ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2507/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2507/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007, sub nr.

43533/3/2007, reclamanta SC D.D.S. SA București, a solicitat în contradictoriu

cu pârâții N.E.D., în calitate de moștenitor al autoarei N.M. și Municipiul

București, prin Primarul General, în calitate de emitent, să se constate

nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a

Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie a imobilului din

București, prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către

numita N.M., mama pârâtului N.E.D., acte emise cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, solicitându-se și obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în aplicarea Legii nr. 10/2001 a fost emisă Dispoziția

Primarului Municipiului București din 30 septembrie 2002 prin care s-a dispus

restituirea în natură a terenului sub forma a două parcele de teren

identificate sub numerele factoriale AA și BB în str. H., sector 4, București,

către numita N.M., mama pârâtului care a fost pusă în posesie prin

Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002. S-a arătat că, la momentul punerii în

posesie a autoarei N.M., cele două parcele de teren erau afectate de rețele de

distribuție a gazelor naturale, investiția SC D.D.S. SA București rețele legal

executate, ce deservesc în mod efectiv patru locuințe multietajate (blocuri)

din zonă, permițând distribuția de gaze naturale și spre zonele limitrofe.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 948, 949, 950 și 966 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 890 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale active invocate de

pârâtul N.E.D. și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC

D.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) București și a obligat pe reclamantă la 700 RON

cheltuieli de judecată către pârâtul N.D.E.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost persoana

juridică obligată la despăgubiri către pârât în acțiunea în pretenții

întemeiată pe actul juridic atacat, justificat drept titlu de proprietate,

astfel că aceasta are un interes legitim, personal și actual, precum și

calitatea procesuală activă să promoveze acțiunea în constatarea nulității

absolute a actului juridic de care se prevalează pârâtul, ca titlu de

proprietate.

Pe fondul cauzei,

tribunalul nu a constatat încălcări ale Legii nr. 10/2001 în măsură să atragă

sancțiunea nulității absolute a actelor juridice, respectiv a Dispoziției

Primarului General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 și a

Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie asupra imobilului

din Str. H. nr. AA și nr. BB, prin care s-a dispus restituirea celor două

parcele de teren către autoarea N.M., mama pârâtului N.E.D., actele juridice

atacate fiind emise cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că

nu se impune constatarea nulității acestora și nici a actelor subsecvente. S-a

reținut că terenurile predate autoarei pârâtului, pentru care s-au emis actele

juridice atacate, nu sunt afectate de conducte magistrale de transport a

gazelor naturale, ci de conducte de gaze destinate alimentării unor proprietăți

private, iar în anul 1999, când au fost înlocuite conductele din oțel cu altele

de polietilenă, antecesoarea reclamantei nu a făcut demersurile necesare pentru

schimbarea traseului, astfel încât să nu mai afecteze terenul care putea și

chiar a făcut obiectul legilor reparatorii privind proprietatea privată.

Astfel, s-a avut în vedere că nu se poate reține, cu deplin temei, faptul că

prin acțiunea de retrocedare dispusă a fost afectat domeniul public într-o

asemenea măsură, încât să atragă sancțiunea nulității, iar condițiile generale

de validitate ale convențiilor prevăzute de art. 948 și urm. C. civ.,

menționate în mod generic de reclamantă în cererea de chemare în judecată, nu

au fost îndeplinite.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta D.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA).

Prin Decizia civilă

nr. 833A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC

G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA), împotriva Sentinței civile nr. 890 din 22 iunie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu

cu intimații pârâți N.E.D., și Municipiul București, prin Primarul General.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

Cauza de nulitate a

actului juridic este rezolvată de regula "tempus regit actum", în

sensul că valabilitatea actului juridic trebuie analizată în raport de

dispozițiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, modificarea

ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea inițială a încheierii

acestuia.

În speță, Dispoziția

Primarului General din 30 septembrie 2002 și Procesul-verbal din 25 noiembrie

2002 au fost emise la momentul când dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 prevedeau că "În cazul în care pe terenurile imobilelor

preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate

obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, urmând să se

respecte documentațiile de urbanism legal aprobate", iar alin. (11) al

art. 10 nu exista în forma legii de la acea dată.

Indisponibilizarea la

restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 a terenurilor afectate de

"amenajări de utilitate publică" a fost introdusă ulterior, prin

Legea nr. 247/2005, prin care a fost completat în acest sens textul art. 10

alin. (2) din lege și prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 493/2008.

S-a reținut că

aplicarea în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în

forma dobândită ca urmare a modificărilor și completărilor intervenite în baza

Legii nr. 247/2005 ar duce la încălcarea principiului neretroactivității legii

civile, potrivit căruia, o lege civilă se aplică în practică după adoptarea ei,

nu situațiilor anterioare trecute, conform art. 15 alin. (2) din Constituție și

în art. 1 alin. (1) C. civ., astfel încât curtea de apel a apreciat acțiunea ca

fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepțiile invocate, în apărare, de către intimatul pârât N.E.D., curtea de

apel a apreciat că acestea au fost soluționate în mod corect de către instanța

de fond.

