ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2133/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2133/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2133/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 5 decembrie

2007 sub nr. x/3/2007 reclamanta SC A. SA București a solicitat, în temeiul

Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții B. (în calitate de moștenitor

al autoarei sale C.) și Municipiul București prin Primarul General, să

se constate nulitatea absolută a actelor juridice reprezentate de dispoziția

Primarului General din 30 septembrie 2002 și procesul verbal din 25

noiembrie 2002 de punere în posesia imobilului din str. H., prin care s-a dispus

restituirea a două parcele de teren către numita C., deoarece respectivele

suprafețe de teren erau afectate de rețele de distribuție a gazelor

naturale, care au fost executate legal de către reclamantă și care

deservesc în mod efectiv patru locuințe multietajate (blocuri) din zonă,

permițând distribuția de gaze naturale inclusiv spre zonele limitrofe.

Prin întâmpinarea

depusă de către pârâtul B. s-a invocat excepția necompetenței

materiale a tribunalului, excepția autorității de lucru judecat și

excepția lipsei de interes, iar pe fond, s-a solicitat respingerea, ca neîntemeiată,

a acțiunii.

În urma unor declinări

reciproce de competență dispuse între Tribunalul București și

Judecătoria sector 1, excepția necompetenței materiale a tribunalului

a fost stabilită, pe calea regulatorului de competență pronunțat

de Curtea de Apel București (prin sentința civilă nr. 37/2008), în

favoarea Tribunalului București.

Excepția

autorității de lucru judecat a fost respinsă de tribunal prin încheierea

de ședință din 05 martie 2009, după ce s-a observat că

valabilitatea actelor juridice a căror nulitate s-a invocat în litigiul pendinte,

nu a făcut obiect de analiză în dosarul finalizat prin decizia nr.

1928 din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București,

în cadrul căruia SC A. SA a fost obligată la plata de despăgubiri

către reclamant pentru ocuparea terenului acestuia din urmă, situat în

București, str. H. în perioada 25 noiembrie 2002 - 15 octombrie 2004.

Prin încheierea

de ședință din data de 09 februarie 2010, tribunalul a respins excepția

tardivității formulării contestației, considerând că termenul

de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil

numai în cazul dispozițiilor de respingere a notificării.

Prin sentința

nr. 890 din 22 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

au fost respinse excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității

procesuale active, invocate de pârâtul B. și a fost respinsă ca neîntemeiată

acțiunea.

Cu privire la

excepția lipsei de interes, tribunalul a reținut că reclamanta a

fost obligată la despăgubiri către pârât într-un proces în care acesta

din urmă a invocat actele juridice a căror nulitate se invocă în

prezenta cauză, astfel că reclamanta poate obține un folos practic,

ca urmare a admiterii acțiunii, aceleași argumente fiind valabile și

pentru justificarea calității procesuale active.

Pe fondul litigiului,

tribunalul a reținut că terenurile pentru care s-au emis actele juridice

atacate, nu sunt afectate de conducte magistrale de transport al gazelor naturale

pentru a constitui obiectiv de utilitate publică ci de conducte de gaze destinate

alimentării unor societăți private, astfel că nu se poate reține

că a fost afectat domeniul public, într-o asemenea măsură încât să

atragă sancțiunea nulității.

Prin decizia

nr. 833/A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței menționată anterior, reținându-se că, aplicând

regula „tempus regit actum” în raport de dispozițiile în vigoare ale Legii

nr. 10/2001 la data emiterii actelor contestate, nu se poate reține motivul

de nulitate invocat de reclamantă. Indisponibilizarea la restituire, în temeiul

art. 10 din Legea nr. 10/2001, a terenurilor afectate de amenajări de utilitate

publică a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 247/2005 care a completat

acest articol. Aplicare în speță a dispozițiilor art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în forma dobândită în urma modificărilor și

completărilor intervenite în baza Legii nr. 247/2005 ar duce la încălcarea

principiului neretroactivității legii civile. Este lipsită de relevanță

utilitatea publică a rețelelor de gaze naturale invocată de apelanta-reclamantă

în condițiile în care, la data emiterii celor două acte juridice în temeiul

Legii nr. 10/2001, nu era prevăzută nicio excepție de la restituirea

în natură a terenurilor afectate de astfel de utilități.

Reținându-se

și corectitudinea soluționării excepțiilor procesuale invocate

în fața primei instanțe, a fost respins apelul ca nefondat.

Prin decizia

nr. 6691 din 1 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursul reclamantei SC D. SA (fostă SC

A. SA) împotriva deciziei mai sus arătate, pe care a casat-o, iar cauza a fost

trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Înalta Curte a

constatat că, în cauză, cadrul procesual nu a fost clar stabilit, respectiv,

în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active

a reclamantei, instanțele, deși au reținut că actele contestate

sunt emise în procedura Legii nr. 10/2001, nu s-au mai raportat la acest act normativ

în a aprecia calitatea de terț a reclamantei față de aceste acte,

cu consecințele ce decurg de aici sub aspectul excepției analizate, ci

au avut în vedere dispozițiile dreptului comun, respingând excepția lipsei

calității procesual active (ca și pe cea a lipsei de interes, printr-o

motivare comună).

În soluționarea

excepției de necompetență materială invocată de pârât prin

întâmpinare, excepție admisă prin sentința civilă nr. 354

din 19 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

instanța a reținut că acțiunea cu care a fost sesizată

nu are drept temei art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care atrage competența

de primă instanță a Tribunalului, ci este o cerere neevaluabilă

în bani care atrage competența de primă instanță a judecătoriei,

conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

S-a precizat că

este adevărat că prin regulatorul de competență pronunțat

Curtea de Apel a stabilit competența de soluționare în primă instanță

în favoarea tribunalului, dar în adoptarea acestei soluții a reținut că

în cauză se solicită anularea unei dispoziții emise în procedura

Legii nr. 10/2001, ceea ce ar atrage aplicarea art. 26 alin. (3) din acest act normativ

și competența de primă instanță a tribunalului. Deși

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost cel avut în vedere de Curtea de Apel

în regulatorul de competență pronunțat, când au soluționat excepția

de tardivitate a cererii, invocată de pârât tocmai prin raportare la acest

text de lege, instanțele au reținut că termenul reglementat de norma

menționată nu este aplicabil reclamantei care este un terț față

de dispoziția emisă „acțiunea fiind de drept comun”.

