 10/2001 (care în prezentul proces este

hotărârea instanței de fond) către Secretariatul Comisiei Centrale.

Această obligație a fost

impusă Municipiului București, în lipsa unei alte modalități legale reglementate

și a imposibilității practice ca instanța să trimită ea însăși, actul final al procedurii

către Comisia Centrală.

Decizia a fost atacată

cu recurs de către Municipiul București, care a formulat critici sub următoarele

aspecte:

- În mod greșit instanța

de apel a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 242,19 m.p. situat

în București, sector 2, apreciind că este teren liber în sensul art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10.1 din

H.G. nr. 250/2007 care explicitează dispoziția legală menționată anterior, ipoteza

restituirii în natură a construcțiilor nedemolate sau demolate parțial și a terenului

liber are scopul de a limita restituirea în natură numai la acele suprafețe de teren

care nu sunt ocupate de construcții ori nu sunt afectate servituților legale și

altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.

În ce privește sintagma

amenajări de utilitate publică, ea vizează suprafețele de teren supuse amenajării

destinate a servi nevoile comunității și anume, căi de comunicații, amenajări de

spații verzi (inclusiv cele din jurul blocurilor de locuit), parcuri și grădini

publice, etc.

- Instanța de apel a constatat

că terenul în litigiu este liber în accepțiunea art. 10 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, nesocotind faptul că spațiul verde aferent blocului reprezintă amenajări

de interes public, servind nevoile comunității.

Deși Legea nr. 10/2001

instituie, într-adevăr, principiul restituirii în natură, în același timp, actul

normativ reglementează și excepții, una dintre ele fiind cea prevăzută de art. 10

alin. (3), referitoare la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică.

- În ce privește obligarea

la emiterea dispoziției cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața imposibil de restituit în natură, s-a susținut că, potrivit Legii nr.

165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și (2), art. 4, art. 16 și art. 50 lit. b) din

Legea nr. 165/2013, Municipiul București urmează să fie obligat la emiterea dispoziției

pentru compensarea prin puncte.

De asemenea, conform

art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile

și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor

de judecată la data intrării în vigoare a legii.

În drept, criticile au

fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți nu

au formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar au solicitat,

prin notele scrise depuse, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând criticile deduse

judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în limitele și

în sensul următoarelor considerente:

- Dispunând restituirea

în natură a terenului în suprafață de 242,19 m.p. - din totalul suprafeței de 298,10

m.p. -, instanța de apel a considerat că acesta este teren liber, susceptibil de

măsura reparației directe, pe considerentul că „nu este ocupat de construcții, nici

subterane, nici supraterane”.

O asemenea modalitate

de abordare și de interpretare a sintagmei „teren liber” este însă eronată, întrucât

reduce ipoteza textului legal la situația terenului pe care nu se regăsesc construcții

(subterane ori supraterane), indiferent de afectațiunea acestuia.

Or, potrivit art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafața de teren afectată servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc

în echivalent.

În același sens, Normele

metodologice vizând aplicarea unitară a legii, cuprinse în H.G. nr. 250/2007

(art. 10.1), stabilesc că ipoteza restituirii în natură a terenului liber vizează

și este limitată numai la acele suprafețe de teren care „nu sunt afectate servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică”.

În ce privește sintagma

„amenajări de utilitate publică”, ea este definită de art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007,

în sensul că „sunt destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație,

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor

de locuit, parcuri și grădini publice”.

Or, terenul în litigiu,

situat între blocul nr. X și imobilul cu nr. Y, face parte - conform mențiunilor

de pe schița anexă raportului de expertiză - din spațiul verde al blocului (având

amplasate și două copertine metalice cu destinația de ghenă, care deservesc, așadar,

nevoile comunității), afectațiune ignorată de către instanța de apel.

Astfel cum a stabilit

prima instanță a fondului, pe baza probelor administrate, terenul și construcțiile

de pe acesta (demolate ulterior, cu plata despăgubirii) au fost expropriate conform

Decretului nr. 54/1951, în vederea construirii unui ansamblu de locuințe.

A rezultat că scopul exproprierii

a fost realizat, împrejurarea că o parte din teren a rămas neconstruită - situându-se

însă la mai puțin de 2 metri de blocul de locuințe nr. X - nefiind de natură să

ducă la concluzia naturii acestuia de teren susceptibil de restituire în natură.

Astfel, un ansamblu de

locuințe presupune, deopotrivă, pentru buna funcționare, spații libere între blocuri,

pentru a putea fi amenajate ca spații verzi, locuri de joacă pentru copii, ori pentru

a asigura accesul între părțile componente ale ansamblului rezidențial.

Este motivul pentru care,

de altfel, terenul în litigiu a fost trecut, ca spațiu verde, în domeniul public

al Municipiului București și în administrarea Administrațiilor Domeniului Public,

conform hotărârii nr. 308/1999 a Municipiului București), în baza Legii nr. 24/2007

privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane.

În acest context, aprecierea

instanței de apel în sensul că terenul este liber de construcții subterane și supraterane,

ceea ce îl face restituibil în natură, ignoră afectațiunea în concret a acestuia,

împrejurarea că el este destinat bunei funcțiuni a ansamblului de locuințe, având

o destinație de utilitate publică, scop în care s-a și dispus exproprierea acestuia.