Astfel, în ceea ce

privește excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a

reclamantului în promovarea acțiunii, instanța de apel a constatat că prin

Sentința civilă nr. 1467 din 30 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, reclamanta a fost obligată la despăgubiri către intimatul pârât

N.E.D., reprezentând plata lipsei de folosință pentru terenul restituit

acestuia din urmă prin actele juridice contestate în prezenta cauză, astfel că

aceasta are un interes legitim, personal și actual, precum și calitatea

procesuală activă să promoveze acțiunea de constatare a nulității absolute a

actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate.

În ceea ce privește

excepția tardivității, s-a reținut că instanța de fond a apreciat în mod corect

că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 este

aplicabil numai în cazul atacării dispozițiilor de respingere a notificării sau

a cererii de restituire în natură, formulate de persoana care se pretinde

îndreptățită, nu și reclamantei, care este terț față de dispoziția emisă în

baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA).

Prin Decizia civilă

nr. 6691 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost admis recursul declarat de reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA)

împotriva Deciziei nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată și s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a reținut că, în speță, cadrul procesual nu a fost clar

stabilit.

Dacă în ceea ce

privește excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată, instanța a

considerat că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci

prevederile dreptului comun, în ceea ce privește fondul litigiului, instanțele

au soluționat cauza exclusiv în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta

Curte a constatat că, în cauză, nu a existat o delimitare clară a cadrului

procesual în care se desfășoară prezentul litigiu, în măsură să permită

instanței de control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor

juridice, susținute prin motivele de recurs, astfel că se impune casarea

hotărârii, iar, în rejudecare, urmând a se stabili dacă litigiul este

circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001 iar, în caz afirmativ, se va avea

în vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce privește

cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta

aceste acte, termenele în care o pot face și instanța competentă să le

soluționeze cererea.

În rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 57 A din 19 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-au respins excepțiile tardivității, lipsei

calității procesuale active a apelantei și a interesului, ca nefondate, s-a

respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă SC G.S.E.R. SA

(fostă SC D.S. SA), împotriva Sentinței civile nr. 890 din 22 iunie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu

intimații-pârâți N.E.D. și Municipiul București, prin Primarul General, și a

fost obligat apelantul la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată către intimat.

În motivarea soluției

pronunțate, instanța de apel a reținut că acțiunea în anulare a fost promovată

de reclamantă, fiind terț, atât în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul

dispoziției de restituire în natură, acesta pretinzând că ar fi suferit o

vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime prin actul emis de primar.

Reținând că decizia,

sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face

dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, având forța

probantă a unui înscris autentic, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, instanța de apel a apreciat că actele juridice atacate, emise în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, trebuie analizate nu prin prisma respectării

prevederilor acestui act normativ, ci a normelor de drept comun.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale active și

excepția tardivității s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate, pentru

aceleași considerente reținute prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei,

Curtea de Apel București a reținut că nulitatea unui act juridic este

sancțiunea de drept civil care lipsește actul de efectele contrare normelor

juridice edictat pentru încheierea sa valabilă și că, în cauză, nu a fost

invocată și nici dovedită vreo împrejurare care să atragă incidența art. 948,

949, 950 și 966 C. civ., care privesc condițiile esențiale ale validității

convențiilor, capacitatea părților contractante și cauza convențiilor.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA). Prin

întâmpinare, intimatul a solicitat admiterea excepțiilor lipsei calității

procesuale active și a lipsei de interes și respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia civilă

nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a admis recursul declarat de reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC

D.S. SA) împotriva Deciziei civile nr. 57 A din 19 februarie 2013 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, s-a casat decizia atacată și a fost

trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Referitor la

excepțiile de fond invocate, prin întâmpinare, de intimatul pârât N.E.D.,

Înalta Curte a reținut că soluția dată acestora a intrat în puterea lucrului

judecat, în condițiile în care pârâtul nu a atacat cu recurs Decizia nr. 833 A

din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și nici

decizia pronunțată de aceeași instanță de apel, cu ocazia rejudecării pricinii,

respectiv Decizia nr. 57 A din 19 februarie 2013.

Pe fondul recursului,

s-a constatat că instanța de apel a reținut corect calitatea reclamantei de

terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire

în natură și al procesului-verbal de punere în posesie. Pe cale de consecință,

s-a reținut corect posibilitatea reclamantei de a solicita pe calea unei

acțiuni în anulare de drept comun constatarea nulității respectivelor acte,

emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr,

reclamanta nu are deschisă calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, pusă exclusiv la dispoziția persoanelor îndreptățite în sensul acestui

act normativ și, prin urmare, nu sunt aplicabile nici normele de competență

care reglementează această contestație.

În prezenta cauză,

soluția pronunțată cu privire la competență a rămasă irevocabilă prin

nerecurarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel București în cadrul

regulatorului de competență. Această soluție dată cu privire la competență nu

poate avea, însă, niciun fel de consecințe cu privire la caracterul acțiunii

formulate de reclamanta recurentă, acțiune în anulare de drept comun.

