ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2133/2016

Decizia nr. 2133/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007 sub nr. x/3/2007 reclamanta SC A. SA București a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții B. (în calitate de moștenitor al autoarei sale C.) și Municipiul București prin Primarul General, să se constate nulitatea absolută a actelor juridice reprezentate de dispoziția Primarului General din 30 septembrie 2002 și procesul verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesia imobilului din str. H., prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita C., deoarece respectivele suprafețe de teren erau afectate de rețele de distribuție a gazelor naturale, care au fost executate legal de către reclamantă și care deservesc în mod efectiv patru locuințe multietajate (blocuri) din zonă, permițând distribuția de gaze naturale inclusiv spre zonele limitrofe.

Prin întâmpinarea depusă de către pârâtul B. s-a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes, iar pe fond, s-a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii. În urma unor declinări reciproce de competență dispuse între Tribunalul București și Judecătoria sector 1, excepția necompetenței materiale a tribunalului a fost stabilită, pe calea regulatorului de competență pronunțat de Curtea de Apel București (prin sentința civilă nr. 37/2008), în favoarea Tribunalului București.

Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă de tribunal prin încheierea de ședință din 05 martie 2009, după ce s-a observat că valabilitatea actelor juridice a căror nulitate s-a invocat în litigiul pendinte, nu a făcut obiect de analiză în dosarul finalizat prin decizia nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în cadrul căruia SC A. SA a fost obligată la plata de despăgubiri către reclamant pentru ocuparea terenului acestuia din urmă, situat în București, str. H. în perioada 25 noiembrie 2002 - 15 octombrie 2004. Prin încheierea de ședință din data de 09 februarie 2010, tribunalul a respins excepția tardivității formulării contestației, considerând că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai în cazul dispozițiilor de respingere a notificării.

Prin sentința nr. 890 din 22 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, au fost respinse excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtul B. și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea. Cu privire la excepția lipsei de interes, tribunalul a reținut că reclamanta a fost obligată la despăgubiri către pârât într-un proces în care acesta din urmă a invocat actele juridice a căror nulitate se invocă în prezenta cauză, astfel că reclamanta poate obține un folos practic, ca urmare a admiterii acțiunii, aceleași argumente fiind valabile și pentru justificarea calității procesuale active.

Pe fondul litigiului, tribunalul a reținut că terenurile pentru care s-au emis actele juridice atacate, nu sunt afectate de conducte magistrale de transport al gazelor naturale pentru a constitui obiectiv de utilitate publică ci de conducte de gaze destinate alimentării unor societăți private, astfel că nu se poate reține că a fost afectat domeniul public, într-o asemenea măsură încât să atragă sancțiunea nulității. Prin decizia nr. 833/A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționată anterior, reținându-se că, aplicând regula „tempus regit actum” în raport de dispozițiile în vigoare ale Legii nr. 10/2001 la data emiterii actelor contestate, nu se poate reține motivul de nulitate invocat de reclamantă.

Indisponibilizarea la restituire, în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001, a terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 247/2005 care a completat acest articol. Aplicare în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma dobândită în urma modificărilor și completărilor intervenite în baza Legii nr. 247/2005 ar duce la încălcarea principiului neretroactivității legii civile. Este lipsită de relevanță utilitatea publică a rețelelor de gaze naturale invocată de apelanta-reclamantă în condițiile în care, la data emiterii celor două acte juridice în temeiul Legii nr. 10/2001, nu era prevăzută nicio excepție de la restituirea în natură a terenurilor afectate de astfel de utilități.

Reținându-se și corectitudinea soluționării excepțiilor procesuale invocate în fața primei instanțe, a fost respins apelul ca nefondat. Prin decizia nr. 6691 din 1 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamantei SC D. SA (fostă SC A. SA) împotriva deciziei mai sus arătate, pe care a casat-o, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Înalta Curte a constatat că, în cauză, cadrul procesual nu a fost clar stabilit, respectiv, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanțele, deși au reținut că actele contestate sunt emise în procedura Legii nr. 10/2001, nu s-au mai raportat la acest act normativ în a aprecia calitatea de terț a reclamantei față de aceste acte, cu consecințele ce decurg de aici sub aspectul excepției analizate, ci au avut în vedere dispozițiile dreptului comun, respingând excepția lipsei calității procesual active (ca și pe cea a lipsei de interes, printr-o motivare comună).

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată de pârât prin întâmpinare, excepție admisă prin sentința civilă nr. 354 din 19 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, instanța a reținut că acțiunea cu care a fost sesizată nu are drept temei art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care atrage competența de primă instanță a Tribunalului, ci este o cerere neevaluabilă în bani care atrage competența de primă instanță a judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ. S-a precizat că este adevărat că prin regulatorul de competență pronunțat Curtea de Apel a stabilit competența de soluționare în primă instanță în favoarea tribunalului, dar în adoptarea acestei soluții a reținut că în cauză se solicită anularea unei dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2001, ceea ce ar atrage aplicarea art. 26 alin. (3) din acest act normativ și competența de primă instanță a tribunalului.

