ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2088/2016

Decizia nr. 2088/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, secția civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C., solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București. În susținerea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul în care este situat apartamentul nr. 5 a fost dobândit de autoarea sa D., prin actul de vânzare-cumpărare din 8 mai 1933, fiind preluat de la aceasta în proprietatea statului prin Decretul-lege nr. 92/1950, act normativ ce contravenea Constituției în vigoare, astfel că în condițiile în care imobilul a fost preluat fără titlu antecesoarea sa nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.

S-a învederat că pârâtele dețin imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, că titlul său de proprietate este preferabil întrucât pârâtele au dobândit apartamentul de la un neproprietar. în plus titlul său are prioritate fiind înscris în Registrul de Publicitate Imobiliară anterior înscrierii dreptului pârâtelor. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ. Prin întâmpinare, pârâtele au invocat excepția necompetenței materiale a instanței și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. Prin Sentința civilă nr. 5517 de la 6 septembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2007. La data de 5 octombrie 2007, reclamantul a formulat o cerere completatoare prin care a chemat în judecată și pe pârâtul Municipiul București, prin Primar General pentru constatarea nevalabilității titlului statului. Pârâtul Municipiul București prin Primar General a depus întâmpinare la cererea completatoare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului. Prin Sentința civilă nr. 363 de la 13 martie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și a lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

A fost admisă în parte acțiunea, constatându-se nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din București, sector 5 fiind respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicarea apartamentului nr. 5. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11843 din 8 mai 1933 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numita D. a dobândit dreptul de proprietate asupra unei parcele de 369,80 mp teren la nr. 28B, str. F. în București, cunoscut sub denumirea G. de pe H., partea dreaptă în fața podului I. În baza procesului-verbal din 21 iunie 1946, Comisia pentru înființarea Cărților Funciare a înscris-o pe numita D. în cartea funciară cu imobilul din str. F. nr. 28 format din 737,85 mp teren și casă cu parter, 2 etaje și mansardă.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că imobilul care poartă nr. 28B pe str. F., menționat în actul de vânzare-cumpărare din 8 mai 1933, este unul și același cu cel din str. F. nr. 22, situație în care s-a apreciat că în cauză reclamantul a făcut dovada faptului că numita D. este fostul proprietar al imobilului din litigiu. Cât privește calitatea reclamantului de moștenitor, al fostului proprietar, tribunalul a constatat că potrivit certificatului de moștenitor emis la data de 23 noiembrie 1965 în Dosarul nr. x/1965 de Notariatul de Stat al Raionului 23 August, de pe urma defunctei D. a rămas ca unic moștenitor testamentar soțul acesteia, E., care este unchiul reclamantului.

Ca urmare a solicitărilor efectuate de pârâți, Camera Notarilor Publici București prin adresa nr. x din 31 octombrie 2008 a comunicat că succesiunea defunctului E., decedat în 1973, a fost dezbătută, fiind emis certificatul de moștenitor nr. x/1973, însă acest certificat nu se regăsește printre documentele preluate de la Judecătoria Sectorului 2 în anul 2005 cu ocazia preluării și inventarierii documentelor emise de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3. În acest sens instanța de fond a reținut că și în ipoteza în care ar exista dovezi în sensul că a fost derulată procedura succesorală notarială de pe urma defunctului E., în condițiile în care nu s-a depus un certificat în acest sens, nu se poate presupune care ar fi conținutul acestui act.

Prin urmare, în lipsa unui astfel de certificat instanța de fond a avut în vedere actele de stare civilă depuse la dosar, din care rezultă că reclamantul este unicul moștenitor al lui J. (conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 33 din 18 mai 2005 emis de BNP K.), care este fratele defunctului E. Fiind rudă în grad succesibil în lipsa unei dovezi privind existența altor rude în grad mai apropiat de defunct, plecând și de la premisa că eventualele contestații legate de neacceptarea tacită a moștenirii în termenul de opțiune succesorală, nu pot fi formulate decât de o persoană cu vocație succesorală la moștenirea defunctului, instanța de fond a constatat că reclamantul este moștenitorul numitei D., motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă.

Instanța a constatat ca deși Legea nr. 10/2001 enumera actele normative de preluare a imobilelor în proprietatea statului, pe care le consideră abuzive, este necesară verificarea încadrării în textele legale a situației concrete invocate de reclamant, motiv pentru care nu se poate susține lipsa de interes a reclamantului în ce privește capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului.

