ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2507/2014

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007, sub nr. 43533/3/2007, reclamanta SC D.D.S. SA București, a solicitat în contradictoriu cu pârâții N.E.D., în calitate de moștenitor al autoarei N.M. și Municipiul București, prin Primarul General, în calitate de emitent, să se constate nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie a imobilului din București, prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita N.M., mama pârâtului N.E.D., acte emise cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, solicitându-se și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în aplicarea Legii nr. 10/2001 a fost emisă Dispoziția Primarului Municipiului București din 30 septembrie 2002 prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului sub forma a două parcele de teren identificate sub numerele factoriale AA și BB în str. H., sector 4, București, către numita N.M., mama pârâtului care a fost pusă în posesie prin Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002. S-a arătat că, la momentul punerii în posesie a autoarei N.M., cele două parcele de teren erau afectate de rețele de distribuție a gazelor naturale, investiția SC D.D.S. SA București rețele legal executate, ce deservesc în mod efectiv patru locuințe multietajate (blocuri) din zonă, permițând distribuția de gaze naturale și spre zonele limitrofe.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 948, 949, 950 și 966 C. civ. Prin Sentința civilă nr. 890 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul N.E.D. și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC D.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) București și a obligat pe reclamantă la 700 RON cheltuieli de judecată către pârâtul N.D.E. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost persoana juridică obligată la despăgubiri către pârât în acțiunea în pretenții întemeiată pe actul juridic atacat, justificat drept titlu de proprietate, astfel că aceasta are un interes legitim, personal și actual, precum și calitatea procesuală activă să promoveze acțiunea în constatarea nulității absolute a actului juridic de care se prevalează pârâtul, ca titlu de proprietate.

Pe fondul cauzei, tribunalul nu a constatat încălcări ale Legii nr. 10/2001 în măsură să atragă sancțiunea nulității absolute a actelor juridice, respectiv a Dispoziției Primarului General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 și a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie asupra imobilului din Str. H. nr. AA și nr. BB, prin care s-a dispus restituirea celor două parcele de teren către autoarea N.M., mama pârâtului N.E.D., actele juridice atacate fiind emise cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu se impune constatarea nulității acestora și nici a actelor subsecvente.

S-a reținut că terenurile predate autoarei pârâtului, pentru care s-au emis actele juridice atacate, nu sunt afectate de conducte magistrale de transport a gazelor naturale, ci de conducte de gaze destinate alimentării unor proprietăți private, iar în anul 1999, când au fost înlocuite conductele din oțel cu altele de polietilenă, antecesoarea reclamantei nu a făcut demersurile necesare pentru schimbarea traseului, astfel încât să nu mai afecteze terenul care putea și chiar a făcut obiectul legilor reparatorii privind proprietatea privată. Astfel, s-a avut în vedere că nu se poate reține, cu deplin temei, faptul că prin acțiunea de retrocedare dispusă a fost afectat domeniul public într-o asemenea măsură, încât să atragă sancțiunea nulității, iar condițiile generale de validitate ale convențiilor prevăzute de art. 948 și urm. C. civ., menționate în mod generic de reclamantă în cererea de chemare în judecată, nu au fost îndeplinite.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA). Prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA), împotriva Sentinței civile nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți N.E.D., și Municipiul București, prin Primarul General. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele: Cauza de nulitate a actului juridic este rezolvată de regula "tempus regit actum", în sensul că valabilitatea actului juridic trebuie analizată în raport de dispozițiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea inițială a încheierii acestuia.

În speță, Dispoziția Primarului General din 30 septembrie 2002 și Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002 au fost emise la momentul când dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedeau că "În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate", iar alin. (11) al art. 10 nu exista în forma legii de la acea dată. Indisponibilizarea la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 a terenurilor afectate de "amenajări de utilitate publică" a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 247/2005, prin care a fost completat în acest sens textul art. 10 alin. (2) din lege și prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 493/2008. S-a reținut că aplicarea în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma dobândită ca urmare a modificărilor și completărilor intervenite în baza Legii nr. 247/2005 ar duce la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, potrivit căruia, o lege civilă se aplică în practică după adoptarea ei, nu situațiilor anterioare trecute, conform art. 15 alin. (2) din Constituție și în art. 1 alin. (1) C. civ., astfel încât curtea de apel a apreciat acțiunea ca fiind neîntemeiată. În ceea ce privește excepțiile invocate, în apărare, de către intimatul pârât N.E.D., curtea de apel a apreciat că acestea au fost soluționate în mod corect de către instanța de fond.

