ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2088/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2088/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

2088/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18

decembrie 2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București,

secția civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele

B. și C., solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

În

susținerea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul în

care este situat apartamentul nr. 5 a fost dobândit de autoarea sa D., prin

actul de vânzare-cumpărare din 8 mai 1933, fiind preluat de la aceasta în

proprietatea statului prin Decretul-lege nr. 92/1950, act normativ ce

contravenea Constituției în vigoare, astfel că în condițiile în

care imobilul a fost preluat fără titlu antecesoarea sa nu a pierdut

niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.

S-a învederat

că pârâtele dețin imobilul în baza unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, că titlul

său de proprietate este preferabil întrucât pârâtele au dobândit

apartamentul de la un neproprietar. în plus titlul său are prioritate

fiind înscris în Registrul de Publicitate Imobiliară anterior înscrierii

dreptului pârâtelor.

În drept au

fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin

întâmpinare, pârâtele au invocat excepția necompetenței materiale a

instanței și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului.

Prin

Sentința civilă nr. 5517 de la 6 septembrie 2007 pronunțată

de Judecătoria sectorului 5 București, secția civilă, a

fost admisă excepția necompetenței materiale și

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă, sub nr. x/3/2007.

La data de 5

octombrie 2007, reclamantul a formulat o cerere completatoare prin care a

chemat în judecată și pe pârâtul Municipiul București, prin

Primar General pentru constatarea nevalabilității titlului statului.

Pârâtul

Municipiul București prin Primar General a depus întâmpinare la cererea

completatoare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a cererii

privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Prin

Sentința civilă nr. 363 de la 13 martie 2009 Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului

și a lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului. A fost admisă în parte

acțiunea, constatându-se nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului din București, sector 5 fiind respins ca neîntemeiat

capătul de cerere având ca obiect revendicarea apartamentului nr. 5.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut

că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11843 din 8

mai 1933 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numita D. a dobândit

dreptul de proprietate asupra unei parcele de 369,80 mp teren la nr. 28B, str.

F. în București, cunoscut sub denumirea G. de pe H., partea dreaptă

în fața podului I.

În baza

procesului-verbal din 21 iunie 1946, Comisia pentru înființarea

Cărților Funciare a înscris-o pe numita D. în cartea funciară cu

imobilul din str. F. nr. 28 format din 737,85 mp teren și casă cu

parter, 2 etaje și mansardă.

Prin raportul

de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că imobilul care

poartă nr. 28B pe str. F., menționat în actul de

vânzare-cumpărare din 8 mai 1933, este unul și același cu cel

din str. F. nr. 22, situație în care s-a apreciat că în cauză

reclamantul a făcut dovada faptului că numita D. este fostul

proprietar al imobilului din litigiu.

Cât

privește calitatea reclamantului de moștenitor, al fostului

proprietar, tribunalul a constatat că potrivit certificatului de moștenitor

emis la data de 23 noiembrie 1965 în Dosarul nr. x/1965 de Notariatul de Stat

al Raionului 23 August, de pe urma defunctei D. a rămas ca unic

moștenitor testamentar soțul acesteia, E., care este unchiul

reclamantului.

Ca urmare a

solicitărilor efectuate de pârâți, Camera Notarilor Publici

București prin adresa nr. x din 31 octombrie 2008 a comunicat că

succesiunea defunctului E., decedat în 1973, a fost dezbătută, fiind

emis certificatul de moștenitor nr. x/1973, însă acest certificat nu

se regăsește printre documentele preluate de la Judecătoria

Sectorului 2 în anul 2005 cu ocazia preluării și inventarierii

documentelor emise de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3.

În acest sens

instanța de fond a reținut că și în ipoteza în care ar

exista dovezi în sensul că a fost derulată procedura succesorală

notarială de pe urma defunctului E., în condițiile în care nu s-a

depus un certificat în acest sens, nu se poate presupune care ar fi

conținutul acestui act.