Analizând pe fond capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din litigiu, instanța a reținut că potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare ia data preluării lor de către stat.

Astfel, s-a reținut că Legea nr. 213/1998 a introdus o nouă condiție de valabilitate a titlului statului, în sensul că valabilitatea dreptului de proprietate al statului devine subordonată conformității decretului de naționalizare și actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformități statul nu avea titlu valabil și, prin urmare, nu dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din București, Str. F. nr. 22. Cu privire la capătul de cerere privind revendicarea, s-a constatat că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii s-a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că: "în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială". În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr. 10/2001 - și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice. Instanța de fond a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în natură a imobilului de anularea titlului terțului dobânditor, constatând că în cauza pendinte contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu pârâtele C. și B. nu a fost anulat, motiv pentru care s-a apreciat că cererea reclamantului este nefondată. În consecință, instanța de fond a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.).

În acest sens s-a constatat că prin dispoziția nr. 6207 din 20 iulie 2006, emisă de Primăria Municipiului București, reclamantul a obținut restituirea imobilului situat în Str. F. nr. 22 - 24, București, mai puțin a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a mai reținut că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula "electa una via" și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României - 1997). Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul de acces la un tribunal, întrucât împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26 din actul normativ evocat), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, ca și în cauza pendinte titlul subdobânditorului nu a fost anulat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului. Nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. I din Primul Protocol Adițional.

Din acest motiv instanța de fond a considerat că nu se poate vorbi despre o inadmisibilitate de plano a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, instanța trebuind să analizeze de la caz la caz elementele fiecărei spețe, în funcție de criteriile enunțate de decizia dată în recursul în interesul legii. Pentru considerentele expuse instanța de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 5 din imobilul situat în București str. F. nr. 22 sector 5 împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel atât pârâtele B. și C., cât și pârâtul Municipiul București prin Primar General și respectiv reclamantul A. Prin încheierea din 21 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a suspendat judecata apelului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2007, în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 467 din 29 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reținându-se că, în privința calității procesuale active a reclamantului, au fost pronunțate două decizii contradictorii, respectiv Decizia nr. 6124 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 467 din 29 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și, că soluționarea prezentei cauze depinde de soluția pronunțată în acest sens în Dosarul nr. x/3/2007.

Prin încheierea din 21 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a menținut suspendarea judecății apelurilor, până la soluționarea Dosarului nr. x/302/2010 al judecătoriei Sectorului 5 București, care a fost conexat la Dosarul nr. x/302/2010 al Judecătoriei sectorului 5 București, soluționat irevocabil la data de 5 februarie 2014 de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin încheierea din 8 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a dispus repunerea pe rol a cauzei în vederea judecării apelurilor reținând că atât Dosarul nr. x/302/2010, cât și Dosarul nr. x/3/2007* ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost soluționate irevocabil, situație în care s-a constatat că a dispărut temeiul suspendării litigiului.

Prin Decizia civilă nr. 351A din 13 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de pârâtele C. și B., de pârâtul Municipiul București prin Primar General și de reclamantul A., pentru următoarele considerente: Referitor la excepția lipsei calității procesuale active s-a constatat că prin Decizia civilă nr. 245 R din 5 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/302/2010 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantele B. și C., L. și M. împotriva Deciziei civile nr. 161A din 21 februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/302/2010 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât A. Or, prin Decizia civilă nr. 161A din 21 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, menținută în recurs au fost respinse cererea principală și cererile conexe prin care reclamantele B. și C., L. și M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor emis la 10 octombrie 2005 de notarul public N. din O., de pe urma defunctului E. Prin acest certificat de moștenitor a cărui valabilitate a fost menținută prin hotărârea judecătorească sus-menționată, s-a constatat că singurul moștenitor ai defunctului E. decedat la 14 martie 1973,

este reclamantul în calitate de nepot de frate predecedat. S-a mai reținut ca în condițiile în care reclamantul este fiul lui J., decedat la 18 mai 1963, fratele defunctului E., în cauză s-a făcut dovada calității de moștenitor a reclamantului cu certificatul de calitate nr. 33/2005 din 18 mai 2005 eliberat de Biroul Notarului Public K.. De asemenea s-a constatat că defunctul E. a fost singurul moștenitor al defunctei sale soții D., decedată la 24 aprilie 1965, fapt ce rezultă din certificatul de moștenitor nr. 357 din 23 noiembrie 1965 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului nr. 23 August București.