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a reclamantului în promovarea acțiunii, instanța de apel a constatat că prin Sentința civilă nr. 1467 din 30 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta a fost obligată la despăgubiri către intimatul pârât N.E.D., reprezentând plata lipsei de folosință pentru terenul restituit acestuia din urmă prin actele juridice contestate în prezenta cauză, astfel că aceasta are un interes legitim, personal și actual, precum și calitatea procesuală activă să promoveze acțiunea de constatare a nulității absolute a actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate.

În ceea ce privește excepția tardivității, s-a reținut că instanța de fond a apreciat în mod corect că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 este aplicabil numai în cazul atacării dispozițiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, formulate de persoana care se pretinde îndreptățită, nu și reclamantei, care este terț față de dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA). Prin Decizia civilă nr. 6691 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) împotriva Deciziei nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că, în speță, cadrul procesual nu a fost clar stabilit. Dacă în ceea ce privește excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată, instanța a considerat că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci prevederile dreptului comun, în ceea ce privește fondul litigiului, instanțele au soluționat cauza exclusiv în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că, în cauză, nu a existat o delimitare clară a cadrului procesual în care se desfășoară prezentul litigiu, în măsură să permită instanței de control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor juridice, susținute prin motivele de recurs, astfel că se impune casarea hotărârii, iar, în rejudecare, urmând a se stabili dacă litigiul este circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001 iar, în caz afirmativ, se va avea în vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce privește cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta aceste acte, termenele în care o pot face și instanța competentă să le soluționeze cererea.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 57 A din 19 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins excepțiile tardivității, lipsei calității procesuale active a apelantei și a interesului, ca nefondate, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA), împotriva Sentinței civile nr. 890 din 22 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți N.E.D. și Municipiul București, prin Primarul General, și a fost obligat apelantul la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că acțiunea în anulare a fost promovată de reclamantă, fiind terț, atât în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire în natură, acesta pretinzând că ar fi suferit o vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime prin actul emis de primar. Reținând că decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, având forța probantă a unui înscris autentic, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că actele juridice atacate, emise în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, trebuie analizate nu prin prisma respectării prevederilor acestui act normativ, ci a normelor de drept comun.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale active și excepția tardivității s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate, pentru aceleași considerente reținute prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Pe fondul cauzei, Curtea de Apel București a reținut că nulitatea unui act juridic este sancțiunea de drept civil care lipsește actul de efectele contrare normelor juridice edictat pentru încheierea sa valabilă și că, în cauză, nu a fost invocată și nici dovedită vreo împrejurare care să atragă incidența art. 948, 949, 950 și 966 C. civ., care privesc condițiile esențiale ale validității convențiilor, capacitatea părților contractante și cauza convențiilor.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA). Prin întâmpinare, intimatul a solicitat admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes și respingerea recursului ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamanta SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) împotriva Deciziei civile nr. 57 A din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a casat decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Referitor la excepțiile de fond invocate, prin întâmpinare, de intimatul pârât N.E.D., Înalta Curte a reținut că soluția dată acestora a intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile în care pârâtul nu a atacat cu recurs Decizia nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și nici decizia pronunțată de aceeași instanță de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, respectiv Decizia nr. 57 A din 19 februarie 2013. Pe fondul recursului, s-a constatat că instanța de apel a reținut corect calitatea reclamantei de terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire în natură și al procesului-verbal de punere în posesie. Pe cale de consecință, s-a reținut corect posibilitatea reclamantei de a solicita pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun constatarea nulității respectivelor acte, emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, reclamanta nu are deschisă calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pusă exclusiv la dispoziția persoanelor îndreptățite în sensul acestui act normativ și, prin urmare, nu sunt aplicabile nici normele de competență care reglementează această contestație. În prezenta cauză, soluția pronunțată cu privire la competență a rămasă irevocabilă prin nerecurarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel București în cadrul regulatorului de competență. Această soluție dată cu privire la competență nu poate avea, însă, niciun fel de consecințe cu privire la caracterul acțiunii formulate de reclamanta recurentă, acțiune în anulare de drept comun. Curtea a reținut, în acest context, că Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, ci și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte.