Deși art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost cel avut în vedere de Curtea de Apel în regulatorul de competență pronunțat, când au soluționat excepția de tardivitate a cererii, invocată de pârât tocmai prin raportare la acest text de lege, instanțele au reținut că termenul reglementat de norma menționată nu este aplicabil reclamantei care este un terț față de dispoziția emisă „acțiunea fiind de drept comun”. Dacă în ceea ce privește excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată, instanța a considerat că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci prevederile dreptului comun, în ceea ce privește fondul litigiului, instanțele au soluționat cauza exclusiv în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că în cauză nu a existat o delimitare clară a cadrului procesual în care se desfășoară prezentul litigiu, în măsură să permită instanței de control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor juridice, susținute prin motivele de recurs. Numai în măsura în care acest cadru procesual ar fi fost corect stabilit, s-ar fi putut verifica norma juridică sub a cărei incidență intră soluționarea litigiului. Înalta Curte a apreciat că urmează a se stabili cu ocazia rejudecării pricinii, cu respectarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. și a principiului disponibilității, dacă litigiul este circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și, în caz afirmativ, urmând a se avea în vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce privește cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta aceste acte, termenele în care o pot face și instanța competentă să le soluționeze cererea.

În rejudecare, prin decizia nr. 57/A din 19 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2007* au fost respinse excepțiile tardivității, lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului, respectiv, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC D. SA, care a fost obligată la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.

În motivarea deciziei, s-a reținut, în esență, următoarele: termenul de 30 de zile la care face referire art. 26 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai în cazul atacării dispozițiilor de către persoana îndreptățită; interesul și calitatea reclamantei sunt justificate de faptul că aceasta a fost obligată prin sentința nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului către pârâtul B.; reclamanta nu a dovedit nicio împrejurare de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 948 și urm. C. civ., astfel că nu există motive de nulitate a actului atacat.

Prin decizia nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/3/2007* a fost admis recursul declarat de reclamanta SC D. SA împotriva deciziei sus menționate, a fost casată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că instanța de apel nu a examinat actele atacate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001, deși acesta este actul normativ în temeiul căruia au fost emise. S-a reținut că instanța de apel a soluționat corect excepția tardivității, respectiv că celelalte excepții de fond au fost soluționate cu putere de lucru judecat, în sensul respingerii, în ciclul procesual anterior.

Prin decizia nr. 41/A din 6 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007** a fost admis apelul reclamantei SC D. SA, a fost schimbată în parte sentința apelată, a fost admisă în parte cererea; s-a constatat nulitatea absolută parțială a dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură a terenului în suprafață de 1824 mp situat în București, str. P.; s-a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de predare primire a terenului din 25 noiembrie 2002 emis de CGMB-AFI, în baza dispoziției menționată anterior; a fost înlăturată obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârât și au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: Instanța de apel a reținut că cererea dedusă judecății are ca obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie a imobilului. Prin dispoziția menționată s-a dispus restituirea în natură în proprietatea numitei C., autoarea pârâtului B., a terenului în suprafață de 1824 mp situat în București, str. P., format din parcela 1 în suprafață de 1176 m.p. și parcela 2 în suprafață de 648 m.p., ca fiind teren liber de construcții definitive, ocupat cu parcaje și garaje provizorii neautorizate. În baza acestei dispoziții, a fost emis procesul-verbal din 25 noiembrie 2002 de predare-primire a terenului.

Cu privire la excepțiile invocate de intimatul pârât în apel prin întâmpinare, instanța de apel a constat că la termenul din data de 10 mai 2011, în apel, în primul ciclu procesual, intimatul pârât a învederat că nu mai insistă în susținerea excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului apelului, neregularitatea procedurală fiind acoperită de apelantă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei de interes, instanța de apel a constatat că prin sentința apelată aceste excepții au fost respinse, iar intimatul pârât nu a declarat apel principal sau apel incident cu privire la soluția pronunțată sub acest aspect. Prin urmare, soluția dată cu privire la aceste excepții a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi criticată în calea de atac prin intermediul formulării întâmpinării.

În ceea ce privește criticile formulate prin apel cu privire la soluționarea fondului cauzei, instanța de apel a reținut din probatoriul administrat în cauză că terenul ce a făcut obiectul dispoziției contestate este ocupat de conducte de gaze. De altfel, reclamantul a inițiat mai multe procese prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a terenului menționat, motivat chiar de faptul că la momentul punerii în posesie a autoarei sale, cele două parcele de teren restituite erau afectate de rețelele de distribuire a gazelor naturale aparținând de A. SA.

Acțiunile pârâtului au fost admise, iar pârâta A. SA a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe perioadele 25 noiembrie 2002 - 15 octombrie 2004, 12 februarie 2005 - 12 februarie 2008. În cauza inițial înregistrată la data de 15 octombrie 2004 pe rolul Tribunalului București, în care s-a pronunțat decizia irevocabilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut din probatoriul administrat că respectivele conducte de gaze au fost montate anterior punerii în posesie a autoarei reclamante și deservesc alimentarea cu gaze a zonei locale.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară administrat și care a stat la baza pronunțării respectivei hotărâri s-a reținut că aceste conducte de gaze existau pe teren anterior anului 1976, că în anul 1998 a fost întocmit proiectul de execuție de înlocuire a rețelei de gaze naturale cu trecere pe polietilenă în ansamblul Berceni și că în anul 1999 s-a efectuat această procedură, cu respectarea prevederilor legale. S-a apreciat astfel că, în mod greșit, la emiterea dispoziției contestate nu s-a reținut că terenul restituit în natură era afectat de conducte de gaze, ce deservesc blocurile de locuințe limitrofe.