Dacă în ceea

ce privește excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată,

instanța a considerat că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001, ci prevederile dreptului comun, în ceea ce privește fondul litigiului,

instanțele au soluționat cauza exclusiv în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta

Curte a constatat că în cauză nu a existat o delimitare clară a cadrului

procesual în care se desfășoară prezentul litigiu, în măsură

să permită instanței de control judiciar să analizeze pretinsele

încălcări ale normelor juridice, susținute prin motivele de recurs.

Numai în măsura

în care acest cadru procesual ar fi fost corect stabilit, s-ar fi putut verifica

norma juridică sub a cărei incidență intră soluționarea

litigiului.

Înalta Curte a

apreciat că urmează a se stabili cu ocazia rejudecării pricinii,

cu respectarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. și a principiului disponibilității,

dacă litigiul este circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și,

în caz afirmativ, urmând a se avea în vedere faptul că actul normativ cuprinde

norme speciale în ceea ce privește cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul

său, persoanele care pot contesta aceste acte, termenele în care o pot face

și instanța competentă să le soluționeze cererea.

În rejudecare,

prin decizia nr. 57/A din 19 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2007* au fost respinse

excepțiile tardivității, lipsei calității procesuale active

și a lipsei interesului, respectiv, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei

SC D. SA, care a fost obligată la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată către intimat.

În motivarea deciziei,

s-a reținut, în esență, următoarele: termenul de 30 de zile

la care face referire art. 26 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai în cazul

atacării dispozițiilor de către persoana îndreptățită;

interesul și calitatea reclamantei sunt justificate de faptul că aceasta

a fost obligată prin sentința nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la plata de despăgubiri

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului către

pârâtul B.; reclamanta nu a dovedit nicio împrejurare de natură să atragă

incidența dispozițiilor art. 948 și urm. C. civ., astfel că

nu există motive de nulitate a actului atacat.

Prin decizia

nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosar nr. x/3/2007* a fost admis recursul declarat de reclamanta

SC D. SA împotriva deciziei sus menționate, a fost casată hotărârea

atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

reținându-se că instanța de apel nu a examinat actele atacate prin

prisma respectării Legii nr. 10/2001, deși acesta este actul normativ

în temeiul căruia au fost emise. S-a reținut că instanța de

apel a soluționat corect excepția tardivității, respectiv că

celelalte excepții de fond au fost soluționate cu putere de lucru judecat,

în sensul respingerii, în ciclul procesual anterior.

Prin decizia

nr. 41/A din 6 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007** a fost admis apelul reclamantei

SC D. SA, a fost schimbată în parte sentința apelată, a fost admisă

în parte cererea; s-a constatat nulitatea absolută parțială a dispoziției

Primarului General din 30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii

în natură a terenului în suprafață de 1824 mp situat în București,

str. P.; s-a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de predare primire

a terenului din 25 noiembrie 2002 emis de CGMB-AFI, în baza dispoziției menționată

anterior; a fost înlăturată obligația reclamantei de plată a

cheltuielilor de judecată către pârât și au fost păstrate celelalte

dispoziții ale sentinței.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele:

Instanța

de apel a reținut că cererea dedusă judecății are ca obiect

constatarea nulității absolute a Dispoziției Primarului General

din 30 septembrie 2002 și a procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere

în posesie a imobilului.

Prin dispoziția

menționată s-a dispus restituirea în natură în proprietatea numitei

C., autoarea pârâtului B., a terenului în suprafață de 1824 mp situat

în București, str. P., format din parcela 1 în suprafață de 1176

m.p. și parcela 2 în suprafață de 648 m.p., ca fiind teren liber

de construcții definitive, ocupat cu parcaje și garaje provizorii neautorizate.

În baza acestei dispoziții, a fost emis procesul-verbal din 25 noiembrie 2002

de predare-primire a terenului.

Cu privire la

excepțiile invocate de intimatul pârât în apel prin întâmpinare, instanța

de apel a constat că la termenul din data de 10 mai 2011, în apel, în primul

ciclu procesual, intimatul pârât a învederat că nu mai insistă în susținerea

excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului apelului,

neregularitatea procedurală fiind acoperită de apelantă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și

excepția lipsei de interes, instanța de apel a constatat că prin

sentința apelată aceste excepții au fost respinse, iar intimatul

pârât nu a declarat apel principal sau apel incident cu privire la soluția

pronunțată sub acest aspect. Prin urmare, soluția dată cu privire

la aceste excepții a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi criticată

în calea de atac prin intermediul formulării întâmpinării.

În ceea ce privește

criticile formulate prin apel cu privire la soluționarea fondului cauzei, instanța

de apel a reținut din probatoriul administrat în cauză că terenul

ce a făcut obiectul dispoziției contestate este ocupat de conducte de

gaze. De altfel, reclamantul a inițiat mai multe procese prin care a solicitat

contravaloarea lipsei de folosință a terenului menționat, motivat

chiar de faptul că la momentul punerii în posesie a autoarei sale, cele două

parcele de teren restituite erau afectate de rețelele de distribuire a gazelor

naturale aparținând de A. SA. Acțiunile pârâtului au fost admise, iar

pârâta A. SA a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosință

a terenului pe perioadele 25 noiembrie 2002 - 15 octombrie 2004, 12 februarie 2005

- 12 februarie 2008.