Astfel, chiar dacă acțiunea reclamantei nu este formulată în temeiul dispozițiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformității sale cu condițiile de emitere și validitate. Astfel, soluția instanței de apel de a nu examina actele atacate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 este nelegală, câtă vreme acțiunea a fost întemeiată pe art. 966 C. civ., context în care se impunea examinarea cauzei actului, respectiv frauda la lege. Soluția instanței de apel, în sensul că dispozițiile de restituire pot fi verificate în cadrul acțiunii în anulare promovate de un terț doar prin prisma condițiilor generale de validitate ale actului juridic, lipsește de conținut dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin refuzul verificării încălcării normelor imperative în discuție.

În consecință, Înalta Curte a constatat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se verifica legalitatea actelor atacate nu numai din perspectiva condițiilor generale de validitate ale actului juridic, ci și prin prisma respectării normelor imperative ale Legii nr. 10/2001, pretins încălcate. În rejudecarea apelului nu au fost administrate probe noi. Prin Decizia civilă nr. 41A din 6 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă SC G.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA), împotriva Sentinței civile nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 43533/3/2007 în contradictoriu cu intimații pârâți N.E.D.

și Municipiul București, prin Primarul General, a schimbat în parte sentința apelată și, a admis în parte cererea. Drept urmare, s-a constatat nulitatea absolută parțială a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură a terenului în suprafață de 1824 mp, situat în București, , sector 4 (fost 5) și s-a constatat nulitatea absolută a Procesului-verbal de predare-primire a terenului din 25 noiembrie 2002 emis de C.G.M.B. - A.F.I., în baza dispoziției menționate. Totodată, a fost înlăturată obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârât, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că cererea dedusă judecății are ca obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie a imobilului.

Prin dispoziția menționată s-a dispus, printre altele, restituirea în natură, în proprietatea numitei N.M., autoarea pârâtului N.E.D., a terenului în suprafață de 1824 mp situat în București, sector 4, format din parcela 1 în suprafață de 1176 mp și parcela 2 în suprafață de 648 mp, cu privire la care se menționează în dispoziție că este teren liber de construcții definitive, ocupat cu parcaje și garaje provizorii neautorizate. În baza acestei dispoziții, a fost emis Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002 de predare-primire a terenului. Cu privire la excepțiile invocate de intimatul pârât în apel, prin întâmpinare, Curtea a constatat că, la termenul din data de 10 mai 2011, în apel, în primul ciclu procesual, intimatul pârât a învederat că nu mai insistă în susținerea excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului apelului, neregularitatea procedurală fiind acoperită de apelantă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei de interes, Curtea constată că prin sentința apelată, aceste excepții au fost respinse, iar intimatul pârât nu a declarat apel principal sau apel incident cu privire la soluția pronunțată sub acest aspect. Prin urmare, soluția dată cu privire la aceste excepții a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi criticată în calea de atac prin intermediul formulării întâmpinării. În ceea ce privește criticile formulate prin apel cu privire la soluționarea fondului cauzei, curtea de apel a reținut din probatoriul administrat în cauză, că este cert faptul că terenul ce a făcut obiectul dispoziției contestate este ocupat de conducte de gaze.

De altfel, reclamantul a inițiat mai multe procese prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a terenului menționat, motivat chiar de faptul că la momentul punerii în posesie a autoarei sale, cele două parcele de teren restituite erau afectate de rețelele de distribuire a gazelor naturale aparținând D.S. SA. Acțiunile pârâtului au fost admise, iar pârâta D. SA a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe perioadele 25 noiembrie 2002 - 15 octombrie 2004, 12 februarie 2005 - 12 februarie 2008. În cauza inițială înregistrată la data de 15 octombrie 2004 pe rolul Tribunalului București, în care s-a pronunțat Decizia irevocabilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut din probatoriul administrat în cauză, că respectivele conducte de gaze au fost montate anterior punerii în posesie a autoarei reclamante și deservesc alimentarea cu gaze a zonei locale.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în această cauză și care a stat la baza pronunțării respectivei hotărâri s-a reținut că aceste conducte de gaze existau pe teren anterior anului 1976. În anul 1998 a fost întocmit proiectul de execuție de înlocuire a rețelei de gaze naturale cu trecere pe polietilenă în ansamblul Berceni, iar în anul 1999 s-a efectuat această procedură, cu respectarea prevederilor legale. Prin urmare, curtea de apel a constatat că, în mod greșit la emiterea dispoziției contestate nu s-a reținut că terenul restituit în natură era afectat de conducte de gaze, ce deservesc blocurile de locuințe limitrofe.

În raport cu această situație de fapt, verificând legalitatea dispoziției contestate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 la data emiterii contestației, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare, instanța a reținut că potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii dispoziției contestate: (1) În situația imobilelor preluate în mod abuziv și demolate total sau parțial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (2) În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate.