Prin urmare,

în lipsa unui astfel de certificat instanța de fond a avut în vedere

actele de stare civilă depuse la dosar, din care rezultă că

reclamantul este unicul moștenitor al lui J. (conform certificatului de

calitate de moștenitor nr. 33 din 18 mai 2005 emis de BNP K.), care este

fratele defunctului E. Fiind rudă în grad succesibil în lipsa unei dovezi

privind existența altor rude în grad mai apropiat de defunct, plecând

și de la premisa că eventualele contestații legate de

neacceptarea tacită a moștenirii în termenul de opțiune

succesorală, nu pot fi formulate decât de o persoană cu vocație

succesorală la moștenirea defunctului, instanța de fond a

constatat că reclamantul este moștenitorul numitei D., motiv pentru

care excepția lipsei calității procesuale active a fost

respinsă.

Instanța

a constatat ca deși Legea nr. 10/2001 enumera actele normative de preluare

a imobilelor în proprietatea statului, pe care le consideră abuzive, este

necesară verificarea încadrării în textele legale a situației

concrete invocate de reclamant, motiv pentru care nu se poate susține

lipsa de interes a reclamantului în ce privește capătul de cerere

privind nevalabilitatea titlului statului.

Analizând pe

fond capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului din litigiu, instanța a reținut

că potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind regimul

juridic al proprietății publice, fac parte din domeniul public sau

privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale

și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu

valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare ia data preluării lor

de către stat.

Astfel, s-a

reținut că Legea nr. 213/1998 a introdus o nouă condiție de

valabilitate a titlului statului, în sensul că valabilitatea dreptului de

proprietate al statului devine subordonată conformității

decretului de naționalizare și actelor administrative de aplicare a

acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România era

parte și a legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost

trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea

conformități statul nu avea titlu valabil și, prin urmare, nu

dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului.

Pentru aceste

considerente, instanța de fond a admis capătul de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din

București, Str. F. nr. 22.

Cu privire la

capătul de cerere privind revendicarea, s-a constatat că prin Decizia

nr. 33 din 09 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii s-a stabilit

cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, că: "în concursul dintre legea specială și legea

generală are prioritate legea specială". În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr. 10/2001 -

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din

urmă are prioritate.

Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate și securității raporturilor juridice.

Instanța

de fond a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 condiționează

restituirea în natură a imobilului de anularea titlului terțului

dobânditor, constatând că în cauza pendinte contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de stat cu pârâtele C. și B. nu a fost

anulat, motiv pentru care s-a apreciat că cererea reclamantului este

nefondată.

În

consecință, instanța de fond a reținut că persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.).

În acest sens

s-a constatat că prin dispoziția nr. 6207 din 20 iulie 2006,

emisă de Primăria Municipiului București, reclamantul a

obținut restituirea imobilului situat în Str. F. nr. 22 - 24,

București, mai puțin a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.

112/1995. S-a mai reținut că persoanele care au utilizat procedura

Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare

având în vedere regula "electa una via" și principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra

României - 1997).

Faptul

că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul de

acces la un tribunal, întrucât împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă, legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26 din actul normativ evocat), căreia i se

conferă o jurisdicție deplină.

Pentru cazul

în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat

abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, ca și

în cauza pendinte titlul subdobânditorului nu a fost anulat, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că urmează să se

plătească persoanei îndreptățite despăgubiri

bănești actuale și egale cu valoarea de piață

imobiliară a bunului. Nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun

în sensul art. I din Primul Protocol Adițional.

Din acest

motiv instanța de fond a considerat că nu se poate vorbi despre o

inadmisibilitate de plano a acțiunilor în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, instanța trebuind să analizeze de la caz la caz

elementele fiecărei spețe, în funcție de criteriile

enunțate de decizia dată în recursul în interesul legii.