În raport cu această situație de fapt, verificând legalitatea dispoziției contestate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 la data emiterii contestației, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare, instanța a reținut că potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, (1) În situația imobilelor preluate în mod abuziv și demolate total sau parțial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (2) În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate.

Instanța a concluzionat că textul legal evocat prevede posibilitatea restituirii în natură numai a terenului liber, iar nu și a terenului ocupat, având în vedere faptul că, prin teren liber, se înțelege acel teren pe care nu se află nici o construcție legal edificată, textul nefăcând distincția între construcțiile supraterane și cele subterane, astfel că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Cum terenul restituit prin dispoziția atacată era afectat de conducte de gaze, instanța de apel a apreciat că acesta nu era liber în sensul textului legal enunțat, astfel că, în mod greșit s-a constatat că măsura reparatorie concretă la care este îndreptățit reclamantul, este restituirea în natură, drept pentru care, interpretarea propusă de intimatul pârât în sensul că textul în discuție se referă numai la terenurile ocupate de construcții supraterane, nu a fost primită.

Mai mult, într-o interpretare teleologică, instanța de apel a apreciat că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a se restitui în natură terenuri care nu puteau fi folosite, care erau afectate unui uz public și pentru care ar fi fost necesare proceduri ulterioare de expropriere. Câtă vreme Legea nr. 10/2001 prevedea și măsura alternativă a restituirii în echivalent, ce garanta respectarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, nu se poate accepta că intenția legiuitorului ar fi fost ca prin apariția Legii nr. 10/2001 să se urmărească restituirea în natură a unui imobil a cărui situație de fapt și juridică, era susceptibilă de a da naștere unor litigii ulterioare.

S-a avut în vedere, în consens cu interpretarea legală a textelor legale și faptul că prin modificarea ulterioară a Legii nr. 10/2001 s-a menționat în mod expres că nu pot fi restituite în natură terenurile afectate unor amenajări de utilitate publică, cum este și cazul terenului în litigiu, astfel încât instanța a concluzionat că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, impunându-se constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură a terenului în suprafață de 1824 m.p., situat în București, str. P., precum și a procesului verbal de predare primire a terenului din 25 noiembrie 2002 emis de CGMB - AFI, în baza dispoziției atacate.

Totodată, Curtea de apel a subliniat că dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în calitate de persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001 nu este afectat, acesta urmând a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de lege, dat fiind că restituirea în natură nu este posibilă. Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 24 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia nr. 41A din 6 februarie 2014 Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul menționării căii de atac ca fiind recurs și nu apel, cum din eroare s-a consemnat. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtul B., care a formulat recurs și împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014, precum și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Prin decizia nr. 2507 din 2 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosar nr. x/3/2007**, au fost admise recursurile declarate de către pârâții B. și Municipiul București, prin Primar General, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Prin aceeași decizia a fost admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 24 martie 2014 pronunțată de aceeași instanță și a fost modificată în tot încheierea recurată, în sensul că s-a înlăturat dispoziția referitoare la îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia nr. 41A/2014.

În motivare, s-a reținut că criticile subsumate de către recurentul B. primului motiv de recurs nu sunt întemeiate deoarece în cadrul primului ciclu procesual, instanța de fond, prin sentința nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București a respins atât excepția lipsei calității procesuale active, cât și excepția lipsei de interes, după ce, anterior, fusese respinsă excepția tardivității.

În calea de atac a apelului exercitat de reclamanta SC D. (fostă SC A. SA) împotriva acestei sentințe, Curtea de apel, la termenul de judecată din data de 21 iunie 2011, a calificat excepțiile invocate în întâmpinare de intimatul - pârât B. drept apărări formulate în calea de atac exercitată de partea adversă, reținând că excepțiile au fost invocate și soluționate în fața primei instanțe și că acestea au fost reiterate în apel, astfel încât au fost examinate cu ocazia judecării, pe fond, a apelului, soluționat prin decizia nr. 833A din 01 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii, prin care instanța de apel a statuat și pronunțat asupra calificării apărărilor sale, intimatul B. nu a formulat recurs, cale de atac ce nu a fost exercitată nici în privința deciziei nr. 57 A din 19 februarie 2013 a aceleiași instanțe de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, context în care soluția dată acestora a intrat în puterea de lucru judecat. De altfel, aceleași excepții au fost reiterate, ca apărări, în cadrul recursului promovat de reclamantă, soluționat prin decizia nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în al doilea ciclu procesual, instanța supremă reținând puterea lucrului judecat a deciziilor nr. 833A din 01 noiembrie 2011 și nr. 57 A din 19 februarie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În consecință, instanța de apel, prin decizia recurată, a constatat judicios imposibilitatea reexaminării acestor excepții, fără a încălca autoritatea de lucru judecat, iar alegațiile recurentului cu ocazia reiterării excepțiilor sunt inutile și nu mai pot face obiect de analiză atât timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare jurisdicțională irevocabilă în interiorul aceluiași proces, cu ocazia derulării fazelor procesuale anterioare.