Prin urmare, reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după defunctul E. care la rândul său a moștenit-o pe D., proprietara imobilului din București, str. F. nr. 22, în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 8 mai 1933. Pentru considerentele expuse s-a reținut că în mod just a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Au fost apreciate ca nefondate susținerile recurentelor pârâte B. și C., în sensul că din considerentele Deciziei nr. 245 R din 5 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ar rezulta, cu putere de lucru judecat, că efectele certificatului de moștenitor din 10 octombrie 2005 emis de Notarul Public N. din O., nu se pot produce pe teritoriul României, întrucât nu susțin dispozitivul acestei hotărâri judecătorești, deci nu au caracter decizoriu în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și anume constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor sus-menționat.

În ceea ce privește admiterea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului s-a constatat că soluția primei instanțe este justă, în condițiile în care în raport de dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietății publice, s-a constatat că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul la stat, contravenea Constituției din 1948. Referitor la apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, instanța de apel a reținut că, într-adevăr prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt preluate în mod abuziv de stat. Această dispoziție legală nu face însă ca acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun privind nevalabilitatea titlului statului să fie lipsite de interes, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 213/1998.

Prin art. 6 alin. (1) din actul normativ sus-menționat se prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au relevanță în soluționarea notificărilor formulate în baza acestei legi și nu în acțiunile în revendicare de drept comun. Așa fiind, instanța de apel a reținut că reclamantul și-a justificat interesul în ce privește capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului.

În operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanța de apel a reținut că urmează a stabili care din părți este deținătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens instanța de apel a reținut că inițial, în cauzele Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache și alții contra României, dar și Brumărescu contra României, Străin și alții contra României, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, în spețele respective, reclamanții din acțiunile în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că instanțele în mod greșit le-au respins acțiunile.

Instanța europeană a conchis că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Spre deosebire însă de cauza de față, în acele spețe, reclamanții erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obținuseră, în prealabil în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, că unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii reclamanți a imobilului în litigiu.

Instanța de apel a constatat că, în speță, reclamantul nu a obținut, în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea apartamentului în litigiu neexistând nicio hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către pârâți. De asemenea s-a constatat că în Hotărârea din 12 octombrie 2010 - Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.

Noțiunea de "bun" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Instanța de apel a reținut că aceste constatări cu caracter de principii, sunt în consonanță cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului menționate mai sus și, nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât nu este beneficiarul unei hotărâri judecătorești prin care să i se fi restituit apartamentul nr. 5 din litigiul pendinte. În altă ordine de idei, s-a constatat că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că în condițiile în care nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conținutul lor ilegalitatea naționalizării, reclamanții nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri judecătorești nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură.

Totuși, dacă constatarea juridică a naționalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat ca ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparație. În raport de aceste statuări, instanța de apel a reținut ca prin simplul fapt al constatării nulității titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamantul nu este titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obține restituirea în natură. Acesta nu poate obține restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. De asemenea, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 nu a fost solicitată înăuntrul termenului de prescripție de către reclamant, așa încât, titlul de proprietate al pârâților este perfect valabil, iar argumentele precum că acesta a fost încheiat cu rea-credință nu prezintă relevanță în cauză.

Prevederile Deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, au fost interpretate corect de instanțe, de vreme ce nu s-a reținut încălcarea art. 1 din Protocol I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului acordându-se prioritate titularilor bunului în litigiu, respectiv cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 și principiului securității raporturilor juridice. S-a reținut că prin această decizie se reiterează un principiu al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și, cu atât mai puțin, de a dispune de ele, odată adoptată de către stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare ale acestei soluții.

În acest sens s-a constatat ca în cauza Atanasiu și alții împotriva României, Statul Român a fost obligat să implementeze măsurile necesare pentru a asigura despăgubirea beneficiarilor Legii nr. 10/2001, într-un termen rezonabil. Abuzurile comise de statul comunist nu pot justifica comiterea unor noi abuzuri împotriva actualilor cumpărători ai imobilelor, astfel că nici acest motiv de apel nu a fost găsit întemeiat. Din perspectiva celor expuse s-a constatat că prin dispoziția nr. 6207 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București, reclamantul a obținut restituirea în natură a imobilului situat în str. F. nr. 22 - 24, mai puțin a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 pentru care este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent, astfel încât nu poate invoca faptul că este lipsit de dreptul său.