Pentru

considerentele expuse instanța de fond a respins ca neîntemeiat

capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 5 din imobilul

situat în București str. F. nr. 22 sector 5 împotriva hotărârii

instanței de fond au declarat apel atât pârâtele B. și C., cât

și pârâtul Municipiul București prin Primar General și respectiv

reclamantul A.

Prin

încheierea din 21 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a suspendat judecata apelului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1

C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr.

x/3/2007, în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 467 din 29 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

reținându-se că, în privința calității procesuale

active a reclamantului, au fost pronunțate două decizii

contradictorii, respectiv Decizia nr. 6124 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 467 din 29

iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, și, că soluționarea prezentei cauze depinde de

soluția pronunțată în acest sens în Dosarul nr. x/3/2007.

Prin

încheierea din 21 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a menținut suspendarea judecății apelurilor,

până la soluționarea Dosarului nr. x/302/2010 al judecătoriei

Sectorului 5 București, care a fost conexat la Dosarul nr. x/302/2010 al

Judecătoriei sectorului 5 București, soluționat irevocabil la

data de 5 februarie 2014 de către Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Prin

încheierea din 8 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a dispus repunerea pe rol a cauzei în vederea judecării

apelurilor reținând că atât Dosarul nr. x/302/2010, cât și

Dosarul nr. x/3/2007* ale Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, au fost soluționate irevocabil, situație în care

s-a constatat că a dispărut temeiul suspendării litigiului.

Prin Decizia

civilă nr. 351A din 13 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile

declarate de pârâtele C. și B., de pârâtul Municipiul București prin

Primar General și de reclamantul A., pentru următoarele considerente:

Referitor la

excepția lipsei calității procesuale active s-a constatat

că prin Decizia civilă nr. 245 R din 5 februarie 2014

pronunțată în Dosarul nr. x/302/2010 de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, definitivă și

irevocabilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantele

B. și C., L. și M. împotriva Deciziei civile nr. 161A din 21

februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/302/2010 de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul

pârât A.

Or, prin

Decizia civilă nr. 161A din 21 februarie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, menținută

în recurs au fost respinse cererea principală și cererile conexe prin

care reclamantele B. și C., L. și M. au solicitat în contradictoriu

cu pârâtul A. constatarea nulității absolute a certificatului de

moștenitor emis la 10 octombrie 2005 de notarul public N. din O., de pe

urma defunctului E.

Prin acest

certificat de moștenitor a cărui valabilitate a fost

menținută prin hotărârea judecătorească

sus-menționată, s-a constatat că singurul moștenitor ai

defunctului E. decedat la 14 martie 1973, este reclamantul în calitate de nepot

de frate predecedat.

S-a mai

reținut ca în condițiile în care reclamantul este fiul lui J.,

decedat la 18 mai 1963, fratele defunctului E., în cauză s-a făcut

dovada calității de moștenitor a reclamantului cu certificatul

de calitate nr. 33/2005 din 18 mai 2005 eliberat de Biroul Notarului Public K..

De asemenea

s-a constatat că defunctul E. a fost singurul moștenitor al defunctei

sale soții D., decedată la 24 aprilie 1965, fapt ce rezultă din

certificatul de moștenitor nr. 357 din 23 noiembrie 1965 eliberat de

Notariatul de Stat al Raionului nr. 23 August București.

Prin urmare,

reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor

după defunctul E. care la rândul său a moștenit-o pe D.,

proprietara imobilului din București, str. F. nr. 22, în baza actului de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 8 mai 1933.

Pentru

considerentele expuse s-a reținut că în mod just a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Au fost

apreciate ca nefondate susținerile recurentelor pârâte B. și C., în

sensul că din considerentele Deciziei nr. 245 R din 5 februarie 2014 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ar rezulta,

cu putere de lucru judecat, că efectele certificatului de moștenitor

din 10 octombrie 2005 emis de Notarul Public N. din O., nu se pot produce pe

teritoriul României, întrucât nu susțin dispozitivul acestei hotărâri

judecătorești, deci nu au caracter decizoriu în raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și anume constatarea

nulității absolute a certificatului de moștenitor

sus-menționat.