Pentru toate aceste considerente,

se constată că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 10

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atunci când s-a dispus restituirea în natură a

imobilului, măsura reparatorie ce se datorează, față de regimul juridic al terenului,

fiind una prin echivalent, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, motivul

de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost găsit fondat,

astfel încât, admițându-se recursul declarat de Municipiul București, va fi modificată

în parte decizia atacată, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent vor

viza întreaga suprafață, de 298,10 m.p., care a făcut obiect al notificării.

- Celălalt aspect de nelegalitate

invocat - privind incidența în cauză a unor prevederi ale Legii nr. 165/2013

- are caracter nefondat.

Dispozițiile din noua

reglementare referitoare la măsuri pentru finalizarea procesului de restituire a

imobilelor preluate abuziv, de care se prevalează recurentul, nu sunt de natură

să demonstreze nelegalitatea deciziei, relevând, în realitate, aspecte care țin

de faza executării hotărârii și de modalitatea în care se realizează convertirea

măsurilor reparatorii prin echivalent în măsuri compensatorii sub formă de puncte.

Astfel, recurentul a pretins

nesocotirea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 16 și art. 50 lit. b) din

Legea nr. 365/2013, texte care reglementează ipoteza în care nu se poate dispune

restituirea în natură a imobilelor, așa încât măsura reparatorie este compensarea

sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7).

În ce privește stabilirea

în concret a acestor măsuri compensatorii, ea este în competența unui organ administrativ

(Secretariatul Comisiei Naționale, conform art. 21 menționat), cel care procedează

la evaluare potrivit unei grile notariale, convertind valoarea astfel stabilită

în puncte.

Rezultă că, la fel ca

și în ipoteza Legii nr. 247/2005 - care scindase în două procedura restituirii:

una judiciară, în cadrul căreia se stabileau calitatea de persoană îndreptățită

și modalitatea restituirii, în natură sau prin echivalent și una administrativă,

în fața Comisiei Centrale, vizând stabilirea în concret a despăgubirilor - noua

reglementare păstrează această distincție, în condițiile în care întreaga procedură

pentru determinarea punctelor se desfășoară în fața Secretariatului Comisiei Naționale.

Ca atare, nu se poate

susține nelegalitatea deciziei din apel sub motiv că nu a aplicat dispozițiile invocate,

referitoare la stabilirea măsurii compensatorii prin puncte aplicabilă în procedura

administrativă, în fața unui organ administrativ.

În ce privește pretinsa

încălcare a art. 50 lit. b) din Legea nr. 365/2013 („orice dispoziție referitoare

la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura

reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent prevăzute

în Legea nr. 10/2001, se abrogă”), se constată că norma invocată este lipsită de

pertinență raportat la soluția adoptată.

Astfel, pe de o parte,

în cauză nu s-a procedat la o evaluare a bunului imposibil de restituit în natură,

pentru a se putea pretinde că au fost folosite alte criterii de evaluare decât cele

conținute de legea nouă, iar pe de altă parte, nici nu s-a dispus compensarea cu

alte bunuri sau servicii.

Ceea ce este esențial

pentru procedura jurisdicțională desfășurată este stabilirea imposibilității restituirii

în natură a imobilului și recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.

Referirea, în susținerea

acestei din urmă modalități de reparație, la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a

fost justificată, pe de o parte, de existența deciziei de casare care a impus o

astfel de analiză, iar pe de altă parte, de împrejurarea că ulterioara convertire

a măsurii compensatorii în puncte ține, oricum, de faza executării hotărârii (iar

nu de legalitatea măsurii).

Sub acest din urmă aspect,

se constată că, potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, „obligațiile

privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa

potrivit art. 21”.

Rezultă că legiuitorul

a avut în vedere lipsirea de efectul autorității de lucru judecat a hotărârilor

irevocabile care stabileau un anumit conținut al măsurilor reparatorii, înlocuindu-le

cu cele prevăzute de noua reglementare.

Pentru identitate de rațiune

(mutatis mutandis), o asemenea convertire a măsurilor reparatorii se va realiza

în temeiul art. 41 cu referire la art. 21 din Legea nr. 165/2013, și în situația

hotărârilor irevocabile ulterioare, ca în speță.

În consecință, o dată

în plus, aspectele invocate de către recurent cu referire la dispozițiile Legii

nr. 165/2013 nu se circumscriu criticilor de nelegalitate cu privire la soluția

adoptată, vizând, pe de o parte, procedura administrativă în fața Secretariatului

Comisiei Naționale, iar pe de altă parte, împrejurări care țin de faza executării

silite, respectiv de modalitatea de convertire a măsurii reparatorii prin echivalent

în măsura compensatorie prin puncte.

Pentru considerentele

expuse anterior, a fost găsită întemeiată doar critica de nelegalitate referitoare

la imposibilitatea restituirii în natură a unei părți din imobil, dată fiind

afectațiunea acestuia, așa încât, urmare a admiterii recursului, decizia

a fost modificată în parte, în sensul stabilirii măsurii reparatorii prin echivalent

pentru întreaga suprafață de teren.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 183/A

din 24 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

.

Modifică în parte decizia în sensul că înlătură dispoziția privind

obligarea pârâtului Municipiul București să restituie în natură terenul în suprafață

de 242,19 m.p.

Obligă pe pârâtul Municipiul București să emită dispoziție privind

propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 298,10 m.p.

în loc de 55,91 m.p.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 februarie 2014.