În cauza inițial

înregistrată la data de 15 octombrie 2004 pe rolul Tribunalului București,

în care s-a pronunțat decizia irevocabilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut

din probatoriul administrat că respectivele conducte de gaze au fost montate

anterior punerii în posesie a autoarei reclamante și deservesc alimentarea

cu gaze a zonei locale. Din raportul de expertiză tehnică judiciară

administrat și care a stat la baza pronunțării respectivei hotărâri

s-a reținut că aceste conducte de gaze existau pe teren anterior anului

1976, că în anul 1998 a fost întocmit proiectul de execuție de înlocuire

a rețelei de gaze naturale cu trecere pe polietilenă în ansamblul Berceni

și că în anul 1999 s-a efectuat această procedură, cu respectarea

prevederilor legale.

S-a apreciat astfel

că, în mod greșit, la emiterea dispoziției contestate nu s-a reținut

că terenul restituit în natură era afectat de conducte de gaze, ce deservesc

blocurile de locuințe limitrofe.

În raport cu această

situație de fapt, verificând legalitatea dispoziției contestate prin prisma

respectării Legii nr. 10/2001 la data emiterii contestației, astfel cum

s-a statuat prin decizia de casare, instanța a reținut că potrivit

art. 10 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii dispoziției contestate,

(1) În situația imobilelor preluate în mod abuziv și demolate total sau

parțial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și

pentru construcțiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentațiile

de urbanism legal aprobate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile

ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (2) În cazul în

care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții,

persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură

a părții de teren rămase liberă, urmând să se respecte

documentațiile de urbanism legal aprobate.

Instanța

a concluzionat că textul legal evocat prevede posibilitatea restituirii în

natură numai a terenului liber, iar nu și a terenului ocupat, având în

vedere faptul că, prin teren liber, se înțelege acel teren pe care nu

se află nici o construcție legal edificată, textul nefăcând

distincția între construcțiile supraterane și cele subterane, astfel

că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Cum terenul restituit

prin dispoziția atacată era afectat de conducte de gaze, instanța

de apel a apreciat că acesta nu era liber în sensul textului legal enunțat,

astfel că, în mod greșit s-a constatat că măsura reparatorie

concretă la care este îndreptățit reclamantul, este restituirea în

natură, drept pentru care, interpretarea propusă de intimatul pârât în

sensul că textul în discuție se referă numai la terenurile ocupate

de construcții supraterane, nu a fost primită. Mai mult, într-o interpretare

teleologică, instanța de apel a apreciat că intenția legiuitorului

nu a fost aceea de a se restitui în natură terenuri care nu puteau fi folosite,

care erau afectate unui uz public și pentru care ar fi fost necesare proceduri

ulterioare de expropriere.

Câtă vreme

Legea nr. 10/2001 prevedea și măsura alternativă a restituirii în

echivalent, ce garanta respectarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite,

nu se poate accepta că intenția legiuitorului ar fi fost ca prin apariția

Legii nr. 10/2001 să se urmărească restituirea în natură a unui

imobil a cărui situație de fapt și juridică, era susceptibilă

de a da naștere unor litigii ulterioare. S-a avut în vedere, în consens cu

interpretarea legală a textelor legale și faptul că prin modificarea

ulterioară a Legii nr. 10/2001 s-a menționat în mod expres că nu

pot fi restituite în natură terenurile afectate unor amenajări de utilitate

publică, cum este și cazul terenului în litigiu, astfel încât instanța

a concluzionat că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor

imperative ale art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, impunându-se

constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției Primarului

General din 30 septembrie 2002 cu privire la măsura restituirii în natură

a terenului în suprafață de 1824 m.p., situat în București, str.

P., precum și a procesului verbal de predare primire a terenului din 25

noiembrie 2002 emis de CGMB - AFI, în baza dispoziției atacate. Totodată,

Curtea de apel a subliniat că dreptul reclamantului la măsuri reparatorii,

în calitate de persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001

nu este afectat, acesta urmând a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de lege, dat fiind că restituirea în natură nu este posibilă.

Prin încheierea

de ședință din camera de consiliu din data de 24 martie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a dispus, din

oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia nr. 41A din 6 februarie

2014 Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul

menționării căii de atac ca fiind recurs și nu apel, cum din

eroare s-a consemnat.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâtul B., care a formulat recurs și

împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014, precum

și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Prin decizia

nr. 2507 din 2 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, în Dosar nr. x/3/2007**, au fost

admise recursurile declarate de către pârâții B. și Municipiul București,

prin Primar General, a fost casată decizia atacată și trimisă

cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Prin aceeași decizia

a fost admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii de îndreptare

a erorii materiale din 24 martie 2014 pronunțată de aceeași instanță

și a fost modificată în tot încheierea recurată, în sensul că

s-a înlăturat dispoziția referitoare la îndreptarea erorii materiale strecurată

în decizia nr. 41A/2014.

În motivare, s-a

reținut că criticile subsumate de către recurentul B. primului motiv

de recurs nu sunt întemeiate deoarece în cadrul primului ciclu procesual, instanța

de fond, prin sentința nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul

București a respins atât excepția lipsei calității procesuale

active, cât și excepția lipsei de interes, după ce, anterior, fusese

respinsă excepția tardivității. În calea de atac a apelului

exercitat de reclamanta SC D. (fostă SC A. SA) împotriva acestei sentințe,

Curtea de apel, la termenul de judecată din data de 21 iunie 2011, a calificat

excepțiile invocate în întâmpinare de intimatul - pârât B. drept apărări

formulate în calea de atac exercitată de partea adversă, reținând

că excepțiile au fost invocate și soluționate în fața primei

instanțe și că acestea au fost reiterate în apel, astfel încât au

fost examinate cu ocazia judecării, pe fond, a apelului, soluționat prin

decizia nr. 833A din 01 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă. Împotriva acestei decizii, prin care instanța