Curtea a reținut, în

acest context, că Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept procedural,

stabilind căile și persoanele care pot ataca în justiție actele emise în

temeiul său, ci și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de

validitate ale acestor acte.

Astfel, chiar dacă

acțiunea reclamantei nu este formulată în temeiul dispozițiilor procedurale

speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul

acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformității sale cu condițiile

de emitere și validitate. Astfel, soluția instanței de apel de a nu examina

actele atacate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 este nelegală, câtă

vreme acțiunea a fost întemeiată pe art. 966 C. civ., context în care se

impunea examinarea cauzei actului, respectiv frauda la lege.

Soluția instanței de

apel, în sensul că dispozițiile de restituire pot fi verificate în cadrul

acțiunii în anulare promovate de un terț doar prin prisma condițiilor generale

de validitate ale actului juridic, lipsește de conținut dispozițiile Legii nr.

10/2001, prin refuzul verificării încălcării normelor imperative în discuție.

În consecință, Înalta Curte a constatat că se impune trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru a se verifica legalitatea actelor atacate nu numai din

perspectiva condițiilor generale de validitate ale actului juridic, ci și prin

prisma respectării normelor imperative ale Legii nr. 10/2001, pretins

încălcate.

În rejudecarea

apelului nu au fost administrate probe noi.

Prin Decizia civilă

nr. 41A din 6 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de apelanta reclamantă SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA),

împotriva Sentinței civile nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 43533/3/2007 în contradictoriu

cu intimații pârâți N.E.D. și Municipiul București, prin Primarul General, a

schimbat în parte sentința apelată și, a admis în parte cererea. Drept urmare,

s-a constatat nulitatea absolută parțială a Dispoziției Primarului General din

30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură a terenului în

suprafață de 1824 mp, situat în București, , sector 4 (fost 5) și s-a constatat

nulitatea absolută a Procesului-verbal de predare-primire a terenului din 25

noiembrie 2002 emis de C.G.M.B. - A.F.I., în baza dispoziției menționate.

Totodată, a fost înlăturată obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de

judecată către pârât, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut că cererea dedusă judecății are ca

obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției Primarului General din 30

septembrie 2002 și a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în

posesie a imobilului.

Prin dispoziția

menționată s-a dispus, printre altele, restituirea în natură, în proprietatea

numitei N.M., autoarea pârâtului N.E.D., a terenului în suprafață de 1824 mp

situat în București, sector 4, format din parcela 1 în suprafață de 1176 mp și

parcela 2 în suprafață de 648 mp, cu privire la care se menționează în

dispoziție că este teren liber de construcții definitive, ocupat cu parcaje și

garaje provizorii neautorizate. În baza acestei dispoziții, a fost emis

Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002 de predare-primire a terenului.

Cu privire la

excepțiile invocate de intimatul pârât în apel, prin întâmpinare, Curtea a

constatat că, la termenul din data de 10 mai 2011, în apel, în primul ciclu

procesual, intimatul pârât a învederat că nu mai insistă în susținerea

excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului apelului,

neregularitatea procedurală fiind acoperită de apelantă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei de

interes, Curtea constată că prin sentința apelată, aceste excepții au fost

respinse, iar intimatul pârât nu a declarat apel principal sau apel incident cu

privire la soluția pronunțată sub acest aspect. Prin urmare, soluția dată cu

privire la aceste excepții a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi

criticată în calea de atac prin intermediul formulării întâmpinării.

În ceea ce privește

criticile formulate prin apel cu privire la soluționarea fondului cauzei,

curtea de apel a reținut din probatoriul administrat în cauză, că este cert

faptul că terenul ce a făcut obiectul dispoziției contestate este ocupat de

conducte de gaze. De altfel, reclamantul a inițiat mai multe procese prin care

a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a terenului menționat, motivat

chiar de faptul că la momentul punerii în posesie a autoarei sale, cele două

parcele de teren restituite erau afectate de rețelele de distribuire a gazelor

naturale aparținând D.S. SA. Acțiunile pârâtului au fost admise, iar pârâta D.

SA a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe

perioadele 25 noiembrie 2002 - 15 octombrie 2004, 12 februarie 2005 - 12

februarie 2008.

În cauza inițială

înregistrată la data de 15 octombrie 2004 pe rolul Tribunalului București, în

care s-a pronunțat Decizia irevocabilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut din probatoriul

administrat în cauză, că respectivele conducte de gaze au fost montate anterior

punerii în posesie a autoarei reclamante și deservesc alimentarea cu gaze a

zonei locale. Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în această

cauză și care a stat la baza pronunțării respectivei hotărâri s-a reținut că

aceste conducte de gaze existau pe teren anterior anului 1976. În anul 1998 a

fost întocmit proiectul de execuție de înlocuire a rețelei de gaze naturale cu

trecere pe polietilenă în ansamblul Berceni, iar în anul 1999 s-a efectuat

această procedură, cu respectarea prevederilor legale.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că, în mod greșit la emiterea dispoziției contestate nu s-a

reținut că terenul restituit în natură era afectat de conducte de gaze, ce

deservesc blocurile de locuințe limitrofe.