În altă ordine de idei, instanța de apel a observat că și prin deciziile invocate de pârâte, referitor la alte apartamente din același imobil, s-a constatat cu putere de lucru judecat, că simpla constatare a nevalabilității actului de preluare nu conduce în mod automat la restituirea în natură a imobilului revendicat și că reclamantul nu este titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Așa fiind, în baza art. 296 C. proc. civ., reținându-se netemeinicia motivelor de apel, toate apelurile au fost respinse ca nefondate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A. criticând hotărârea instanței de apel pentru următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Se arată că instanța de apel a făcut o greșită apreciere atât a stării de fapt, cât și a dispozițiilor legale incidente în cauză, în condițiile în care apartamentul în litigiu s-a aflat în proprietatea lui D., ai cărui moștenitor a fost E., în raport de care are calitatea de moștenitor, motiv pentru care se susține că în accepțiunea legii, acest imobil a fost și a rămas în proprietatea D. și a succesorilor săi de drept. Recurentul-reclamant învederează că prin decizia recurată se tinde la privarea sa de orice posibilitate de a redobândi ceea ce i se cuvine, câtă vreme instanța a reținut că nu ar avea "nici măcar o speranță legitimă" în acest sens.

Recurentul-reclamant susține că nu s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate arătând că titlul său are preferabilitate întrucât provine de la adevăratul proprietar, nu a fost desființat și este anterior cu peste 75 de ani celui opus de pârâte care au dobândit cu rea-credință apartamentul de la un detentor precar, prin fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În aceeași idee se mai arată că și în condițiile menținerii în vigoare a ambelor titluri, în lumina principiilor fundamentale de drept, urmează a se da prioritate celui mai vechi. Cu privire la condițiile în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare opus de pârâte recurentul-reclamant a arătat că, deși acesta nu a fost desființat în justiție, totuși perfectarea sa ridică semne de întrebare în ce privește respectarea legii speciale, întrucât ambele părți contractante au fost departe de a manifesta buna-credință cerată de lege.

În acest sens s-a învederat că vânzătorul cunoștea atât faptul că deținea apartamentul ca rezultat al naționalizării sale de către statul comunist, cât și existența cererii de retrocedare a imobilului, iar cumpărătoarea dacă ar fi făcut cele mai simple verificări ale situației juridice a imobilului, ar fi constatat același lucru, fapt ce făcea imposibilă dobândirea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995. Recurentul-reclamant mai arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu deține un bun în accepțiunea Convenției Europene privind Drepturile Omului, în condițiile în care imobilul din care face parte și apartamentul în litigiu i-a fost retrocedat pe cale administrativă.

Mai mult, în raport cu situația standard avută în vedere de hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, care privește ipoteza unei acțiuni în revendicare admise, recurentul-reclamant susține că se bucura de o poziție juridică mai puternică, dreptul său de proprietate asupra întregului imobil fiind recunoscut și valorizat ca atare.

Pe de altă parte, se învederează că nu a primit și nici nu a acceptat vreodată acordarea de măsuri reparatorii în schimbul apartamentului a cărui retrocedare o solicită, că de altfel, promovarea litigiului pendinte dovedește că singura soluție pe care o poate accepta este doar cea privind "restitutio in integrum". În altă ordine de idei, se arată că potrivit Legii nr. 112/1995, puteau fi vândute exclusiv locuințele deținute cu titlu de către stat, ceea ce nu este cazul în speță, astfel că operațiunea de comparare de titluri ar avea, pe lângă un rezultat strict juridic, și un rezultat în echitate, reparând prejudiciul material și moral suferit. Se susține că prin menținerea soluției criticate sunt încălcate prevederile art. l din Protocolul 1 Adițional la Convenție, care garantează dreptul de proprietate.

Față de cele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii în revendicare. Prin întâmpinarea depusă, intimatele-pârâte C. și B. au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ce privește criticile legate de faptul că nu s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți și respectiv criticile ce vizează nereținerea existenței unui bun în patrimoniul reclamantului prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate.

Imobilul din Str. F. nr. 22 - 24, București, sector 5, proprietatea antecesorilor recurentului-reclamant, în care este situat și apartamentul nr. 5, obiectul acțiunii pendinte a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 927/1950. Prin dispoziția nr. 6207 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București, recurentul-reclamant a obținut restituirea imobilului situat în Str. F. nr. 22 - 24, București, sector 5, mai puțin a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent. Din categoria acestor apartamente vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 face parte și apartamentul nr. 5 situat în imobilul mai sus menționat, ce a fost dobândit de pârâtele C. și B. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40982/1996, apartament pe care recurentul reclamant îl revendică în litigiul pendinte pe calea dreptului comun în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ.