de apel a statuat și pronunțat asupra calificării apărărilor

sale, intimatul B. nu a formulat recurs, cale de atac ce nu a fost exercitată

nici în privința deciziei nr. 57 A din 19 februarie 2013 a aceleiași instanțe

de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, context în care soluția dată

acestora a intrat în puterea de lucru judecat. De altfel, aceleași excepții

au fost reiterate, ca apărări, în cadrul recursului promovat de reclamantă,

soluționat prin decizia nr. 4675 din 22 octombrie 2013 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în al doilea ciclu procesual,

instanța supremă reținând puterea lucrului judecat a deciziilor

nr. 833A din 01 noiembrie 2011 și nr. 57 A din 19 februarie 2013 pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În consecință,

instanța de apel, prin decizia recurată, a constatat judicios imposibilitatea

reexaminării acestor excepții, fără a încălca autoritatea

de lucru judecat, iar alegațiile recurentului cu ocazia reiterării excepțiilor

sunt inutile și nu mai pot face obiect de analiză atât timp cât vizează

o chestiune de drept care a primit o dezlegare jurisdicțională irevocabilă

în interiorul aceluiași proces, cu ocazia derulării fazelor procesuale

anterioare.

Relativ la motivul

de recurs care vizează natura juridică, respectiv de interes public, a

instalațiilor de gaze naturale care traversează imobilul litigios, Înalta

Curte a reținut că este nefondată critica, întrucât concluzia instanței

de apel fundamentată pe acest considerent a fost una de ordin subsidiar din

moment ce, cu titlu prioritar, examinarea validității dispoziției

de restituire a fost realizată de către instanța de apel prin prisma

interpretării sistemice și teleologice a dispozițiilor înscrise în

art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în reglementarea consacrată

de la momentul emiterii dispoziției contestate în prezentul litigiu.

În contextul interpretării

acestui cadru normativ, instanța de apel a analizat corect dacă terenul

litigios este ocupat de construcții și dacă reprezintă un teren

liber în accepțiunea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001, procedând judicios în limitele cadrului procesual configurat de efectele

deciziilor de casare din ciclurile procesuale anterioare, la examinarea actului

juridic contestat din perspectiva verificării conformității acestuia

cu dispozițiile legale referitoare la condițiile de emitere și validitate

impuse de actul normativ în temeiul cărora a fost edictat.

În aceste circumstanțe,

au fost considerate lipsite de relevanță susținerile recurentului

B. potrivit cărora instanța de apel ar fi reținut greșit aplicabilitatea

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 dat fiind faptul că acest

temei nu ar fi fost invocat prin acțiunea introductivă. Contrar susținerilor

pârâtului, verificările instanței de apel au fost considerate de către

instanța supremă ca fiind în consonanță cu statuările obligatorii

ale deciziei de casare nr. 4675 din 22 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție care a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să

verifice legalitatea actelor atacate și prin prisma respectării dispozițiilor

imperative ale Legii nr. 10/2001, invocată ca temei juridic al acțiunii

introductive.

Critica comună

a recurenților B. și Municipiul București referitoare la soluționarea

greșită a cauzei întrucât examinarea legalității dispoziției

de restituire ar fi fost apreciată prin raportare la prevederi legale care

nu erau cuprinse în conținutul Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la data

emiterii dispoziției, nu a fost primită.

Astfel, în conformitate

cu principiul de drept „tempus regit actum", instanța de apel a examinat

valabilitatea dispoziției de restituire prin prisma dispozițiilor

art. 10 alin. (1) și (2) ale legii în forma conținutului normativ aflat

în vigoare la momentul emiterii acesteia. Textul legal stabilea că, restituirea

în natură se dispune doar pentru terenul liber, nu și cel ocupat, afectat

de construcții. Interpretarea sistemică și teleologică a textului

normativ examinat a fost corect realizată în cuprinsul raționamentului

judiciar expus de instanța de apel, atât timp cât la momentul emiterii dispoziției

atacate textul de lege nu conținea vreo definiție a noțiunii de teren

liber ori de suprafață ocupată și nicio definiție cu privire

la natura construcțiilor care afectează un teren și care ar genera

imposibilitatea restituirii acestuia în natură. Or, în aplicarea dispozițiilor

legale evocate și în lipsa unui criteriu prestabilit de legiuitor, verificarea

regimului juridic al imobilului impunea examinarea împrejurării dacă acesta

este afectat de construcții, situație care îi imprima caracterul unei

suprafețe ocupate în sensul textului legal analizat.

De altfel, interpretarea

dispoziției legale realizată de instanța de apel erau în consens

cu completările și clarificările legislative intervenite în privința

prevederilor alin. (2) al art. 10 care au survenit prin Legea nr. 247/2005 și

care au consacrat explicit pe cale legislativă, ceea ce era deja stipulat de

lege în termeni mai generali, sensul termenului de suprafață ocupată,

acesta referindu-se, printre altele, la suprafață afectată de amenajări

de utilitate publică.

În raport de limitele

învestirii instanței și de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., au fost considerate ca lipsite de relevantă susținerile, axate pe

analiza probelor, referitoare la împrejurarea potrivit căreia reclamanta nu

ar fi proprietara rețelelor de distribuire a gazelor naturale, că lucrările

de construire a respectivelor rețele nu ar fi fost realizate cu bună credință,

ori cele referitoare la nerespectarea traseului conductelor care străbat terenul

litigios. Or, aceste critici se referă la aspecte de netemeinicie și nu

de nelegalitate a deciziei atacate și nu pot face obiect al examinării

în recurs întrucât susținerile astfel formulate vizează modul în care

au fost apreciate probele, urmărind, în final, reevaluarea probelor administrate.