În ceea ce

privește admiterea capătului de cerere privind nevalabilitatea

titlului statului s-a constatat că soluția primei instanțe este

justă, în condițiile în care în raport de dispozițiile art. 6

alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind regimul

proprietății publice, s-a constatat că Decretul nr. 92/1950, în

baza căruia a fost preluat imobilul la stat, contravenea Constituției

din 1948.

Referitor la

apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General,

instanța de apel a reținut că, într-adevăr prin art. 2 lit.

a) din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că imobilele naționalizate prin

Decretul nr. 92/1950 sunt preluate în mod abuziv de stat. Această

dispoziție legală nu face însă ca acțiunea întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun privind nevalabilitatea titlului statului

să fie lipsite de interes, în raport de prevederile art. 6 alin. (1)

și (3) din Decretul nr. 213/1998.

Prin art. 6

alin. (1) din actul normativ sus-menționat se prevede că fac parte

din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6

martie 1945 -22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

Prevederile

art. 2 din Legea nr. 10/2001 au relevanță în soluționarea

notificărilor formulate în baza acestei legi și nu în acțiunile

în revendicare de drept comun.

Așa

fiind, instanța de apel a reținut că reclamantul și-a

justificat interesul în ce privește capătul de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului.

În

operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanța de

apel a reținut că urmează a stabili care din părți

este deținătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens

instanța de apel a reținut că inițial, în cauzele Katz

contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache și alții

contra României, dar și Brumărescu contra României, Străin

și alții contra României, Rățeanu contra României,

Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României

și Porțeanu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a apreciat că, în spețele respective, reclamanții din

acțiunile în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și că instanțele în mod greșit le-au respins

acțiunile.

Instanța

europeană a conchis că vânzarea de către stat a unui bun al

altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci

când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al

unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii,

constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Spre

deosebire însă de cauza de față, în acele spețe,

reclamanții erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca

urmare a faptului că obținuseră, în prealabil în contradictoriu

cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului,

constatarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, că unitatea administrativ-teritorială

fusese obligată la predarea către respectivii reclamanți a

imobilului în litigiu.

Instanța

de apel a constatat că, în speță, reclamantul nu a obținut,

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, prin care statul, prin unitatea

administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la

predarea apartamentului în litigiu neexistând nicio hotărâre prin care

să se fi statuat asupra nevalabilității contractului de

vânzare-cumpărare exhibat de către pârâți.

De asemenea

s-a constatat că în Hotărârea din 12 octombrie 2010 - Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate pretinde o

încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care hotărârile

pe care le critică se referă la bunurile sale.

Noțiunea

de "bun" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a

obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate

înainte să ratifice convenția. În schimb, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr.

1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau

parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate

considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Existența

unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu,

dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea

bunului.

Instanța

de apel a reținut că aceste constatări cu caracter de principii,

sunt în consonanță cu hotărârile Curții Europene a

Drepturilor Omului menționate mai sus și, nu conferă

reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât nu este

beneficiarul unei hotărâri judecătorești prin care să i se

fi restituit apartamentul nr. 5 din litigiul pendinte.

În altă

ordine de idei, s-a constatat că de la intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care

trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei

despăgubiri.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o

valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a observat că în condițiile în

care nici o instanță sau autoritate administrativă internă

nu a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în

conținutul lor ilegalitatea naționalizării, reclamanții nu

sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

întrucât aceste hotărâri judecătorești nu constituie un titlu executor

pentru restituirea imobilului în natură.

Totuși,

dacă constatarea juridică a naționalizării ilegale a

imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a

bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat ca ea dă

dreptul la o despăgubire în baza legii de reparație.

În raport de

aceste statuări, instanța de apel a reținut ca prin simplul fapt

al constatării nulității titlului statului asupra apartamentului

din litigiu, reclamantul nu este titularul unui bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului pentru a putea obține restituirea în natură.