Instanța concluzionează că textul legal evocat prevede posibilitatea restituirii în natură numai a terenului liber, iar nu și a terenului ocupat, având în vedere faptul că, prin teren liber, se înțelege acel teren pe care nu se află nicio construcție legal edificată, textul nefăcând distincția între construcțiile supraterane și cele subterane, astfel că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nost distinguere debemus). Cum în cauză terenul restituit prin dispoziția atacată era afectat de conducte de gaze, instanța de apel a apreciat că acesta nu era liber în sensul textului legal enunțat, astfel că, în mod greșit s-a constatat că măsura reparatorie concretă la care este îndreptățit reclamantul este restituirea în natură, drept pentru care, interpretarea propusă de intimatul pârât în sensul că textul în discuție se referă numai la terenurile ocupate de construcții supraterane, nu a fost primită.

Mai mult, într-o interpretare teleologică, instanța de apel apreciază că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a se restitui în natură terenuri care nu puteau fi folosite, care erau afectate unui uz public și pentru care ar fi fost necesare proceduri ulterioare de expropriere (în condițiile art. 1 și 6 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și art. 63 din O.G. nr. 60/2000 privind reglementarea activităților din sectorul gazelor naturale - act normativ în vigoare la data emiterii actelor juridice contestate) sau aplicarea dreptului de uz și servitute în favoarea statului (art. 70 - 81 din O.G. nr. 60/2000).

Câtă vreme Legea nr. 10/2001 prevedea și măsura alternativă a restituirii în echivalent, ce garanta respectarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, nu se poate accepta că intenția legiuitorului ar fi fost ca prin apariția Legii nr. 10/2001 să se urmărească restituirea în natură a unui imobil a cărui situație de fapt și juridică era susceptibilă de a da naștere unor litigii ulterioare.

S-a avut în vedere, în consens cu interpretarea legală a textelor legale și faptul că prin modificarea ulterioară a Legii nr. 10/2001 s-a menționat în mod expres că nu pot fi restituite în natură terenurile afectate unor amenajări de utilitate publică, cum este și cazul terenului în litigiu, astfel încât instanța a concluzionat că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, impunându-se constatarea nulității absolute parțiale a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură a terenului în suprafață de 1824 mp, situat în București, sector 4 (fost 5), cu privire la măsura restituirii în natură a terenului, precum și a Procesului-verbal de predare-primire a terenului din 25 noiembrie 2002 emis de C.G.M.B.

- A.F.I., în baza dispoziției atacate. Totodată, curtea de apel a subliniat că dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în calitate de persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001, nu este afectat, acesta urmând a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de lege, dat fiind că restituirea în natură nu este posibilă. Prin Încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 24 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul menționării căii de atac ca fiind recurs și nu apel, cum din eroare s-a consemnat.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtul N.E.D., care a formulat recurs și împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014, precum și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. 1. În motivarea recursului declarat, pârâtul N.E. a criticat decizia atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că, în mod eronat, întâmpinarea formulată în apel nu a fost calificată drept "cerere de aderare la apel". Susține că, deși apărările formulate ca excepții au fost făcute sub denumirea de "întâmpinare", câtă vreme instanța de apel considera că asemenea excepții nu se puteau analiza ca atare, iar cererea de aderare la apel poate fi formulată cel târziu până la prima zi de înfățișare potrivit art. 293 C. proc.

civ., instanța trebuia să califice cererea drept "aderare la apel" și să analizeze excepțiile invocate. Argumentează în privința excepției lipsei calității procesuale active, că la data înregistrării acțiunii, respectiv 5 decembrie 2007, în Monitorul Oficial al României era deja publicat proiectul de divizare a fostei D.S. SA, prin transferarea unei părți a activelor și pasivelor către D.S.R. Pe de altă parte, susține că, potrivit art. 249 din Legea nr. 31/1990 divizarea se produce efecte de la data înmatriculării în Registrul Comerțului a societății nou-înființate, SC D.S.R. SRL fiind înregistrată abia la data de 18 februarie 2008. Acțiunea declanșată anterior preluării serviciului de distribuție a fost continuată de o persoană care nu mai avea în obiectul de activitate distribuția gazelor naturale și care nu mai avea în exploatare rețelele de distribuție, apreciind astfel că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, recurentul N.E. susține că reclamanta a înțeles să continue acțiunea D.S. SA, însă nu are în obiectul său de activitate exploatarea rețelelor și nu mai deține calitatea de concesionar al serviciului public de furnizare a gazelor naturale. Activitatea de exploatare a rețelelor și de furnizare a gazelor naturale a revenit, după divizare, SC D.R. SRL, societate rezultată urmare a divizării parțiale a SC D.S. SA, persoană juridică distinctă. Sub aspectul condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească interesul drept condiție a promovării acțiunii, recurentul susține că reclamanta nu justifică un interes legitim și actual. Împrejurarea că prin dispoziția Primarului General a fost restituită proprietatea care, anterior Decretului de expropriere nr. 37/1971, nepublicat, a aparținut de drept autoarei sale I.C., în mod categoric obliga instanța să califice preluarea proprietății ca fiind una abuzivă.