În raport cu această

situație de fapt, verificând legalitatea dispoziției contestate prin prisma

respectării Legii nr. 10/2001 la data emiterii contestației, astfel cum s-a

statuat prin decizia de casare, instanța a reținut că potrivit art. 10 din

Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii dispoziției contestate:

(1) În situația

imobilelor preluate în mod abuziv și demolate total sau parțial restituirea în

natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase

nedemolate, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate,

iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se

stabilesc prin echivalent.

(2) În cazul în care

pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții,

persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren

rămase liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate.

Instanța

concluzionează că textul legal evocat prevede posibilitatea restituirii în

natură numai a terenului liber, iar nu și a terenului ocupat, având în vedere

faptul că, prin teren liber, se înțelege acel teren pe care nu se află nicio

construcție legal edificată, textul nefăcând distincția între construcțiile

supraterane și cele subterane, astfel că unde legea nu distinge, nici

interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nost

distinguere debemus).

Cum în cauză terenul

restituit prin dispoziția atacată era afectat de conducte de gaze, instanța de

apel a apreciat că acesta nu era liber în sensul textului legal enunțat, astfel

că, în mod greșit s-a constatat că măsura reparatorie concretă la care este

îndreptățit reclamantul este restituirea în natură, drept pentru care,

interpretarea propusă de intimatul pârât în sensul că textul în discuție se

referă numai la terenurile ocupate de construcții supraterane, nu a fost

primită. Mai mult, într-o interpretare teleologică, instanța de apel apreciază

că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a se restitui în natură terenuri

care nu puteau fi folosite, care erau afectate unui uz public și pentru care ar

fi fost necesare proceduri ulterioare de expropriere (în condițiile art. 1 și 6

din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și

art. 63 din O.G. nr. 60/2000 privind reglementarea activităților din sectorul

gazelor naturale - act normativ în vigoare la data emiterii actelor juridice

contestate) sau aplicarea dreptului de uz și servitute în favoarea statului

(art. 70 - 81 din O.G. nr. 60/2000).

Câtă vreme Legea nr.

10/2001 prevedea și măsura alternativă a restituirii în echivalent, ce garanta

respectarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, nu se poate

accepta că intenția legiuitorului ar fi fost ca prin apariția Legii nr. 10/2001

să se urmărească restituirea în natură a unui imobil a cărui situație de fapt

și juridică era susceptibilă de a da naștere unor litigii ulterioare.

S-a avut în vedere,

în consens cu interpretarea legală a textelor legale și faptul că prin

modificarea ulterioară a Legii nr. 10/2001 s-a menționat în mod expres că nu

pot fi restituite în natură terenurile afectate unor amenajări de utilitate

publică, cum este și cazul terenului în litigiu, astfel încât instanța a

concluzionat că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor

imperative ale art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, impunându-se

constatarea nulității absolute parțiale a Dispoziției Primarului General din 30

septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură a terenului în

suprafață de 1824 mp, situat în București, sector 4 (fost 5), cu privire la

măsura restituirii în natură a terenului, precum și a Procesului-verbal de

predare-primire a terenului din 25 noiembrie 2002 emis de C.G.M.B. - A.F.I., în

baza dispoziției atacate. Totodată, curtea de apel a subliniat că dreptul

reclamantului la măsuri reparatorii, în calitate de persoană îndreptățită în

baza Legii nr. 10/2001, nu este afectat, acesta urmând a beneficia de măsurile reparatorii

prin echivalent prevăzute de lege, dat fiind că restituirea în natură nu este

posibilă.

Prin Încheierea de

ședință din camera de consiliu din data de 24 martie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a dispus, din oficiu, îndreptarea

erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul menționării căii de atac ca

fiind recurs și nu apel, cum din eroare s-a consemnat.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâtul N.E.D., care a formulat recurs și

împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014, precum

și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

recursului declarat, pârâtul N.E. a criticat decizia atacată ca fiind nelegală

pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a legii, în sensul că, în mod eronat, întâmpinarea formulată în apel nu

a fost calificată drept "cerere de aderare la apel". Susține că, deși

apărările formulate ca excepții au fost făcute sub denumirea de

"întâmpinare", câtă vreme instanța de apel considera că asemenea

excepții nu se puteau analiza ca atare, iar cererea de aderare la apel poate fi

formulată cel târziu până la prima zi de înfățișare potrivit art. 293 C. proc.

civ., instanța trebuia să califice cererea drept "aderare la apel" și

să analizeze excepțiile invocate.

Argumentează în

privința excepției lipsei calității procesuale active, că la data înregistrării

acțiunii, respectiv 5 decembrie 2007, în Monitorul Oficial al României era deja

publicat proiectul de divizare a fostei D.S. SA, prin transferarea unei părți a

activelor și pasivelor către D.S.R. Pe de altă parte, susține că, potrivit art.