Acesta nu

poate obține restituirea în natură a imobilului nici în baza

legislației interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în

baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este

protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr.

10/2001.

Conform art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai

în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

De asemenea,

potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, actele juridice de

înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,

considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt

lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost

încheiat cu bună-credință.

Nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

condițiile Legii nr. 112/1995 nu a fost solicitată înăuntrul

termenului de prescripție de către reclamant, așa încât, titlul

de proprietate al pârâților este perfect valabil, iar argumentele precum

că acesta a fost încheiat cu rea-credință nu prezintă

relevanță în cauză.

Prevederile Deciziei

nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, au fost interpretate

corect de instanțe, de vreme ce nu s-a reținut încălcarea art. 1

din Protocol I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului acordându-se prioritate titularilor bunului în litigiu, respectiv

cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 și principiului

securității raporturilor juridice.

S-a

reținut că prin această decizie se reiterează un principiu

al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul

că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a

restitui bunurile confiscate și, cu atât mai puțin, de a dispune de

ele, odată adoptată de către stat o soluție de restituire a

bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și

coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea

juridică pentru subiecții de drept la care se referă

măsurile de aplicare ale acestei soluții.

În acest sens

s-a constatat ca în cauza Atanasiu și alții împotriva României,

Statul Român a fost obligat să implementeze măsurile necesare pentru

a asigura despăgubirea beneficiarilor Legii nr. 10/2001, într-un termen

rezonabil. Abuzurile comise de statul comunist nu pot justifica comiterea unor

noi abuzuri împotriva actualilor cumpărători ai imobilelor, astfel

că nici acest motiv de apel nu a fost găsit întemeiat.

Din

perspectiva celor expuse s-a constatat că prin dispoziția nr. 6207

din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București,

reclamantul a obținut restituirea în natură a imobilului situat în

str. F. nr. 22 - 24, mai puțin a apartamentelor vândute în baza Legii nr.

112/1995 pentru care este îndreptățit la măsuri reparatorii în

echivalent, astfel încât nu poate invoca faptul că este lipsit de dreptul

său.

În altă

ordine de idei, instanța de apel a observat că și prin deciziile

invocate de pârâte, referitor la alte apartamente din același imobil, s-a

constatat cu putere de lucru judecat, că simpla constatare a nevalabilității

actului de preluare nu conduce în mod automat la restituirea în natură a

imobilului revendicat și că reclamantul nu este titularul unui bun

actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așa

fiind, în baza art. 296 C. proc. civ., reținându-se netemeinicia motivelor

de apel, toate apelurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A. criticând

hotărârea instanței de apel pentru următoarele aspecte de

nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Se arată

că instanța de apel a făcut o greșită apreciere atât a

stării de fapt, cât și a dispozițiilor legale incidente în

cauză, în condițiile în care apartamentul în litigiu s-a aflat în

proprietatea lui D., ai cărui moștenitor a fost E., în raport de care

are calitatea de moștenitor, motiv pentru care se susține că în

accepțiunea legii, acest imobil a fost și a rămas în

proprietatea D. și a succesorilor săi de drept.

Recurentul-reclamant

învederează că prin decizia recurată se tinde la privarea sa de

orice posibilitate de a redobândi ceea ce i se cuvine, câtă vreme

instanța a reținut că nu ar avea "nici măcar o

speranță legitimă" în acest sens.

Recurentul-reclamant

susține că nu s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate

arătând că titlul său are preferabilitate întrucât provine de la

adevăratul proprietar, nu a fost desființat și este anterior cu

peste 75 de ani celui opus de pârâte care au dobândit cu rea-credință

apartamentul de la un detentor precar, prin fraudarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995.

În

aceeași idee se mai arată că și în condițiile

menținerii în vigoare a ambelor titluri, în lumina principiilor

fundamentale de drept, urmează a se da prioritate celui mai vechi.