În speță,

problema de drept care se impunea a fi clarificată era cea a legalității

dispoziției de restituire în natură a terenului din perspectiva respectării

dispozițiilor înscrise în art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

în condițiile în care la momentul emiterii dispoziției Primarului General

al Municipiului București din 30 septembrie 2002 imobilul litigios nu avea

caracter de teren liber în accepțiunea legii, fiind parțial ocupat de

rețelele de alimentare și distribuție a gazelor naturale ce deservesc

blocurile de locuințe din zona limitrofă, aceste rețele constituind

în accepțiunea dispozițiilor O.U.G. nr. 60/2000, prin care se reglementa

activitatea din sectorul gazelor naturale la data emiterii actelor juridice contestate,

un sistem de utilitate publică.

Înalta Curte a

considerat că nu se poate face abstracție de efectul pozitiv al puterii

lucrului judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile

anterioare derulate între aceleași părți, dat fiind faptul că,

intră în puterea lucrului judecat și se bucură de prezumția

de adevăr instituită de lege nu doar dispozitivul hotărârii, ci și

considerentele decizorii ale acesteia care explică și justifică soluția

adoptată. Un astfel de considerent îl constituie statuarea Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1928 din 15

octombrie 2007 potrivit căreia conductele de gaze care traversează imobilul

litigios au fost realizate anterior punerii în posesie a autoarei pârâtului B. și

deservesc alimentarea cu gaze a zonei locale, instanța reținând, din raportul

de expertiză judiciară efectuat în cauza respectivă și care

a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești, că

respectivele conducte existau pe teren anterior anului 1976 și că în anul

1998 s-a întocmit proiectul de execuție privind înlocuirea rețelei de

gaze naturale cu cea de polietilenă în ansamblul Berceni, lucrarea fiind realizată

în anul 1999, cu respectarea prevederilor legale.

Relativ însă

la motivul de nelegalitate a deciziei recurate referitor la modul greșit în

care instanța a dispus constatarea nulității dispoziției de

restituire cu privire la întreaga suprafață de 1824 m.p., totalul celor

două loturi restituite, deși numai mici porțiuni din terenul restituit

sunt ocupate și afectate de rețelele de gaz metan, Înalta Curte a considerat

că această critică este întemeiată. În acest context, s-a constatat

că elementele care fundamentează decizia atacată nu reflectă

o completă stabilire a situației de fapt, întrucât instanța de apel

nu a procedat la verificarea concretă a împrejurării dacă, într-adevăr,

întreaga suprafață de teren în privința căreia s-a dispus măsura

reparatorie a restituirii în natură prin dispoziția contestată are

caracter de suprafață ocupată în accepțiunea art. 10 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și dacă este afectată, în întregime,

de rețelele de alimentare și distribuție a gazelor naturale ce deservesc

zona limitrofă, clarificări necesare întrucât terenul efectiv ocupat de

construcții nu poate face obiectul măsurii reparatorii a restituirii în

natură.

În lipsa unei

atare clarificări care vizează situația de fapt și din moment

ce instanța de apel nu a expus motivele pentru care a considerat că s-ar

impune constatarea nulității dispoziției de restituire în natură

a întregii suprafețe de teren în privința căruia recurentul este

îndreptățit la una din formele de reparație reglementate de Legea

nr. 10/2001, soluția a fost considerată nelegală.

Pentru asigurarea

unui echilibru și a unui raport de proporționalitate între interesul protejării

unui scop de interes general și imperativele de protejare a interesului individual,

Înalta Curte a constatat necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea

unei expertize topografice în scopul identificării suprafeței efectiv

ocupate de construcțiile aparținând reclamantei reprezentate de rețelele

de gaz metan, dar și de zonele de protecție ale acestora, determinate

în conformitate cu normativele în vigoare și documentațiile de urbanism

legal aprobate, necesare pentru asigurarea securității și continuității

serviciului de furnizare a gazelor naturale în condiții de eficiență

energetică și de protecție a mediului, dar și de acces al terților

la sistemul public de distribuire a gazelor naturale.

Or, în circumstanțele

evocate s-a constatat că, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin lămurite

în privința determinării regimului juridic al întregului imobil litigios,

aceasta reprezentând o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului,

care nu poate fi verificată direct de instanța de recurs, fiind o chestiune

importantă pentru consecințele juridice pe care le-ar produce asupra verificării

legalității dispoziției prin care au fost stabilite măsurile

reparatorii cuvenite pârâtului. În acest context, constatându-se formularea de către

pârâții B. și Municipiul București, prin Primarul General a unor

critici cu finalitate comună, Înalta Curte a admis ambele recursuri. Drept

urmare, s-a statuat că în rejudecare, se va proceda la suplimentarea probatoriului

astfel încât operațiunile presupuse în sarcina expertului să aibă

la bază și informații suplimentare furnizate de instituțiile

publice de specialitate.

Drept consecință

a casării deciziei atacate, s-a admis și recursul declarat de pârâtul

B. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 24 martie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de recurentul B. în prezenta cauză,

Înalta Curte a îndrumat să se ține seama de solicitare la rejudecare,

în raport de soluția ce se va pronunța asupra apelului.

În vederea rejudecării

apelului dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, sub nr. x/3/2007***.

În rejudecare,

dându-se curs celor stabilite cu puterea obligatoriei prin decizia nr. 2507/2014

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a

suplimentat probatoriul, la dosar depunându-se acte și schițe cu privire

la amplasarea rețelelor. De asemenea, s-a efectuat o expertiză topografică

de către expertul E. și o expertiză în specialitatea instalații

pentru construcții întocmită de către expertul F. Urmare a solicitării

instanței, expertul E. a completat raportul de expertiză în sensul că

a delimitat din puncte de inflexiune topografică și prin stabilirea unor

puncte de contur, atât suprafețele libere, cât și suprafețele afectate

de conducte, respectiv zonele de protecție a acestora. În fine, expertul E.

a răspuns la obiecțiunile încuviințate de instanță la completarea

la raportul de expertiză.