249 din Legea nr. 31/1990 divizarea se produce efecte de la data înmatriculării

în Registrul Comerțului a societății nou-înființate, SC D.S.R. SRL fiind

înregistrată abia la data de 18 februarie 2008. Acțiunea declanșată anterior

preluării serviciului de distribuție a fost continuată de o persoană care nu

mai avea în obiectul de activitate distribuția gazelor naturale și care nu mai

avea în exploatare rețelele de distribuție, apreciind astfel că este întemeiată

excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, recurentul N.E. susține că

reclamanta a înțeles să continue acțiunea D.S. SA, însă nu are în obiectul său

de activitate exploatarea rețelelor și nu mai deține calitatea de concesionar

al serviciului public de furnizare a gazelor naturale. Activitatea de

exploatare a rețelelor și de furnizare a gazelor naturale a revenit, după

divizare, SC D.R. SRL, societate rezultată urmare a divizării parțiale a SC

D.S. SA, persoană juridică distinctă.

Sub aspectul

condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească interesul drept condiție a

promovării acțiunii, recurentul susține că reclamanta nu justifică un interes

legitim și actual. Împrejurarea că prin dispoziția Primarului General a fost

restituită proprietatea care, anterior Decretului de expropriere nr. 37/1971,

nepublicat, a aparținut de drept autoarei sale I.C., în mod categoric obliga

instanța să califice preluarea proprietății ca fiind una abuzivă. Chiar dacă

lucrările de instalare a conductelor de distribuție a gazelor naturale s-ar fi

făcut înaintea emiterii Dispoziției de restituire în baza Legii nr. 10/2001,

câtă vreme nu exista un proprietar aparent (titlul de proprietate al statului,

Decretul nr. 37/1971, nefiind publicat) rezultă că și constructorul

instalațiilor, dar și reclamanta au fost de rea-credință.

Recurentul arată că

reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra rețelelor, făcând o

analiză a înscrisului depus la dosarul instanței de fond, la termenul din 4 mai

2010 constând în Memoriul justificativ Proiect 97 - 1 - PE - 0002. Susține din

examinarea înscrisului respectiv că terenul său nu a fost inclus în respectivul

proiect deoarece a vizat realizarea conductelor de gaze de la numerele pare,

adică pe partea cealaltă a străzii. Recurenta face trimitere și la Protocolul

încheiat între D.S. SA și D.S.R. din 5 martie 2008 unde se detaliază drepturile

și obligațiile părților asupra activelor relevante menționate în anexa A la

contractul de închiriere, la Contractul de închiriere din 5 martie 2008 în care

se menționează că D.G.S. este titularul dreptului de proprietate asupra

anumitor active aferente rețelei de distribuție, toate aceste înscrisuri neprobând

susținerea reclamantei cu privire la deținerea proprietății asupra părții din

rețea ce traversează terenurile de la nr. AA și BB din str. H.

Recurentul consideră

greșită și calificarea dată, ca fiind de interes public, a instalațiilor ce

traversează terenul litigios. Consideră eronată aprecierea instanței potrivit

căreia reclamanta ar urmări un interes general, respectiv furnizarea unui

serviciu de interes și utilitate publică, pentru că un asemenea serviciu se

poate realiza și cu amplasarea rețelelor în subsolul străzilor adiacente

terenurilor litigioase. Susține că numai rețelele magistrale de transport a

gazelor naturale sunt considerate de interes public, iar nu o rețea locală care

deservește un număr limitat de utilizatori finali. Se face trimitere la

conținutul dispozițiilor înscrise în pct. III din lista anexa la Legea nr.

213/1998, precum și a textului în forma modificată prin art. 1 din Legea nr.

241 din 6 iunie 2003 recurentul arătând că dispozițiile legale se referă la

conductele magistrale de transport a gazelor naturale, iar nu la rețeaua de

distribuție.

Decizia recurată este

criticată și din perspectiva aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziției

de restituire, susținând că acest text legal nu a fost invocat drept temei al

acțiunii. Se argumentează că instanța de apel reține eronat faptul că pe

terenul litigios se aflau conducte de gaze încă de la nivelul anului 1976 și că

proiectul de înlocuire din 1998 s-ar fi pus în aplicare în anul 1999. Arată că

proiectul de înlocuire viza numere poștale pare și nu impare de pe str. H.,

lucrările fiind autorizate cu condiția ca traseele de distribuție să nu

traverseze spații mari libere. Arată că textul invocat în cererea introductivă

era cel aflat în vigoare începând cu data de 1 aprilie 2007, inexistent la data

emiterii Dispoziției de restituire din 30 septembrie 2002, contestată în cauză.

Susține că forma textului în forma de la data emiterii dispoziției de

restituire se referea la terenuri ocupate de construcțiile ridicate pe acestea

și nu la instalații sau rețele, deoarece textul nu făcea referire la amenajări

de utilitate publică. Consideră că nu se poate pronunța nulitatea unei

dispoziții de restituire în baza unui text de lege care nu era în vigoare la

data introducerii cererii.