Chiar dacă lucrările de instalare a conductelor de distribuție a gazelor naturale s-ar fi făcut înaintea emiterii Dispoziției de restituire în baza Legii nr. 10/2001, câtă vreme nu exista un proprietar aparent (titlul de proprietate al statului, Decretul nr. 37/1971, nefiind publicat) rezultă că și constructorul instalațiilor, dar și reclamanta au fost de rea-credință. Recurentul arată că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra rețelelor, făcând o analiză a înscrisului depus la dosarul instanței de fond, la termenul din 4 mai 2010 constând în Memoriul justificativ Proiect 97 - 1 - PE - 0002. Susține din examinarea înscrisului respectiv că terenul său nu a fost inclus în respectivul proiect deoarece a vizat realizarea conductelor de gaze de la numerele pare, adică pe partea cealaltă a străzii.

Recurenta face trimitere și la Protocolul încheiat între D.S. SA și D.S.R. din 5 martie 2008 unde se detaliază drepturile și obligațiile părților asupra activelor relevante menționate în anexa A la contractul de închiriere, la Contractul de închiriere din 5 martie 2008 în care se menționează că D.G.S. este titularul dreptului de proprietate asupra anumitor active aferente rețelei de distribuție, toate aceste înscrisuri neprobând susținerea reclamantei cu privire la deținerea proprietății asupra părții din rețea ce traversează terenurile de la nr. AA și BB din str. H. Recurentul consideră greșită și calificarea dată, ca fiind de interes public, a instalațiilor ce traversează terenul litigios.

Consideră eronată aprecierea instanței potrivit căreia reclamanta ar urmări un interes general, respectiv furnizarea unui serviciu de interes și utilitate publică, pentru că un asemenea serviciu se poate realiza și cu amplasarea rețelelor în subsolul străzilor adiacente terenurilor litigioase. Susține că numai rețelele magistrale de transport a gazelor naturale sunt considerate de interes public, iar nu o rețea locală care deservește un număr limitat de utilizatori finali. Se face trimitere la conținutul dispozițiilor înscrise în pct. III din lista anexa la Legea nr. 213/1998, precum și a textului în forma modificată prin art. 1 din Legea nr. 241 din 6 iunie 2003 recurentul arătând că dispozițiile legale se referă la conductele magistrale de transport a gazelor naturale, iar nu la rețeaua de distribuție.

Decizia recurată este criticată și din perspectiva aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziției de restituire, susținând că acest text legal nu a fost invocat drept temei al acțiunii. Se argumentează că instanța de apel reține eronat faptul că pe terenul litigios se aflau conducte de gaze încă de la nivelul anului 1976 și că proiectul de înlocuire din 1998 s-ar fi pus în aplicare în anul 1999. Arată că proiectul de înlocuire viza numere poștale pare și nu impare de pe str. H., lucrările fiind autorizate cu condiția ca traseele de distribuție să nu traverseze spații mari libere. Arată că textul invocat în cererea introductivă era cel aflat în vigoare începând cu data de 1 aprilie 2007, inexistent la data emiterii Dispoziției de restituire din 30 septembrie 2002, contestată în cauză.

Susține că forma textului în forma de la data emiterii dispoziției de restituire se referea la terenuri ocupate de construcțiile ridicate pe acestea și nu la instalații sau rețele, deoarece textul nu făcea referire la amenajări de utilitate publică. Consideră că nu se poate pronunța nulitatea unei dispoziții de restituire în baza unui text de lege care nu era în vigoare la data introducerii cererii. Se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate și din perspectiva modului greșit în care s-a dispus constatarea nulității absolute. Deși instanța de apel admite, în parte, apelul și dispune constatarea nulității parțiale a dispoziției de restituire, aceasta se pronunță cu privire la întreaga suprafață de teren de 1824 mp, deși numai mici porțiuni din teren sunt ocupate și afectate de rețele, astfel cum sunt identificate de expertiza depusă la dosar.