Pe parcursul rejudecării

apelului, apelanta reclamanta și-a schimbat denumirea devenind G. SA, astfel

cum rezultă din certificatul de înregistrare mențiuni emis de Oficiul

Registrul Comerțului și rezoluția din 18 martie 2016.

Prin decizia

nr. 537/A din 7 iulie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/3/2007*** Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei

G. SA (fostă SC D. SA, fostă SC A. SA); a schimbat, în parte, sentința

apelată; a admis, în parte, cererea; a constatat nulitatea absolută parțială

a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002, cu privire la măsura

restituirii în natură a suprafeței de teren de 25,51 m.p. delimitată

prin punctele 69-70-71-72-69, din imobilul situat în București, sector 4,

str. H., astfel cum aceasta este identificată în planul de situație Anexa

nr. 2.R, respectiv cu privire la măsura restituirii în natură a suprafeței

de 119,26 m.p. teren, delimitată prin punctele 56-47-59-60-61-62-63-64-65-66-67-68-56,

din imobilul situat în București, sector 4, str. H., astfel cum este identificată

în planul de situație Anexa nr. 2 R; a constatat nulitatea absolută parțială

a procesului verbal de predare primire a terenului din 25 noiembrie 2002, exclusiv

cu privire la suprafețele menționate în alineatul anterior; a înlăturat

obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către

pârâtul B.; a menținut dispozițiile sentinței referitoare la respingerea

excepției lipsei de interes și a lipsei calității procesuale

active.

Pentru a se pronunța

astfel, în rejudecare, urmare a îndrumărilor instanței de casare, instanța

de apel a reținut că se impune a se stabili dacă întreaga suprafață

de teren care a făcut obiectul dispoziției Primarului General din 30

septembrie 2002 și a procesului verbal de predare primire din 25 noiembrie

2002 este ocupată, în sensul Legii nr. 10/2001, și nu putea fi restituită

în natură sau doar o parte din aceasta este afectată utilității

publice.

Potrivit expertului

topograf E., suprafața efectiv ocupată de construcțiile aparținând

reclamantei, constând în rețelele de gaz metan, este de 78,93 m.p., iar zonele

de protecție ale rețelei de gaz metan au fost indicate ca fiind de 0,50

m față de construcțiile fără subsol, față de

copaci și stâlpi și față de rețele de apă, cămine,

conducte de apă, cabluri telefonice, cabluri TV, alte rețele subterane.

Expertul a concluzionat, într-o primă fază, că suprafața totală

cumulată (protecție plus construcția efectivă a conductelor

de gaz metan) pentru rețele de gaze este de 75,35 m.p. (67,34 m.p. pentru o

parcelă și 7,89 m.p. pentru a doua parcelă) și a fost reprezentată

pe aliniamentul dintre punctele a-b; c-d; e-f-g-h, din planul de situație anexa

nr. 1 aflat la dosarul de apel. Întrucât expertul a indicat prezența de cămine

și alte rețele subterane pe terenurile proprietatea pârâtului (care trebuie

identificate și puse pe plan de un expert specializat în rețele subterane,

respectiv instalații pentru construcții și gaze) și întrucât

a precizat că nu este competent să răspundă obiectivului privitor

la determinarea zonelor de protecție în conformitate cu normativele în vigoare

și documentațiile de urbanism legal aprobate, s-a administrat în cauză

și expertiza în specialitatea instalații pentru construcții (expert

electrician F.).

Expertul F., preluând,

prelucrând și dezvoltând datele din expertiza topografică, a concluzionat

că suprafața de protecție/securitate a conductei de gaze naturale

amplasate pe terenul pârâtului din București str. H. este de 13,806 m.p., în

ipoteza în care se vor impune pentru viitor restricții de construire la o distanță

mai mică de 0,50 m de generatoarea conductei a unei construcții fără

subsol ori a unei conducte de canalizare, respectiv de 25,506 m.p., în ipoteza în

care se vor impune restricții pentru construirea unei clădiri cu subsol

și/sau a unei conducte de canalizare la o distanță mai mică

de 1 m de generatoarea conductei. De asemenea, expertul a concluzionat că suprafața

de protecție/securitate pentru conductele de gaze naturale amplasate pe terenul

pârâtului din București str. H. este de 61,640 m.p. în ipoteza în care se va

interzice în viitor edificarea unei construcții fără subsol la o

distanță mai mică de 0,50 m de generatoarea conductei, respectiv

de 117,495 m.p. în cazul impunerii de restricții pentru edificarea în viitor

a unei clădiri cu subsol și/sau a unei conducte de canalizare la o distanță

mai mică de 1,00 m față de generatoarea conductei de gaze naturale.

Expertul a concluzionat că suprafețele de protecție/securitate sunt

suficiente din punct de vedere tehnic pentru a se asigura accesul reclamantei la

conducte în vederea efectuării operațiilor de întreținere, exploatare

și intervenții în caz de avarii.

Expertul a opinat

că varianta a doua este cea mai acoperitoare pentru speța de față

întrucât nu există mecanisme practice pentru a condiționa în viitor ca

pe teren nu fie amplasate clădiri cu subsol ori conducte de canalizare, astfel

că stabilind, în prezent, o suprafață de protecție mai mică,

viitorii potențiali compărători utilizatori ai terenurilor ar fi

dezinformați cu privire la restricțiile impuse acestora.

S-a reținut

că intimatul pârât nu a exprimat, prin notele scrise, o opțiune în sensul

stabilirii distanței de siguranță de 0,50 m sau de 1 m de fiecare

parte, ci s-a rezumat la a arăta că respectivele aspecte nu pot constitui

cauză de nulitate absolută.

Expertul E. a

întocmit o completare la raportul de expertiză la solicitarea instanței,

prin care a identificat, prin puncte de inflexiune topografică și prin

stabilirea unor limite de contur, suprafețele libere și suprafețele

ocupate de conducte și afectate de zona de protecție a acestora, în ambele

variante propuse de către expertul F.