Cu privire la

condițiile în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare opus

de pârâte recurentul-reclamant a arătat că, deși acesta nu a

fost desființat în justiție, totuși perfectarea sa ridică

semne de întrebare în ce privește respectarea legii speciale, întrucât

ambele părți contractante au fost departe de a manifesta

buna-credință cerată de lege.

În acest sens

s-a învederat că vânzătorul cunoștea atât faptul că

deținea apartamentul ca rezultat al naționalizării sale de

către statul comunist, cât și existența cererii de retrocedare a

imobilului, iar cumpărătoarea dacă ar fi făcut cele mai

simple verificări ale situației juridice a imobilului, ar fi

constatat același lucru, fapt ce făcea imposibilă dobândirea

apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Recurentul-reclamant

mai arată că în mod greșit instanța de apel a reținut

că nu deține un bun în accepțiunea Convenției Europene

privind Drepturile Omului, în condițiile în care imobilul din care face

parte și apartamentul în litigiu i-a fost retrocedat pe cale administrativă.

Mai mult, în

raport cu situația standard avută în vedere de hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României,

care privește ipoteza unei acțiuni în revendicare admise,

recurentul-reclamant susține că se bucura de o poziție

juridică mai puternică, dreptul său de proprietate asupra

întregului imobil fiind recunoscut și valorizat ca atare.

Pe de

altă parte, se învederează că nu a primit și nici nu a

acceptat vreodată acordarea de măsuri reparatorii în schimbul

apartamentului a cărui retrocedare o solicită, că de altfel,

promovarea litigiului pendinte dovedește că singura soluție pe

care o poate accepta este doar cea privind "restitutio in integrum".

În altă

ordine de idei, se arată că potrivit Legii nr. 112/1995, puteau fi

vândute exclusiv locuințele deținute cu titlu de către stat,

ceea ce nu este cazul în speță, astfel că operațiunea de

comparare de titluri ar avea, pe lângă un rezultat strict juridic, și

un rezultat în echitate, reparând prejudiciul material și moral suferit.

Se

susține că prin menținerea soluției criticate sunt

încălcate prevederile art. l din Protocolul 1 Adițional la

Convenție, care garantează dreptul de proprietate.

Față

de cele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință

admiterea acțiunii în revendicare.

Prin

întâmpinarea depusă, intimatele-pârâte C. și B. au solicitat

respingerea recursului și obligarea recurentului reclamant la plata

cheltuielilor de judecată.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

În ce

privește criticile legate de faptul că nu s-a procedat la compararea

titlurilor de proprietate exhibate de părți și respectiv

criticile ce vizează nereținerea existenței unui bun în

patrimoniul reclamantului prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport

și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

materie, Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate.

Imobilul din

Str. F. nr. 22 - 24, București, sector 5, proprietatea antecesorilor

recurentului-reclamant, în care este situat și apartamentul nr. 5,

obiectul acțiunii pendinte a fost preluat de Statul Român în temeiul

Decretului nr. 927/1950.

Prin

dispoziția nr. 6207 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria

Municipiului București, recurentul-reclamant a obținut restituirea

imobilului situat în Str. F. nr. 22 - 24, București, sector 5, mai

puțin a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care

este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent.

Din categoria

acestor apartamente vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 face parte și

apartamentul nr. 5 situat în imobilul mai sus menționat, ce a fost dobândit

de pârâtele C. și B. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

40982/1996, apartament pe care recurentul reclamant îl revendică în

litigiul pendinte pe calea dreptului comun în temeiul dispozițiilor art.

480 C. civ.

Această

stare de fapt rezultă fără posibilitate de echivoc din actele

existente la dosar, fiind în mod corect stabilită de instanțele

anterioare, motiv pentru care critica recurentului reclamant legată de

greșita interpretare și stabilire a stării de fapt este

nefondată.

În ceea ce

privește susținerea recurentului-reclamant în sensul că la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.