Apreciază că pronunțarea nulității totale a dispoziției de restituire și a procesului-verbal de punere în posesie reprezintă o măsură excesivă. 2. În motivarea recursului declarat, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a criticat decizia atacată pentru nelegalitate. Susține că, în aplicarea principiului "tempus regit actum" cauza de nulitate a actului juridic, adică valabilitatea actului trebuie analizată prin raportare la dispozițiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, fără ca modificarea ulterioară a legii să poată afecta valabilitatea inițială a încheierii acestuia.

În acest context, apreciază că valabilitatea Dispoziției din 30 septembrie 2002 și a procesului-verbal trebuie analizate prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate". Subliniază că trebuie avut în vedere că alin. (11) al art. 10 nu exista în forma legii de la data la care a fost emisă dispoziția de restituire în natură, abia ulterior prin Legea nr. 247/2005 și prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 493/2008, fiind completat în acest sens textul art. 10 alin 2 din Legea 10/2001. La data emiterii dispoziției a cărei nulitate se solicită, textul legislativ care instituia principiul prevalenței restituirii în natură a terenurilor obliga unitatea deținătoare la restituire în natură, împrejurare în raport de care apreciază că instanța de apel a reținut greșit că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Intimata reclamantă SC D.D.S. SA București a formulat întâmpinare la recursurile formulate de pârâții N.E.D. și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să se constate netemeinicia criticilor formulate în raport de statuările instanțelor de control judiciar din fazele procesuale anterioare.

Solicită respingerea recursurilor, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală, și a obligării recurentelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta fază procesuală. Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente în cauza, Înalta Curte va constata, în parte, întemeiat recursul declarat, având în vedere următoarele considerente: Cu titlu preliminar, deși recurentul a încadrat criticile formulate exclusiv în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că acestea pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor procedurale, context în care aceste critici vor fi analizate.

Recurentul N.E.D. invocă nelegalitatea deciziei atacate față de faptul că instanța de apel nu a calificat corect, respectiv "cerere de aderare la apel", a actului procedural intitulat "întâmpinare", prin care a invocat excepția de tardivitate, excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, susținând temeinicia excepțiilor invocate pentru argumentele prezentate, pe larg, în memoriul de recurs. Criticile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate. Astfel, în cadrul primului ciclu procesual, instanța de fond, prin Sentința civilă nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București a respins atât excepția lipsei calității procesuale active, cât și excepția lipsei de interes, după ce, anterior, fusese respinsă excepția tardivității.

În calea de atac a apelului exercitat de reclamanta SC G.S.E.R. (fostă SC D.S. SA) împotriva acestei sentințe, curtea de apel, la termenul de judecată din data de 21 iunie 2011, a calificat excepțiile invocate în întâmpinare de intimatul-pârât N.E.D. drept apărări formulate în calea de atac exercitată de partea adversă, reținând că excepțiile au fost invocate și soluționate în fața primei instanțe și că acestea au fost reiterate în apel, astfel încât au fost examinate cu ocazia judecării, pe fond, a apelului, soluționat prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva acestei decizii, prin care instanța de apel a statuat și pronunțat asupra calificării apărărilor sale, intimatul N.E.D.

nu a formulat recurs, cale de atac ce nu a fost exercitată nici în privința Deciziei nr. 57 A din 19 februarie 2013 a aceleiași instanțe de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, context în care soluția dată acestora a intrat în puterea de lucru judecat. De altfel, aceleași excepții au fost reiterate, ca apărări, în cadrul recursului promovat de reclamantă, soluționat prin Decizia civilă nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în al doilea ciclu procesual, instanța supremă reținând puterea lucrului judecat a Deciziilor nr. 833A din 1 noiembrie 2011 și nr. 57 A din 19 februarie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În consecință, instanța de apel, prin decizia recurată, a constatat judicios imposibilitatea reexaminării acestor excepții, fără a încălca autoritatea de lucru judecat, iar alegațiile recurentului cu ocazia reiterării excepțiilor în prezentul recurs sunt inutile și nu mai pot face obiect de analiză atât timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare jurisdicțională irevocabilă în interiorul aceluiași proces, cu ocazia derulării fazelor procesuale anterioare.