Relativ la motivul de recurs care vizează natura juridică, respectiv de interes public, a instalațiilor de gaze naturale care traversează imobilul litigios, Înalta Curte a reținut că este nefondată critica, întrucât concluzia instanței de apel fundamentată pe acest considerent a fost una de ordin subsidiar din moment ce, cu titlu prioritar, examinarea validității dispoziției de restituire a fost realizată de către instanța de apel prin prisma interpretării sistemice și teleologice a dispozițiilor înscrise în art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în reglementarea consacrată de la momentul emiterii dispoziției contestate în prezentul litigiu.

În contextul interpretării acestui cadru normativ, instanța de apel a analizat corect dacă terenul litigios este ocupat de construcții și dacă reprezintă un teren liber în accepțiunea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, procedând judicios în limitele cadrului procesual configurat de efectele deciziilor de casare din ciclurile procesuale anterioare, la examinarea actului juridic contestat din perspectiva verificării conformității acestuia cu dispozițiile legale referitoare la condițiile de emitere și validitate impuse de actul normativ în temeiul cărora a fost edictat. În aceste circumstanțe, au fost considerate lipsite de relevanță susținerile recurentului B. potrivit cărora instanța de apel ar fi reținut greșit aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 dat fiind faptul că acest temei nu ar fi fost invocat prin acțiunea introductivă.

Contrar susținerilor pârâtului, verificările instanței de apel au fost considerate de către instanța supremă ca fiind în consonanță cu statuările obligatorii ale deciziei de casare nr. 4675 din 22 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să verifice legalitatea actelor atacate și prin prisma respectării dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, invocată ca temei juridic al acțiunii introductive. Critica comună a recurenților B. și Municipiul București referitoare la soluționarea greșită a cauzei întrucât examinarea legalității dispoziției de restituire ar fi fost apreciată prin raportare la prevederi legale care nu erau cuprinse în conținutul Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, nu a fost primită.

Astfel, în conformitate cu principiul de drept „tempus regit actum", instanța de apel a examinat valabilitatea dispoziției de restituire prin prisma dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) ale legii în forma conținutului normativ aflat în vigoare la momentul emiterii acesteia. Textul legal stabilea că, restituirea în natură se dispune doar pentru terenul liber, nu și cel ocupat, afectat de construcții. Interpretarea sistemică și teleologică a textului normativ examinat a fost corect realizată în cuprinsul raționamentului judiciar expus de instanța de apel, atât timp cât la momentul emiterii dispoziției atacate textul de lege nu conținea vreo definiție a noțiunii de teren liber ori de suprafață ocupată și nicio definiție cu privire la natura construcțiilor care afectează un teren și care ar genera imposibilitatea restituirii acestuia în natură.

Or, în aplicarea dispozițiilor legale evocate și în lipsa unui criteriu prestabilit de legiuitor, verificarea regimului juridic al imobilului impunea examinarea împrejurării dacă acesta este afectat de construcții, situație care îi imprima caracterul unei suprafețe ocupate în sensul textului legal analizat. De altfel, interpretarea dispoziției legale realizată de instanța de apel erau în consens cu completările și clarificările legislative intervenite în privința prevederilor alin. (2) al art. 10 care au survenit prin Legea nr. 247/2005 și care au consacrat explicit pe cale legislativă, ceea ce era deja stipulat de lege în termeni mai generali, sensul termenului de suprafață ocupată, acesta referindu-se, printre altele, la suprafață afectată de amenajări de utilitate publică.

În raport de limitele învestirii instanței și de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., au fost considerate ca lipsite de relevantă susținerile, axate pe analiza probelor, referitoare la împrejurarea potrivit căreia reclamanta nu ar fi proprietara rețelelor de distribuire a gazelor naturale, că lucrările de construire a respectivelor rețele nu ar fi fost realizate cu bună credință, ori cele referitoare la nerespectarea traseului conductelor care străbat terenul litigios. Or, aceste critici se referă la aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei atacate și nu pot face obiect al examinării în recurs întrucât susținerile astfel formulate vizează modul în care au fost apreciate probele, urmărind, în final, reevaluarea probelor administrate.

În speță, problema de drept care se impunea a fi clarificată era cea a legalității dispoziției de restituire în natură a terenului din perspectiva respectării dispozițiilor înscrise în art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care la momentul emiterii dispoziției Primarului General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 imobilul litigios nu avea caracter de teren liber în accepțiunea legii, fiind parțial ocupat de rețelele de alimentare și distribuție a gazelor naturale ce deservesc blocurile de locuințe din zona limitrofă, aceste rețele constituind în accepțiunea dispozițiilor O.U.G. nr. 60/2000, prin care se reglementa activitatea din sectorul gazelor naturale la data emiterii actelor juridice contestate, un sistem de utilitate publică.

Înalta Curte a considerat că nu se poate face abstracție de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare derulate între aceleași părți, dat fiind faptul că, intră în puterea lucrului judecat și se bucură de prezumția de adevăr instituită de lege nu doar dispozitivul hotărârii, ci și considerentele decizorii ale acesteia care explică și justifică soluția adoptată.