Se invocă

nelegalitatea deciziei pronunțate și din perspectiva modului greșit în care s-a

dispus constatarea nulității absolute. Deși instanța de apel admite, în parte,

apelul și dispune constatarea nulității parțiale a dispoziției de restituire,

aceasta se pronunță cu privire la întreaga suprafață de teren de 1824 mp, deși

numai mici porțiuni din teren sunt ocupate și afectate de rețele, astfel cum

sunt identificate de expertiza depusă la dosar. Apreciază că pronunțarea

nulității totale a dispoziției de restituire și a procesului-verbal de punere

în posesie reprezintă o măsură excesivă.

recursului declarat, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a

criticat decizia atacată pentru nelegalitate. Susține că, în aplicarea

principiului "tempus regit actum" cauza de nulitate a actului

juridic, adică valabilitatea actului trebuie analizată prin raportare la

dispozițiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, fără ca

modificarea ulterioară a legii să poată afecta valabilitatea inițială a

încheierii acestuia. În acest context, apreciază că valabilitatea Dispoziției

din 30 septembrie 2002 și a procesului-verbal trebuie analizate prin raportare

la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora

"în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au

ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă urmând să se respecte documentațiile de urbanism

legal aprobate". Subliniază că trebuie avut în vedere că alin. (11) al

art. 10 nu exista în forma legii de la data la care a fost emisă dispoziția de

restituire în natură, abia ulterior prin Legea nr. 247/2005 și prin Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 493/2008, fiind

completat în acest sens textul art. 10 alin 2 din Legea 10/2001.

La data emiterii

dispoziției a cărei nulitate se solicită, textul legislativ care instituia

principiul prevalenței restituirii în natură a terenurilor obliga unitatea

deținătoare la restituire în natură, împrejurare în raport de care apreciază că

instanța de apel a reținut greșit că decizia atacată a fost dată cu

nerespectarea prevederilor imperative ale art. 10 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001.

Intimata reclamantă

SC D.D.S. SA București a formulat întâmpinare la recursurile formulate de

pârâții N.E.D. și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să se

constate netemeinicia criticilor formulate în raport de statuările instanțelor

de control judiciar din fazele procesuale anterioare. Solicită respingerea

recursurilor, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind temeinică și

legală, și a obligării recurentelor la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de prezenta fază procesuală.

Examinând decizia

recurată, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente în

cauza, Înalta Curte va constata, în parte, întemeiat recursul declarat, având

în vedere următoarele considerente:

Cu titlu preliminar,

deși recurentul a încadrat criticile formulate exclusiv în cazul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că

acestea pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme, întrucât

se pretinde nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor

procedurale, context în care aceste critici vor fi analizate.

Recurentul N.E.D.

invocă nelegalitatea deciziei atacate față de faptul că instanța de apel nu a

calificat corect, respectiv "cerere de aderare la apel", a actului

procedural intitulat "întâmpinare", prin care a invocat excepția de

tardivitate, excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de

interes, susținând temeinicia excepțiilor invocate pentru argumentele prezentate,

pe larg, în memoriul de recurs.

Criticile subsumate

acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate.

Astfel, în cadrul

primului ciclu procesual, instanța de fond, prin Sentința civilă nr. 890 din 22

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București a respins atât excepția lipsei

calității procesuale active, cât și excepția lipsei de interes, după ce,

anterior, fusese respinsă excepția tardivității. În calea de atac a apelului

exercitat de reclamanta SC G.S.E.R. (fostă SC D.S. SA) împotriva acestei sentințe,

curtea de apel, la termenul de judecată din data de 21 iunie 2011, a calificat

excepțiile invocate în întâmpinare de intimatul-pârât N.E.D. drept apărări

formulate în calea de atac exercitată de partea adversă, reținând că excepțiile

au fost invocate și soluționate în fața primei instanțe și că acestea au fost

reiterate în apel, astfel încât au fost examinate cu ocazia judecării, pe fond,

a apelului, soluționat prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva acestei

decizii, prin care instanța de apel a statuat și pronunțat asupra calificării

apărărilor sale, intimatul N.E.D. nu a formulat recurs, cale de atac ce nu a

fost exercitată nici în privința Deciziei nr. 57 A din 19 februarie 2013 a

aceleiași instanțe de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, context în care

soluția dată acestora a intrat în puterea de lucru judecat. De altfel, aceleași

excepții au fost reiterate, ca apărări, în cadrul recursului promovat de

reclamantă, soluționat prin Decizia civilă nr. 4675 din 22 octombrie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în al doilea ciclu

procesual, instanța supremă reținând puterea lucrului judecat a Deciziilor nr.

833A din 1 noiembrie 2011 și nr. 57 A din 19 februarie 2013, pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În consecință,

instanța de apel, prin decizia recurată, a constatat judicios imposibilitatea

reexaminării acestor excepții, fără a încălca autoritatea de lucru judecat, iar

alegațiile recurentului cu ocazia reiterării excepțiilor în prezentul recurs

sunt inutile și nu mai pot face obiect de analiză atât timp cât vizează o

chestiune de drept care a primit o dezlegare jurisdicțională irevocabilă în

interiorul aceluiași proces, cu ocazia derulării fazelor procesuale anterioare.