Relativ la motivul de recurs care vizează natura juridică, respectiv de interes public, a instalațiilor de gaze naturale care traversează imobilul litigios, critica se vădește a fi nefondată întrucât concluzia instanței de apel fundamentată pe acest considerent a fost una de ordin subsidiar din moment ce, cu titlu prioritar, examinarea validității dispoziției de restituire a fost realizată de către instanța de apel prin prisma interpretării sistemice și teleologice a dispozițiilor înscrise în art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în reglementarea consacrată de la momentul emiterii dispoziției contestate în prezentul litigiu.

În contextul interpretării acestui cadru normativ, instanța de apel a analizat corect dacă terenul litigios este ocupat de construcții și dacă reprezintă un teren liber în accepțiunea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, procedând judicios în limitele cadrului procesual configurat de efectele deciziilor de casare din ciclurile procesuale anterioare, la examinarea actului juridic contestat din perspectiva verificării conformității acestuia cu dispozițiile legale referitoare la condițiile de emitere și validitate impuse de actul normativ în temeiul cărora a fost edictat. În aceste circumstanțe, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului N. potrivit cărora instanța de apel ar fi reținut greșit aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 dat fiind faptul că acest temei nu ar fi fost invocat prin acțiunea introductivă.

Contrar susținerilor formulate, verificările instanței sunt în consonanță cu statuările obligatorii ale Deciziei de casare nr. 4675 din 22 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să verifice legalitatea actelor atacate și prin prisma respectării dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, invocată ca temei juridic al acțiunii introductive. Critica comună a recurenților N.E.D. și Municipiul București referitoare la soluționarea greșită a cauzei întrucât examinarea legalității dispoziției de restituire ar fi fost apreciată prin raportare la prevederi legale care nu erau cuprinse în conținutul Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, nu poate fi primită.

În conformitate cu principiul de drept "tempus regit actum", instanța de apel a examinat valabilitatea dispoziției de restituire prin prisma dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) ale legii în forma conținutului normativ aflat în vigoare la momentul emiterii acesteia. Astfel, textul legal stabilea că restituirea în natură se dispune doar pentru terenul liber, nu și cel ocupat, afectat de construcții. Interpretarea sistemică și teleologică a textului normativ examinat a fost corect realizată în cuprinsul raționamentului judiciar expus de instanța de apel, atât timp cât la momentul emiterii dispoziției atacate textul de lege nu conținea vreo definiție a noțiunii de teren liber ori de suprafață ocupată și nicio definiție cu privire la natura construcțiilor care afectează un teren și care ar genera imposibilitatea restituirii acestuia în natură.

Or, în aplicarea dispozițiilor legale evocate și în lipsa unui criteriu prestabilit de legiuitor, verificarea regimului juridic al imobilului impunea examinarea împrejurării dacă acesta este afectat de construcții, situație care îi imprima caracterul unei suprafețe ocupate în sensul textului legal analizat. De altfel, interpretarea dispoziției legale realizată de instanța de apel se află în consens cu completările și clarificările legislative intervenite în privința prevederilor alin. (2) al art. 10 ce au survenit prin Legea nr. 247/2005 și care au consacrat explicit pe cale legislativă, ceea ce era deja stipulat de lege în termeni mai generali, sensul termenului de suprafață ocupată, acesta referindu-se, printre altele, la suprafață afectată de amenajări de utilitate publică.

În raport de limitele învestirii instanței și de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., apar ca lipsite de relevantă susținerile, axate pe analiza probelor, referitoare la împrejurarea potrivit căreia reclamanta nu ar fi proprietara rețelelor de distribuire a gazelor naturale, că lucrările de construire a respectivelor rețele nu ar fi fost realizate cu bună-credință, ori cele referitoare la nerespectarea traseului conductelor care străbate terenul litigios. Or, aceste critici se referă la aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei atacate și nu pot face obiect al examinării în recurs întrucât susținerile astfel formulate vizează modul în care au fost apreciate probele, urmărind, în final, reevaluarea probelor administrate.

În speță, problema de drept care se impune a fi clarificată este cea a legalității dispoziției de restituire în natură a terenului din perspectiva respectării dispozițiilor înscrise în art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care la momentul emiterii Dispoziției Primarului General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 imobilul litigios nu avea caracter de teren liber în accepțiunea legii, fiind parțial ocupat de rețelele de alimentare și distribuție a gazelor naturale ce deservesc blocurile de locuințe din zona limitrofă, aceste rețele constituind în accepțiunea dispozițiilor O.U.G. nr. 60/2000, prin care se reglementa activitatea din sectorul gazelor naturale la data emiterii actelor juridice contestate, un sistem de utilitate publică.