Un astfel de considerent îl constituie statuarea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1928 din 15 octombrie 2007 potrivit căreia conductele de gaze care traversează imobilul litigios au fost realizate anterior punerii în posesie a autoarei pârâtului B. și deservesc alimentarea cu gaze a zonei locale, instanța reținând, din raportul de expertiză judiciară efectuat în cauza respectivă și care a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești, că respectivele conducte existau pe teren anterior anului 1976 și că în anul 1998 s-a întocmit proiectul de execuție privind înlocuirea rețelei de gaze naturale cu cea de polietilenă în ansamblul Berceni, lucrarea fiind realizată în anul 1999, cu respectarea prevederilor legale.

Relativ însă la motivul de nelegalitate a deciziei recurate referitor la modul greșit în care instanța a dispus constatarea nulității dispoziției de restituire cu privire la întreaga suprafață de 1824 m.p., totalul celor două loturi restituite, deși numai mici porțiuni din terenul restituit sunt ocupate și afectate de rețelele de gaz metan, Înalta Curte a considerat că această critică este întemeiată.

În acest context, s-a constatat că elementele care fundamentează decizia atacată nu reflectă o completă stabilire a situației de fapt, întrucât instanța de apel nu a procedat la verificarea concretă a împrejurării dacă, într-adevăr, întreaga suprafață de teren în privința căreia s-a dispus măsura reparatorie a restituirii în natură prin dispoziția contestată are caracter de suprafață ocupată în accepțiunea art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și dacă este afectată, în întregime, de rețelele de alimentare și distribuție a gazelor naturale ce deservesc zona limitrofă, clarificări necesare întrucât terenul efectiv ocupat de construcții nu poate face obiectul măsurii reparatorii a restituirii în natură.

În lipsa unei atare clarificări care vizează situația de fapt și din moment ce instanța de apel nu a expus motivele pentru care a considerat că s-ar impune constatarea nulității dispoziției de restituire în natură a întregii suprafețe de teren în privința căruia recurentul este îndreptățit la una din formele de reparație reglementate de Legea nr. 10/2001, soluția a fost considerată nelegală.

Pentru asigurarea unui echilibru și a unui raport de proporționalitate între interesul protejării unui scop de interes general și imperativele de protejare a interesului individual, Înalta Curte a constatat necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea unei expertize topografice în scopul identificării suprafeței efectiv ocupate de construcțiile aparținând reclamantei reprezentate de rețelele de gaz metan, dar și de zonele de protecție ale acestora, determinate în conformitate cu normativele în vigoare și documentațiile de urbanism legal aprobate, necesare pentru asigurarea securității și continuității serviciului de furnizare a gazelor naturale în condiții de eficiență energetică și de protecție a mediului, dar și de acces al terților la sistemul public de distribuire a gazelor naturale.

Or, în circumstanțele evocate s-a constatat că, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin lămurite în privința determinării regimului juridic al întregului imobil litigios, aceasta reprezentând o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, care nu poate fi verificată direct de instanța de recurs, fiind o chestiune importantă pentru consecințele juridice pe care le-ar produce asupra verificării legalității dispoziției prin care au fost stabilite măsurile reparatorii cuvenite pârâtului. În acest context, constatându-se formularea de către pârâții B. și Municipiul București, prin Primarul General a unor critici cu finalitate comună, Înalta Curte a admis ambele recursuri. Drept urmare, s-a statuat că în rejudecare, se va proceda la suplimentarea probatoriului astfel încât operațiunile presupuse în sarcina expertului să aibă la bază și informații suplimentare furnizate de instituțiile publice de specialitate.

Drept consecință a casării deciziei atacate, s-a admis și recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentul B. în prezenta cauză, Înalta Curte a îndrumat să se ține seama de solicitare la rejudecare, în raport de soluția ce se va pronunța asupra apelului. În vederea rejudecării apelului dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2007***. În rejudecare, dându-se curs celor stabilite cu puterea obligatoriei prin decizia nr. 2507/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a suplimentat probatoriul, la dosar depunându-se acte și schițe cu privire la amplasarea rețelelor.

De asemenea, s-a efectuat o expertiză topografică de către expertul E. și o expertiză în specialitatea instalații pentru construcții întocmită de către expertul F. Urmare a solicitării instanței, expertul E. a completat raportul de expertiză în sensul că a delimitat din puncte de inflexiune topografică și prin stabilirea unor puncte de contur, atât suprafețele libere, cât și suprafețele afectate de conducte, respectiv zonele de protecție a acestora. În fine, expertul E. a răspuns la obiecțiunile încuviințate de instanță la completarea la raportul de expertiză.

Pe parcursul rejudecării apelului, apelanta reclamanta și-a schimbat denumirea devenind G. SA, astfel cum rezultă din certificatul de înregistrare mențiuni emis de Oficiul Registrul Comerțului și rezoluția din 18 martie 2016. Prin decizia nr. 537/A din 7 iulie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/3/2007*** Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei G. SA (fostă SC D. SA, fostă SC A. SA); a schimbat, în parte, sentința apelată; a admis, în parte, cererea; a constatat nulitatea absolută parțială a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002, cu privire la măsura restituirii în natură a suprafeței de teren de 25,51 m.p. delimitată prin punctele 69-70-71-72-69, din imobilul situat în București, sector 4, str. H., astfel cum aceasta este identificată în planul de situație Anexa nr. 2.R, respectiv cu privire la măsura restituirii în natură a suprafeței de 119,26 m.p.

teren, delimitată prin punctele 56-47-59-60-61-62-63-64-65-66-67-68-56, din imobilul situat în București, sector 4, str. H., astfel cum este identificată în planul de situație Anexa nr. 2 R; a constatat nulitatea absolută parțială a procesului verbal de predare primire a terenului din 25 noiembrie 2002, exclusiv cu privire la suprafețele menționate în alineatul anterior; a înlăturat obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârâtul B.; a menținut dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepției lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active.