Această stare de fapt rezultă fără posibilitate de echivoc din actele existente la dosar, fiind în mod corect stabilită de instanțele anterioare, motiv pentru care critica recurentului reclamant legată de greșita interpretare și stabilire a stării de fapt este nefondată. În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant în sensul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, părțile contractante ar fi fost de rea-credință, Înalta Curte reține că acest aspect ar fi fost relevant doar în cazul formulării unei cereri de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză, situație în care aspectul învederat excede analizei în această fază procesuală, în lipsa unei astfel de cereri.

În ce privește critica recurentului-reclamant legat de faptul că instanța de apel nu a examinat acțiunea în revendicare prin prisma operațiunii de comparare a titlului său de proprietate cu cel deținut de pârâte, Înalta Curte constată că soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 - 481 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea.principiului "specialia generalibus derogant", precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate, Finalitatea procedurilor în baza legilor speciale și a acțiunii în revendicare, este aceeași și anume recuperarea imobilului solicitat, astfel ca existând suprapunere între câmpul de reglementare al legilor speciale și cel al dispozițiilor de drept comun ale art. 480 C. civ., se pune problema concursului dintre legea specială și legea generală. Conform principiului sus-enunțat, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând, în ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială." Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei acțiunii în revendicare deduse judecății și, legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect și legal, prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. În speță, reclamantul nu a obținut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea apartamentului în litigiu neexistând nicio hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către pârâți. Or, în aceste condiții nu există posibilitatea pentru reclamant de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a deciziei sus-evocate pronunțată în recurs în interesul legii.

Cu toate acestea, după cum rezultă din decizia dată în recurs în interesul legii sus-evocată, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 ar exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un "bun" în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens. trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare, nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul acestuia. Or, tocmai în acest sens a procedat și instanța de apel, care a verificat dacă reclamantul deține un "bun" în sensul Convenției. De aceea, este de reținut că, aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual" cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Din această perspectivă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, se constată o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun". Dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83 - 87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă, s-a pronunțat. în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143). Astfel, este de reținut că în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a statuat că: "134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. în speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă ca acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala. 145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite." Din perspectiva celor expuse, este de observat că prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului, relevanța urmărită de reclamant.

"Simpla speranță de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială" și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că, urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din cauza pendinte, nu mai permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil doar în procedura Legii nr. 10/2001.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în prezenta cauză în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. l Adițional la Convenție. Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este cazul și în litigiul pendinte. Or, atât instanța de apel, cât și instanța de fond, a examinat dacă reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în cauza Maria Atanasiu ș.a.

contra României, iar în cadrul acestei analize s-a raportat și la dreptul la care dă naștere simpla constatare a nevalabilității titlului statului, motiv pentru care sunt nefondate susținerile reclamantului legate de necompararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare. În ceea ce privește critica recurentului reclamant legat de încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l Adițional la Convenție, Înalta Curte constată că în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. Astfel, este de reținut că dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv.

În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de "bun" are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele "speranțe legitime", cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ, ceea ce nu s-a dovedit în cauza de față în ce privește apartamentul revendicat.

În al treilea rând, statul dispune de o largă marja de apreciere în ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate. Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, în speță, așa cum s-a arătat deja, reclamantul nu a făcut dovada că demersurile sale s-ar fi finalizat cu o hotărâre judecătorească de restituire a apartamentului nr. 5, sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituirea acestuia, motiv pentru care acesta nu are un "bun actual" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, întrucât reclamantul nu este titularul unui "bun actual", nu poate invoca nicio atingere a dreptului de proprietate în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală. Cum recurentul nu are un "bun" în sensul Convenției, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinței statului în dreptul lui de proprietate și nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporționalității între interesul general al comunității și imperativul protecției drepturilor fundamentale ale omului. În absența unui "bun actual", în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, recurentul reclamant nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod corect și legal instanța de apel a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii în revendicare.

În concluzie, Înalta Curte reține că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acțiunii în revendicare formulată de reclamant, iar această dezlegare este conformă Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de "bun" ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurentului reclamant nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 351A din 13 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. În temeiul art 274 C. proc. civ., recurentul A. urmează a fi obligat la piața sumei de 4.800 lei către intimatele-pârâte C. și B., cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat conform chitanței și facturii.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 351A din 13 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 4.800 lei către intimatele-pârâte C. și B., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2016. Procesat de GGC - CT