112/1995, părțile contractante ar fi fost de rea-credință,

Înalta Curte reține că acest aspect ar fi fost relevant doar în cazul

formulării unei cereri de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, ceea ce nu s-a întâmplat

în prezenta cauză, situație în care aspectul învederat excede

analizei în această fază procesuală, în lipsa unei astfel de

cereri.

În ce

privește critica recurentului-reclamant legat de faptul că

instanța de apel nu a examinat acțiunea în revendicare prin prisma

operațiunii de comparare a titlului său de proprietate cu cel

deținut de pârâte, Înalta Curte constată că soluționarea unei

acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, nu urmează regulile clasice ale comparării

titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au

fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 - 481 C.

civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanțial ale

legii speciale de reparație, în aplicarea.principiului "specialia

generalibus derogant", precum și cu respectarea celorlalte criterii

prevăzute în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul

legii.

Aprecierea

existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică

recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în

jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în

cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a

unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de

proprietate,

Finalitatea

procedurilor în baza legilor speciale și a acțiunii în revendicare,

este aceeași și anume recuperarea imobilului solicitat, astfel ca

existând suprapunere între câmpul de reglementare al legilor speciale și

cel al dispozițiilor de drept comun ale art. 480 C. civ., se pune problema

concursului dintre legea specială și legea generală.

Conform

principiului sus-enunțat, acest concurs se rezolvă în favoarea legii

speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.

În acest sens

s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008,

statuând, în ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, că "Concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta

nu este prevăzut expres în legea specială."

Cu privire la

criteriile de apreciere a temeiniciei acțiunii în revendicare deduse

judecății și, legea aplicabilă acestei operațiuni, în

mod corect și legal, prin decizia recurată s-au recunoscut efectele

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit

dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

În

speță, reclamantul nu a obținut, în prealabil, o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care

statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi

fost obligat la predarea apartamentului în litigiu neexistând nicio

hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilității

contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către pârâți.

Or, în aceste

condiții nu există posibilitatea pentru reclamant de a opta, în

demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun,

deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea

principiului sus-amintit, dar și a deciziei sus-evocate

pronunțată în recurs în interesul legii.

Cu toate

acestea, după cum rezultă din decizia dată în recurs în

interesul legii sus-evocată, nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 ar exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul

într-o atare acțiune se prevalează de un "bun" în sensul

normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest

sens. trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și,

dacă admiterea acțiunii în revendicare, nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă

astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă

obligă instanța de judecată la analiza existenței unui

asemenea drept de proprietate în patrimoniul acestuia.

Or, tocmai în

acest sens a procedat și instanța de apel, care a verificat dacă

reclamantul deține un "bun" în sensul Convenției.

De aceea,

este de reținut că, aprecierea existenței unui "bun"

în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv

în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun

actual" cât și a unei "speranțe legitime" de

valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul

unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la

însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei

asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Din

această perspectivă, în jurisprudența actuală a Curții

Europene, se constată o schimbare în raționamentul construit pe

tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând

cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea Europeană a

Drepturilor Omului le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în

practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual

al noțiunii de "bun".

Dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv,

prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui

imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de

proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un

"bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din

imobil s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a

obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un

bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a

operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești

(cauza Păduraru, par. 83 - 87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza

Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie

2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a arătat că un "bun actual" există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă,

s-a pronunțat. în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului

(par. 140 și 143).

Astfel, este

de reținut că în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu,

Curtea Europeană a statuat că: "134. (...) un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în

care hotărârile pe care le critică se referă la

"bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea

"bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant

poate pretinde că are cel puțin "o speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de

proprietate.

existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în

mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației

de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în

dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și

nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un

mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri.

Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare

patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea

căilor de atac prevăzute de aceste legi.

speță, Curtea observă că nicio instanță sau

autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor

Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...),

deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost

ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament.

144.

Rezultă ca acest apartament nu reprezintă un "bun actual"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145.

Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării

abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de

restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o

despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce

au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale

impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume

naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității

de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite."

Din

perspectiva celor expuse, este de observat că prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României,

instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a

nevalabilității titlului statului, relevanța urmărită

de reclamant.

"Simpla

speranță de restituire" (terminologie uzitată în

jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii

condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut

în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o

"speranță legitimă", privită ca "valoare

patrimonială" și, în consecință, ca "bun",

în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Din

perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că, urmare a

hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele

factuale de natura celor din cauza pendinte, nu mai permit recunoașterea

unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță

valorificabil doar în procedura Legii nr. 10/2001.

Dată

fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva

procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a

procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi

ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi

aplicată și în prezenta cauză în interpretarea art. 1 din

Protocolul nr. l Adițional la Convenție. Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual", respectiv o hotărâre

judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres

restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât

despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este cazul și în

litigiul pendinte.

Or, atât

instanța de apel, cât și instanța de fond, a examinat dacă

reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat

la jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului,

reflectată în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, iar în

cadrul acestei analize s-a raportat și la dreptul la care dă

naștere simpla constatare a nevalabilității titlului statului,

motiv pentru care sunt nefondate susținerile reclamantului legate de necompararea

titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare.

În ceea ce

privește critica recurentului reclamant legat de încălcarea

prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l Adițional la Convenție,

Înalta Curte constată că în materia imobilelor preluate abuziv de

statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii.

Astfel, este

de reținut că dispozițiile Convenției Europene nu se

aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după

intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv.

În al doilea

rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă

dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei

speranțe legitime.

Noțiunea

de "bun" are semnificație autonomă în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile

reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și

așa numitele "speranțe legitime", cum ar fi speranța

de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să

fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie

printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act

administrativ, ceea ce nu s-a dovedit în cauza de față în ce privește

apartamentul revendicat.

În al treilea

rând, statul dispune de o largă marja de apreciere în ce privește

stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească

persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile

în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, în

speță, așa cum s-a arătat deja, reclamantul nu a făcut

dovada că demersurile sale s-ar fi finalizat cu o hotărâre judecătorească

de restituire a apartamentului nr. 5, sau cu un act administrativ prin care

să i se recunoască dreptul la restituirea acestuia, motiv pentru care

acesta nu are un "bun actual" care să atragă incidența

prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Din

această perspectivă, Înalta Curte reține că, întrucât

reclamantul nu este titularul unui "bun actual", nu poate invoca

nicio atingere a dreptului de proprietate în condițiile documentului

european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Cum

recurentul nu are un "bun" în sensul Convenției, nu se mai poate

pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinței statului în

dreptul lui de proprietate și nici a verificării dacă privarea

de proprietate respectă principiul proporționalității între

interesul general al comunității și imperativul protecției

drepturilor fundamentale ale omului.

În

absența unui "bun actual", în sensul recunoscut acestei

noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene,

recurentul reclamant nu are un drept la restituire care să îl

îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în

mod corect și legal instanța de apel a confirmat soluția

fondului de respingere a acțiunii în revendicare.

În concluzie,

Înalta Curte reține că hotărârea recurată dă o

dezlegare pe fond acțiunii în revendicare formulată de reclamant, iar

această dezlegare este conformă Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, în recurs în interesul legii, și jurisprudenței

actuale a Curții Europene privind noțiunea de "bun" ce

intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

Din

perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurentului reclamant nu

se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant

A. împotriva Deciziei nr. 351A din 13 mai 2016, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

În temeiul

art 274 C. proc. civ., recurentul A. urmează a fi obligat la piața

sumei de 4.800 lei către intimatele-pârâte C. și B., cheltuieli de

judecată reprezentând onorariu avocat conform chitanței și

facturii.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 351A din 13

mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, ca nefondat.

Obligă

pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 4.800 lei către

intimatele-pârâte C. și B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CT