Pentru a se pronunța astfel, în rejudecare, urmare a îndrumărilor instanței de casare, instanța de apel a reținut că se impune a se stabili dacă întreaga suprafață de teren care a făcut obiectul dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a procesului verbal de predare primire din 25 noiembrie 2002 este ocupată, în sensul Legii nr. 10/2001, și nu putea fi restituită în natură sau doar o parte din aceasta este afectată utilității publice. Potrivit expertului topograf E., suprafața efectiv ocupată de construcțiile aparținând reclamantei, constând în rețelele de gaz metan, este de 78,93 m.p., iar zonele de protecție ale rețelei de gaz metan au fost indicate ca fiind de 0,50 m față de construcțiile fără subsol, față de copaci și stâlpi și față de rețele de apă, cămine, conducte de apă, cabluri telefonice, cabluri TV, alte rețele subterane.

Expertul a concluzionat, într-o primă fază, că suprafața totală cumulată (protecție plus construcția efectivă a conductelor de gaz metan) pentru rețele de gaze este de 75,35 m.p. (67,34 m.p. pentru o parcelă și 7,89 m.p. pentru a doua parcelă) și a fost reprezentată pe aliniamentul dintre punctele a-b; c-d; e-f-g-h, din planul de situație anexa nr. 1 aflat la dosarul de apel. Întrucât expertul a indicat prezența de cămine și alte rețele subterane pe terenurile proprietatea pârâtului (care trebuie identificate și puse pe plan de un expert specializat în rețele subterane, respectiv instalații pentru construcții și gaze) și întrucât a precizat că nu este competent să răspundă obiectivului privitor la determinarea zonelor de protecție în conformitate cu normativele în vigoare și documentațiile de urbanism legal aprobate, s-a administrat în cauză și expertiza în specialitatea instalații pentru construcții (expert electrician F.).

Expertul F., preluând, prelucrând și dezvoltând datele din expertiza topografică, a concluzionat că suprafața de protecție/securitate a conductei de gaze naturale amplasate pe terenul pârâtului din București str. H. este de 13,806 m.p., în ipoteza în care se vor impune pentru viitor restricții de construire la o distanță mai mică de 0,50 m de generatoarea conductei a unei construcții fără subsol ori a unei conducte de canalizare, respectiv de 25,506 m.p., în ipoteza în care se vor impune restricții pentru construirea unei clădiri cu subsol și/sau a unei conducte de canalizare la o distanță mai mică de 1 m de generatoarea conductei. De asemenea, expertul a concluzionat că suprafața de protecție/securitate pentru conductele de gaze naturale amplasate pe terenul pârâtului din București str. H. este de 61,640 m.p.

în ipoteza în care se va interzice în viitor edificarea unei construcții fără subsol la o distanță mai mică de 0,50 m de generatoarea conductei, respectiv de 117,495 m.p. în cazul impunerii de restricții pentru edificarea în viitor a unei clădiri cu subsol și/sau a unei conducte de canalizare la o distanță mai mică de 1,00 m față de generatoarea conductei de gaze naturale. Expertul a concluzionat că suprafețele de protecție/securitate sunt suficiente din punct de vedere tehnic pentru a se asigura accesul reclamantei la conducte în vederea efectuării operațiilor de întreținere, exploatare și intervenții în caz de avarii.

Expertul a opinat că varianta a doua este cea mai acoperitoare pentru speța de față întrucât nu există mecanisme practice pentru a condiționa în viitor ca pe teren nu fie amplasate clădiri cu subsol ori conducte de canalizare, astfel că stabilind, în prezent, o suprafață de protecție mai mică, viitorii potențiali compărători utilizatori ai terenurilor ar fi dezinformați cu privire la restricțiile impuse acestora. S-a reținut că intimatul pârât nu a exprimat, prin notele scrise, o opțiune în sensul stabilirii distanței de siguranță de 0,50 m sau de 1 m de fiecare parte, ci s-a rezumat la a arăta că respectivele aspecte nu pot constitui cauză de nulitate absolută.

Expertul E. a întocmit o completare la raportul de expertiză la solicitarea instanței, prin care a identificat, prin puncte de inflexiune topografică și prin stabilirea unor limite de contur, suprafețele libere și suprafețele ocupate de conducte și afectate de zona de protecție a acestora, în ambele variante propuse de către expertul F. Astfel, pentru varianta 1 (interzicerea construirii la o distanță mai mică de 0,50 m de generatoarea conductei) s-a identificat terenul în suprafață de 13,81 m.p., delimitat prin punctele 77-73-74-75-77 ca fiind zonă de protecție și de securitate aferentă conductelor de gaze care ocupă imobilul din str. H. Pentru varianta 2 (interzicerea construirii la o distanță mai mică de 1,00 m de generatoarea conductei) s-a identificat terenul în suprafață de 25,51 m.p.