În privința problemei analizate, nu se poate face abstracție de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare derulate între aceleași părți, dat fiind faptul că intră în puterea lucrului judecat și se bucură de prezumția de adevăr instituită de lege nu doar dispozitivul hotărârii, ci și considerentele decizorii ale acesteia care explică și justifică soluția adoptată. Un astfel de considerent îl constituie statuarea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1928 din 15 octombrie 2007 potrivit căreia conductele de gaze care traversează imobilul litigios au fost realizate anterior punerii în posesie a autoarei pârâtului N.E.D.

și deservesc alimentarea cu gaze a zonei locale, instanța reținând, din raportul de expertiză judiciară efectuat în cauza respectivă și care a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești, că respectivele conducte existau pe teren anterior anului 1976 și că în anul 1998 s-a întocmit proiectul de execuție privind înlocuirea rețelei de gaze naturale cu cea de polietilenă în ansamblul Berceni, lucrarea fiind realizată în anul 1999, cu respectarea prevederilor legale. Relativ însă la motivul de nelegalitate a deciziei recurate referitor la modul greșit în care instanța a dispus constatarea nulității dispoziției de restituire cu privire la întreaga suprafață de 1824 mp, totalul celor două loturi restituite, deși numai mici porțiuni din terenul restituit sunt ocupate și afectate de rețelele de gaz metan, critica se vădește a fi întemeiată.

În acest context, se constată că elementele care fundamentează decizia atacată nu reflectă o completă stabilire a situației de fapt, întrucât instanța de apel nu a procedat la verificarea concretă a împrejurării dacă, într-adevăr, întreaga suprafață de teren în privința căreia s-a dispus măsura reparatorie a restituirii în natură prin dispoziția contestată are caracter de suprafață ocupată în accepțiunea art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și dacă este afectată, în întregime, de rețelele de alimentare și distribuție a gazelor naturale ce deservesc zona limitrofă, clarificări necesare întrucât terenul efectiv ocupat de construcții nu poate face obiectul măsurii reparatorii a restituirii în natură.

În lipsa unei atare clarificări care vizează situația de fapt și din moment ce instanța de apel nu a expus motivele pentru care a considerat că s-ar impune constatarea nulității dispoziției de restituire în natură a întregii suprafețe de teren în privința căruia recurentul este îndreptățit la una din formele de reparație reglementate de Legea nr. 10/2001, soluția astfel pronunțată se vădește a fi nelegală, impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În aceste circumstanțe, pentru asigurarea unui echilibru și a unui raport de proporționalitate între interesul protejării unui scop de interes general și imperativele de protejare a interesului individual, Înalta Curte constată necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea unei expertize topografice în scopul identificării suprafeței efectiv ocupate de construcțiile aparținând reclamantei reprezentate de rețelele de gaz metan, dar și de zonele de protecție ale acestora, determinate în conformitate cu normativele în vigoare și documentațiile de urbanism legal aprobate, necesare pentru asigurarea securității și continuității serviciului de furnizare a gazelor naturale în condiții de eficiență energetică și de protecție a mediului, dar și de acces a terților la sistemul public de distribuire a gazelor naturale.

Or, în circumstanțele evocate se constată că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin lămurite în privința determinării regimului juridic al întregului imobil litigios, aceasta reprezentând o chestiune de fapt incompatibilă cu structura recursului, care nu poate fi verificată direct de această instanță, fiind o chestiune importantă pentru consecințele juridice pe care le-ar produce asupra verificării legalității dispoziției prin care au fost stabilite măsurile reparatorii cuvenite pârâtului. În acest context, constatându-se formularea de către pârâții N.E.D. și Municipiul București, prin Primarul General, a unor critici cu finalitate comună, Înalta Curte va admite ambele recursuri în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 și la art. 314 C. proc.

civ., decizia atacată urmând a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Drept urmare, în rejudecare, se va proceda la suplimentarea probatoriului astfel încât operațiunile presupuse în sarcina expertului să aibă la bază și informații suplimentare furnizate de instituțiile publice de specialitate. Drept consecință a casării deciziei atacate, urmează a se admite și recursul declarat de pârâtul N.E.D. împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va modifica în tot, în sensul înlăturării dispoziției referitoare la îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 pronunțată de aceeași instanță.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentul N. în prezenta cauză, se va ține seama de această cerere de către instanța de trimitere, în raport și de soluția ce se va pronunța asupra apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții N.E.D. și Municipiul București, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Admite recursul declarat de pârâtul N.E.D. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014, pronunțată de aceeași instanță. Modifică în tot încheierea recurată în sensul că înlătură dispoziția referitoare la îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