Astfel, pentru

varianta 1 (interzicerea construirii la o distanță mai mică de 0,50

m de generatoarea conductei) s-a identificat terenul în suprafață de 13,81

m.p., delimitat prin punctele 77-73-74-75-77 ca fiind zonă de protecție

și de securitate aferentă conductelor de gaze care ocupă imobilul

din str. H. Pentru varianta 2 (interzicerea construirii la o distanță

mai mică de 1,00 m de generatoarea conductei) s-a identificat terenul în suprafață

de 25,51 m.p. delimitat prin punctele 69-70-71-72-69 ca fiind zonă de protecție

și de securitate aferentă conductelor de gaze care ocupă același

imobil.

Relativ la partea

de teren situată în str. H., pentru varianta 1, expertul a identificat terenul

în suprafața de 65,10 m.p., delimitat prin punctele 78-79-80-81-82-83-84-85-86-87-88-89-90-78,

zonă de protecție/securitate aferentă conductelor de gaze, iar, pentru

varianta 2, expertul a identificat terenul în suprafața de 119,26 m.p., delimitat

prin punctele 56-57-58-59-60-61-62-63-64-65-66-67-68-56, zonă de protecție/securitate

aferentă conductelor de gaze.

Instanța

de apel a înlăturat susținerile intimatului pârât în sensul că apelanta

reclamanta nu a dovedit clar de ce distanțele de siguranță ar fi

de 0,50 m sau 1,00 m de fiecare parte, în condițiile în care expertul în instalații

s-a pronunțat pentru două ipoteze. Sub acest aspect, s-a reținut

că zona de protecție este de 0,5 sau de 1 m de fiecare parte a conductei

în funcție de construcțiile subterane și supraterane care s-ar putea

edifica în proximitatea acesteia. Expertul F. a calculat zonele de protecție

prin raportare la prevederile art. 3.12 din normativul NTPEE-2008 („norme tehnice

pentru proiectarea și exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale”)

aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 15/2009 cu modificările și

completările aprobate prin Ordinul ANRSC nr. 19/2010 și a stabilit care

sunt distanțele minime de securitate pentru montarea conductelor de gaze naturale,

de presiune redusă, montate subteran și executate din țeava de PE

față de construcții, instalații sau alte obiecte. Aceasta deoarece,

pentru ca o conductă să asigure continuitatea serviciului de gaze pentru

terți este necesar ca acesta să poată fi întreținută corespunzător

și, dacă este cazul, să se facă intervenții în caz de avarie

ori în procesul normal de întreținere. Operațiile de intervenție

la avarii nu se pot face fără decopertarea conductei în zona avariei,

iar operațiile de înlocuire ale conductelor în caz de reparație capitală

sau la împlinirea duratei de viață se fac, de asemenea, cu decopertarea

conductei pe toata lungimea sa.

S-a arătat

că niciuna dintre părți nu a contestat modul în care expertul F.

a aplicat prevederile art. 3.12 din normativul NTPEE-2008, astfel că instanța

de apel a reținut ca atare concluziile expertului F. De asemenea, s-a reținut

opinia expertului F. cu privire la faptul că varianta a doua dintre variantele

propuse este cea mai acoperitoare pentru speța de față întrucât nu

există mecanisme practice pentru a condiționa, în viitor, ca pe teren

să nu fie amplasate clădiri cu subsol ori conducte de canalizare.

În plus față

de argumentele expertului F. relative la varianta a doua din raportul de expertiză,

instanța de apel a reținut că zona de protecție, de securitate

și de siguranță în exploatare (ceea ce presupune inclusiv intervenții

în caz de avarii ori în caz de înlocuire a conductelor de gaze) trebuie astfel stabilite

încât să își atingă scopul avut în vedere la edictarea normelor tehnice

pentru proiectarea și exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale,

indiferent de construcțiile pe care le va edifica, în mod legal, proprietarul

suprafețelor de teren limitrofe zonei de protecție/securitate.

De aceea, potrivit

instanței de apel, zona de protecție/securitate este cea prevăzută

la varianta 2 din rapoartele de expertiză, care presupune că este interzisă

construirea unei clădiri cu subsol în proximitatea conductei de gaze la o distanță

mai mică de 1 m de o parte și alta a acesteia. De altfel, varianta 1,

care reduce suprafața interzisă pentru construire la 0,50 m, de o parte

și alta a conductei, nu este fezabilă inclusiv din perspectiva faptului

că, în realitate, este puțin probabil ca proprietarul terenurilor limitrofe

să urmărească să edifice o construcție fără subsol

care să nu fie deservită de conducte subterane. Aplicarea dispozițiilor

art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 trebuie făcută plecându-se

de la realitatea faptului că respectivele conducte existau înainte de emiterea

dispoziției de către primarul general. Astfel, suprafața ocupată

care include atât suprafața ocupată efectiv de conducte, cât și suprafața

necesară pentru exploatarea acestora, trebuie stabilită în abstracto,

fără a afecta drepturile proprietarilor terenurilor limitrofe în viitor,

și fără a pleca de la premise a căror realizare nu ar putea

fi asigurată. Dacă s-ar reține varianta 1 s-ar face o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) și s-ar stabili

o suprafață de teren ocupat minimală, acceptându-se din start că

respectiva suprafață este mai mare dacă pe terenul limitrof se ridică

o construcție cu subsol, ceea ce este posibil.

Admițându-se

apelul, intimații B. și Municipiul București, prin Primar General

au căzut în pretenții în această cale de atac.