delimitat prin punctele 69-70-71-72-69 ca fiind zonă de protecție și de securitate aferentă conductelor de gaze care ocupă același imobil. Relativ la partea de teren situată în str. H., pentru varianta 1, expertul a identificat terenul în suprafața de 65,10 m.p., delimitat prin punctele 78-79-80-81-82-83-84-85-86-87-88-89-90-78, zonă de protecție/securitate aferentă conductelor de gaze, iar, pentru varianta 2, expertul a identificat terenul în suprafața de 119,26 m.p., delimitat prin punctele 56-57-58-59-60-61-62-63-64-65-66-67-68-56, zonă de protecție/securitate aferentă conductelor de gaze. Instanța de apel a înlăturat susținerile intimatului pârât în sensul că apelanta reclamanta nu a dovedit clar de ce distanțele de siguranță ar fi de 0,50 m sau 1,00 m de fiecare parte, în condițiile în care expertul în instalații s-a pronunțat pentru două ipoteze.

Sub acest aspect, s-a reținut că zona de protecție este de 0,5 sau de 1 m de fiecare parte a conductei în funcție de construcțiile subterane și supraterane care s-ar putea edifica în proximitatea acesteia. Expertul F. a calculat zonele de protecție prin raportare la prevederile art. 3.12 din normativul NTPEE-2008 („norme tehnice pentru proiectarea și exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale”) aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 15/2009 cu modificările și completările aprobate prin Ordinul ANRSC nr. 19/2010 și a stabilit care sunt distanțele minime de securitate pentru montarea conductelor de gaze naturale, de presiune redusă, montate subteran și executate din țeava de PE față de construcții, instalații sau alte obiecte.

Aceasta deoarece, pentru ca o conductă să asigure continuitatea serviciului de gaze pentru terți este necesar ca acesta să poată fi întreținută corespunzător și, dacă este cazul, să se facă intervenții în caz de avarie ori în procesul normal de întreținere. Operațiile de intervenție la avarii nu se pot face fără decopertarea conductei în zona avariei, iar operațiile de înlocuire ale conductelor în caz de reparație capitală sau la împlinirea duratei de viață se fac, de asemenea, cu decopertarea conductei pe toata lungimea sa.

S-a arătat că niciuna dintre părți nu a contestat modul în care expertul F. a aplicat prevederile art. 3.12 din normativul NTPEE-2008, astfel că instanța de apel a reținut ca atare concluziile expertului F. De asemenea, s-a reținut opinia expertului F. cu privire la faptul că varianta a doua dintre variantele propuse este cea mai acoperitoare pentru speța de față întrucât nu există mecanisme practice pentru a condiționa, în viitor, ca pe teren să nu fie amplasate clădiri cu subsol ori conducte de canalizare.

În plus față de argumentele expertului F. relative la varianta a doua din raportul de expertiză, instanța de apel a reținut că zona de protecție, de securitate și de siguranță în exploatare (ceea ce presupune inclusiv intervenții în caz de avarii ori în caz de înlocuire a conductelor de gaze) trebuie astfel stabilite încât să își atingă scopul avut în vedere la edictarea normelor tehnice pentru proiectarea și exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, indiferent de construcțiile pe care le va edifica, în mod legal, proprietarul suprafețelor de teren limitrofe zonei de protecție/securitate. De aceea, potrivit instanței de apel, zona de protecție/securitate este cea prevăzută la varianta 2 din rapoartele de expertiză, care presupune că este interzisă construirea unei clădiri cu subsol în proximitatea conductei de gaze la o distanță mai mică de 1 m de o parte și alta a acesteia.

De altfel, varianta 1, care reduce suprafața interzisă pentru construire la 0,50 m, de o parte și alta a conductei, nu este fezabilă inclusiv din perspectiva faptului că, în realitate, este puțin probabil ca proprietarul terenurilor limitrofe să urmărească să edifice o construcție fără subsol care să nu fie deservită de conducte subterane. Aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 trebuie făcută plecându-se de la realitatea faptului că respectivele conducte existau înainte de emiterea dispoziției de către primarul general. Astfel, suprafața ocupată care include atât suprafața ocupată efectiv de conducte, cât și suprafața necesară pentru exploatarea acestora, trebuie stabilită în abstracto, fără a afecta drepturile proprietarilor terenurilor limitrofe în viitor, și fără a pleca de la premise a căror realizare nu ar putea fi asigurată.

Dacă s-ar reține varianta 1 s-ar face o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) și s-ar stabili o suprafață de teren ocupat minimală, acceptându-se din start că respectiva suprafață este mai mare dacă pe terenul limitrof se ridică o construcție cu subsol, ceea ce este posibil. Admițându-se apelul, intimații B. și Municipiul București, prin Primar General au căzut în pretenții în această cale de atac.

Întrucât prin sentința nr. 890 din 22 iunie 2010 reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul B., instanța de apel a constatat, că urmare a admiterii în parte a acțiunii introductive, nu se mai poate reține că, în prima instanță, reclamanta ar fi avut culpă procesuală și ar fi căzut în pretenții față de pârâtul B., mai ales că scopul introducerii acțiunii de către reclamantă nu a fost acela de a anula în totalitate decizia de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001 (și a procesului verbal de predare-primire), ci acela de a se face o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și de a nu se afecta rețelele de distribuție a gazelor naturale, legal executate, care, încă de la momentul emiterii dispoziției deserveau în mod efectiv 4 locuințe multietajate (blocuri) din zonă, permițând distribuția de gaze naturale inclusiv către zonele limitrofe.