Relativ la motivul de

recurs care vizează natura juridică, respectiv de interes public, a

instalațiilor de gaze naturale care traversează imobilul litigios, critica se

vădește a fi nefondată întrucât concluzia instanței de apel fundamentată pe

acest considerent a fost una de ordin subsidiar din moment ce, cu titlu

prioritar, examinarea validității dispoziției de restituire a fost realizată de

către instanța de apel prin prisma interpretării sistemice și teleologice a

dispozițiilor înscrise în art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în

reglementarea consacrată de la momentul emiterii dispoziției contestate în

prezentul litigiu.

În contextul

interpretării acestui cadru normativ, instanța de apel a analizat corect dacă

terenul litigios este ocupat de construcții și dacă reprezintă un teren liber

în accepțiunea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

procedând judicios în limitele cadrului procesual configurat de efectele

deciziilor de casare din ciclurile procesuale anterioare, la examinarea actului

juridic contestat din perspectiva verificării conformității acestuia cu

dispozițiile legale referitoare la condițiile de emitere și validitate impuse

de actul normativ în temeiul cărora a fost edictat.

În aceste

circumstanțe, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului N. potrivit

cărora instanța de apel ar fi reținut greșit aplicabilitatea dispozițiilor art.

10 din Legea nr. 10/2001 dat fiind faptul că acest temei nu ar fi fost invocat

prin acțiunea introductivă. Contrar susținerilor formulate, verificările

instanței sunt în consonanță cu statuările obligatorii ale Deciziei de casare

nr. 4675 din 22 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a

dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să verifice legalitatea actelor

atacate și prin prisma respectării dispozițiilor imperative ale Legii nr.

10/2001, invocată ca temei juridic al acțiunii introductive.

Critica comună a

recurenților N.E.D. și Municipiul București referitoare la soluționarea greșită

a cauzei întrucât examinarea legalității dispoziției de restituire ar fi fost

apreciată prin raportare la prevederi legale care nu erau cuprinse în

conținutul Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziției,

nu poate fi primită.

În conformitate cu

principiul de drept "tempus regit actum", instanța de apel a examinat

valabilitatea dispoziției de restituire prin prisma dispozițiilor art. 10 alin.

(1) și (2) ale legii în forma conținutului normativ aflat în vigoare la momentul

emiterii acesteia. Astfel, textul legal stabilea că restituirea în natură se

dispune doar pentru terenul liber, nu și cel ocupat, afectat de construcții.

Interpretarea sistemică și teleologică a textului normativ examinat a fost

corect realizată în cuprinsul raționamentului judiciar expus de instanța de

apel, atât timp cât la momentul emiterii dispoziției atacate textul de lege nu

conținea vreo definiție a noțiunii de teren liber ori de suprafață ocupată și

nicio definiție cu privire la natura construcțiilor care afectează un teren și

care ar genera imposibilitatea restituirii acestuia în natură. Or, în aplicarea

dispozițiilor legale evocate și în lipsa unui criteriu prestabilit de

legiuitor, verificarea regimului juridic al imobilului impunea examinarea

împrejurării dacă acesta este afectat de construcții, situație care îi imprima

caracterul unei suprafețe ocupate în sensul textului legal analizat.

De altfel,

interpretarea dispoziției legale realizată de instanța de apel se află în

consens cu completările și clarificările legislative intervenite în privința

prevederilor alin. (2) al art. 10 ce au survenit prin Legea nr. 247/2005 și

care au consacrat explicit pe cale legislativă, ceea ce era deja stipulat de

lege în termeni mai generali, sensul termenului de suprafață ocupată, acesta

referindu-se, printre altele, la suprafață afectată de amenajări de utilitate

publică.

În raport de limitele

învestirii instanței și de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., apar

ca lipsite de relevantă susținerile, axate pe analiza probelor, referitoare la

împrejurarea potrivit căreia reclamanta nu ar fi proprietara rețelelor de

distribuire a gazelor naturale, că lucrările de construire a respectivelor

rețele nu ar fi fost realizate cu bună-credință, ori cele referitoare la

nerespectarea traseului conductelor care străbate terenul litigios. Or, aceste

critici se referă la aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei

atacate și nu pot face obiect al examinării în recurs întrucât susținerile

astfel formulate vizează modul în care au fost apreciate probele, urmărind, în

final, reevaluarea probelor administrate.

În speță, problema de

drept care se impune a fi clarificată este cea a legalității dispoziției de

restituire în natură a terenului din perspectiva respectării dispozițiilor

înscrise în art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în

care la momentul emiterii Dispoziției Primarului General al Municipiului

București din 30 septembrie 2002 imobilul litigios nu avea caracter de teren

liber în accepțiunea legii, fiind parțial ocupat de rețelele de alimentare și

distribuție a gazelor naturale ce deservesc blocurile de locuințe din zona

limitrofă, aceste rețele constituind în accepțiunea dispozițiilor O.U.G. nr.

60/2000, prin care se reglementa activitatea din sectorul gazelor naturale la

data emiterii actelor juridice contestate, un sistem de utilitate publică.