Întrucât prin

sentința nr. 890 din 22 iunie 2010 reclamanta a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată către pârâtul B., instanța de apel a constatat,

că urmare a admiterii în parte a acțiunii introductive, nu se mai poate

reține că, în prima instanță, reclamanta ar fi avut culpă

procesuală și ar fi căzut în pretenții față de pârâtul

B., mai ales că scopul introducerii acțiunii de către reclamantă

nu a fost acela de a anula în totalitate decizia de restituire emisă în baza

Legii nr. 10/2001 (și a procesului verbal de predare-primire), ci acela de

a se face o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și

de a nu se afecta rețelele de distribuție a gazelor naturale, legal executate,

care, încă de la momentul emiterii dispoziției deserveau în mod efectiv

4 locuințe multietajate (blocuri) din zonă, permițând distribuția

de gaze naturale inclusiv către zonele limitrofe. Așadar, instanța

de apel a înlăturat în totalitate obligația reclamantei de plată

a cheltuielilor de judecată către pârâtul B.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurentul-pârât B., solicitând ca, în urma admiterii

recursului să fie respins ca nefondat apelul reclamantei, iar subsidiar, în

măsura admiterii doar în parte a recursului, să fie modificată doar

în parte decizia contestată, sub aspectul suprafețelor vizate de nulitatea

parțială, precum și acordarea cheltuielile de judecată din toate

judecățile de fond, apel, recurs, care urmează să fie stabilite

în sarcina intimatei-reclamante.

În motivarea recursului

declarat, recurentul-pârât a formulat următoarele critici de nelegalitate:

privește soluția de admitere a recursului, modificarea deciziei atacate

și respingerea apelului ca nefondat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.):

- În mod greșit

instanța de apel a constatat nulitatea dispoziției de restituire.

Recurentul-pârât

arată că, având în vedere preluarea abuzivă a proprietății

autoarei sale, faptul că titlul de proprietate al statului (Decretul nr. 37/1971)

nu fusese publicat, nefiind cunoscut și opozabil terților, este evident

că și constructorul acestor instalații a fost de rea-credință,

singurul proprietar identificabil fiind exclusiv autoarea pârâtului, căreia

nu i-a fost solicitat acordul pentru realizarea lucrărilor.

În aceste condiții,

intimata-reclamantă este succesoarea constructorului de rea-credință,

fiind ea însăși de rea-credință, în sensul că a avut cunoștință

că terenurile au fost preluate prin decret al consiliului de stat nepublicat

în Buletinul Oficial de la acea dată, neintrând în vigoare și neputând

constitui titlu de proprietate.

Deși instanța

de apel reproșează pârâtului că nu a indicat în concluziile scrise

varianta pentru care optează în vederea constatării nulității,

cererea de constatare a nulității nu aparține acestuia iar dovada

aparținea reclamantei.

Textul de lege

indicat de reclamantă ca motiv de nulitate a actelor contestate este cel în

vigoare la data formulării acțiunii (2007), și nu cel în vigoare

la data emiterii dispoziției (2002), în timp ce Normativul NTPEE-2008 în baza

căruia expertul F. și-a formulat punctele de vedere datează și

el din 2008, adică de la 6 ani de la emiterea dispoziției de restituire,

la fiecare ciclu procesual instanța de apel pronunțându-se pe acte normative

ulterioare datei emiterii dispoziției de restituire, fiind încălcat astfel

dreptul la apărare al pârâtului.

Referitor la dispozițiile

Legii nr. 10/2001 aplicabile în cauză, recurentul-pârât arată că

textul invocat de către reclamantă este cel în vigoare la data de 01

aprilie 2007, actualizat cu ultimele modificări, în timp ce textul în vigoare

la data de 30 septembrie 2002 (data emiterii dispoziției de restituire nr.

553 contestată pentru nulitate) era diferit, apărări pe care nici

instanța de apel, nici instanța de casare nu le-au luat în considerare.

Ori, o cauză de nulitate nu poate fi decât contemporană sau anterioară

actului a cărui nulitate se cere.

În acest context,

este evident că nu se poate pronunța nulitatea în baza unui text de lege

ce nu fusese încă modificat în forma în vigoare la data introducerii cererii,

pentru simplul motiv că autoritatea emitentă, pârâtul Municipiul București,

nu putea anticipa la 30 septembrie 2002 că în anii ulteriori (2006-2007) Legea

nr. 10/2001 va suferi modificări sau că în anul 2008 va apărea Normativul

NTPEE-2008. Conform principiului „tempus regit actum”, nulitatea unui act se poate

aprecia față de textul în vigoare la data emiterii sale.

Nulitatea absolută,

ca cea mai gravă sancțiune civilă, se poate dispune atunci când când

legea nu permite o altă cale, însă potrivit recurentului, în cauză

legea permite o altă rezolvare, ce concordă cu dispozițiile art.

2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, anume cea care decurge din aplicarea dispozițiilor

O.G. nr. 60/2000 aprobată și modificată prin Legea nr. 463/2001 (acte

normative existente la data emiterii dispoziției de restituire), respectiv,

art. 72, 76-78 care reglementează dreptul de uz și de servitute asupra

terenurilor proprietate privată în favoarea concesionarului.

Fiind reglementată

legal situația în care anumite conducte traversează terenuri ale unor

particulari, nu se punea problema de nulitate a dispoziției de restituire,

ci de existență a unei obligații a persoanei ce exploata rețeaua

de distribuție, de a stabili contractual condițiile și costurile

ocupării terenurilor, cu proprietarul acestora.

În acest sens,

corect a reținut instanța de fond că nu se poate aprecia că

prin retrocedarea imobilelor către autoarea pârâtului, C., ar fi fost afectat

domeniul public într-o asemenea măsură încât să se impună sancțiunea

nulității absolute a dispoziției de restituire.

la cererea subsidiară de admitere a recursului și modificare în parte

a deciziei, pe fond (art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ.):

- În mod greșit

instanța de apel a valorificat varianta 2 a expertului (care impune distanța

de siguranță de 1,00 m de fiecare parte a conductei), câtă vreme

Legea nr. 10/2001 în vigoare la emiterea dispoziției de restituire vorbește

de terenuri ocupate de construcții, iar ocupate nu înseamnă și afectate

de dist