Așadar, instanța de apel a înlăturat în totalitate obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârâtul B. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât B., solicitând ca, în urma admiterii recursului să fie respins ca nefondat apelul reclamantei, iar subsidiar, în măsura admiterii doar în parte a recursului, să fie modificată doar în parte decizia contestată, sub aspectul suprafețelor vizate de nulitatea parțială, precum și acordarea cheltuielile de judecată din toate judecățile de fond, apel, recurs, care urmează să fie stabilite în sarcina intimatei-reclamante. În motivarea recursului declarat, recurentul-pârât a formulat următoarele critici de nelegalitate: 1. În ceea ce privește soluția de admitere a recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului ca nefondat (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.): - În mod greșit instanța de apel a constatat nulitatea dispoziției de restituire. Recurentul-pârât arată că, având în vedere preluarea abuzivă a proprietății autoarei sale, faptul că titlul de proprietate al statului (Decretul nr. 37/1971) nu fusese publicat, nefiind cunoscut și opozabil terților, este evident că și constructorul acestor instalații a fost de rea-credință, singurul proprietar identificabil fiind exclusiv autoarea pârâtului, căreia nu i-a fost solicitat acordul pentru realizarea lucrărilor. În aceste condiții, intimata-reclamantă este succesoarea constructorului de rea-credință, fiind ea însăși de rea-credință, în sensul că a avut cunoștință că terenurile au fost preluate prin decret al consiliului de stat nepublicat în Buletinul Oficial de la acea dată, neintrând în vigoare și neputând constitui titlu de proprietate.

Deși instanța de apel reproșează pârâtului că nu a indicat în concluziile scrise varianta pentru care optează în vederea constatării nulității, cererea de constatare a nulității nu aparține acestuia iar dovada aparținea reclamantei. Textul de lege indicat de reclamantă ca motiv de nulitate a actelor contestate este cel în vigoare la data formulării acțiunii (2007), și nu cel în vigoare la data emiterii dispoziției (2002), în timp ce Normativul NTPEE-2008 în baza căruia expertul F. și-a formulat punctele de vedere datează și el din 2008, adică de la 6 ani de la emiterea dispoziției de restituire, la fiecare ciclu procesual instanța de apel pronunțându-se pe acte normative ulterioare datei emiterii dispoziției de restituire, fiind încălcat astfel dreptul la apărare al pârâtului.

Referitor la dispozițiile Legii nr. 10/2001 aplicabile în cauză, recurentul-pârât arată că textul invocat de către reclamantă este cel în vigoare la data de 01 aprilie 2007, actualizat cu ultimele modificări, în timp ce textul în vigoare la data de 30 septembrie 2002 (data emiterii dispoziției de restituire nr. 553 contestată pentru nulitate) era diferit, apărări pe care nici instanța de apel, nici instanța de casare nu le-au luat în considerare. Ori, o cauză de nulitate nu poate fi decât contemporană sau anterioară actului a cărui nulitate se cere. În acest context, este evident că nu se poate pronunța nulitatea în baza unui text de lege ce nu fusese încă modificat în forma în vigoare la data introducerii cererii, pentru simplul motiv că autoritatea emitentă, pârâtul Municipiul București, nu putea anticipa la 30 septembrie 2002 că în anii ulteriori (2006-2007) Legea nr. 10/2001 va suferi modificări sau că în anul 2008 va apărea Normativul NTPEE-2008.

Conform principiului „tempus regit actum”, nulitatea unui act se poate aprecia față de textul în vigoare la data emiterii sale. Nulitatea absolută, ca cea mai gravă sancțiune civilă, se poate dispune atunci când când legea nu permite o altă cale, însă potrivit recurentului, în cauză legea permite o altă rezolvare, ce concordă cu dispozițiile art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, anume cea care decurge din aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 60/2000 aprobată și modificată prin Legea nr. 463/2001 (acte normative existente la data emiterii dispoziției de restituire), respectiv, art. 72, 76-78 care reglementează dreptul de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată în favoarea concesionarului.

Fiind reglementată legal situația în care anumite conducte traversează terenuri ale unor particulari, nu se punea problema de nulitate a dispoziției de restituire, ci de existență a unei obligații a persoanei ce exploata rețeaua de distribuție, de a stabili contractual condițiile și costurile ocupării terenurilor, cu proprietarul acestora. În acest sens, corect a reținut instanța de fond că nu se poate aprecia că prin retrocedarea imobilelor către autoarea pârâtului, C., ar fi fost afectat domeniul public într-o asemenea măsură încât să se impună sancțiunea nulității absolute a dispoziției de restituire. 2. Cu referire la cererea subsidiară de admitere a recursului și modificare în parte a deciziei, pe fond (art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc.

civ.): - În mod greșit instanța de apel a valorificat varianta 2 a expertului (care impune distanța de siguranță de 1,00 m de fiecare parte a conductei), câtă vreme Legea nr. 10/2001 în vigoare la emiterea dispoziției de restituire vorbește de terenuri ocupate de construcții, iar ocupate nu înseamnă și afectate de dist