În privința problemei

analizate, nu se poate face abstracție de efectul pozitiv al puterii lucrului

judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare derulate

între aceleași părți, dat fiind faptul că intră în puterea lucrului judecat și

se bucură de prezumția de adevăr instituită de lege nu doar dispozitivul

hotărârii, ci și considerentele decizorii ale acesteia care explică și

justifică soluția adoptată. Un astfel de considerent îl constituie statuarea

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1928

din 15 octombrie 2007 potrivit căreia conductele de gaze care traversează

imobilul litigios au fost realizate anterior punerii în posesie a autoarei

pârâtului N.E.D. și deservesc alimentarea cu gaze a zonei locale, instanța

reținând, din raportul de expertiză judiciară efectuat în cauza respectivă și

care a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești, că respectivele

conducte existau pe teren anterior anului 1976 și că în anul 1998 s-a întocmit

proiectul de execuție privind înlocuirea rețelei de gaze naturale cu cea de

polietilenă în ansamblul Berceni, lucrarea fiind realizată în anul 1999, cu

respectarea prevederilor legale.

Relativ însă la

motivul de nelegalitate a deciziei recurate referitor la modul greșit în care

instanța a dispus constatarea nulității dispoziției de restituire cu privire la

întreaga suprafață de 1824 mp, totalul celor două loturi restituite, deși numai

mici porțiuni din terenul restituit sunt ocupate și afectate de rețelele de gaz

metan, critica se vădește a fi întemeiată. În acest context, se constată că

elementele care fundamentează decizia atacată nu reflectă o completă stabilire

a situației de fapt, întrucât instanța de apel nu a procedat la verificarea

concretă a împrejurării dacă, într-adevăr, întreaga suprafață de teren în

privința căreia s-a dispus măsura reparatorie a restituirii în natură prin

dispoziția contestată are caracter de suprafață ocupată în accepțiunea art. 10

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și dacă este afectată, în întregime, de

rețelele de alimentare și distribuție a gazelor naturale ce deservesc zona

limitrofă, clarificări necesare întrucât terenul efectiv ocupat de construcții

nu poate face obiectul măsurii reparatorii a restituirii în natură.

În lipsa unei atare

clarificări care vizează situația de fapt și din moment ce instanța de apel nu

a expus motivele pentru care a considerat că s-ar impune constatarea nulității

dispoziției de restituire în natură a întregii suprafețe de teren în privința

căruia recurentul este îndreptățit la una din formele de reparație reglementate

de Legea nr. 10/2001, soluția astfel pronunțată se vădește a fi nelegală,

impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În aceste

circumstanțe, pentru asigurarea unui echilibru și a unui raport de

proporționalitate între interesul protejării unui scop de interes general și

imperativele de protejare a interesului individual, Înalta Curte constată

necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea unei expertize

topografice în scopul identificării suprafeței efectiv ocupate de construcțiile

aparținând reclamantei reprezentate de rețelele de gaz metan, dar și de zonele

de protecție ale acestora, determinate în conformitate cu normativele în

vigoare și documentațiile de urbanism legal aprobate, necesare pentru

asigurarea securității și continuității serviciului de furnizare a gazelor

naturale în condiții de eficiență energetică și de protecție a mediului, dar și

de acces a terților la sistemul public de distribuire a gazelor naturale.

Or, în circumstanțele

evocate se constată că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin lămurite în

privința determinării regimului juridic al întregului imobil litigios, aceasta

reprezentând o chestiune de fapt incompatibilă cu structura recursului, care nu

poate fi verificată direct de această instanță, fiind o chestiune importantă

pentru consecințele juridice pe care le-ar produce asupra verificării

legalității dispoziției prin care au fost stabilite măsurile reparatorii

cuvenite pârâtului. În acest context, constatându-se formularea de către

pârâții N.E.D. și Municipiul București, prin Primarul General, a unor critici

cu finalitate comună, Înalta Curte va admite ambele recursuri în conformitate

cu dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 și la

art. 314 C. proc. civ., decizia atacată urmând a fi casată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Drept urmare, în rejudecare, se va

proceda la suplimentarea probatoriului astfel încât operațiunile presupuse în

sarcina expertului să aibă la bază și informații suplimentare furnizate de

instituțiile publice de specialitate.

Drept consecință a

casării deciziei atacate, urmează a se admite și recursul declarat de pârâtul

N.E.D. împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va

modifica în tot, în sensul înlăturării dispoziției referitoare la îndreptarea

erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 pronunțată

de aceeași instanță.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de recurentul N. în prezenta cauză, se va

ține seama de această cerere de către instanța de trimitere, în raport și de

soluția ce se va pronunța asupra apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții N.E.D. și Municipiul București, prin Primar General,

împotriva Deciziei nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Admite recursul

declarat de pârâtul N.E.D. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială

din 24 martie 2014, pronunțată de aceeași instanță.

Modifică în tot

încheierea recurată în sensul că înlătură dispoziția referitoare la îndreptarea

erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