ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 961/2017

Decizia nr. 961/2017 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 105 din 29 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul general, Statul Român prin B. București și C. - decedat. În considerentele hotărârii s-a reținui că, prin acțiunea înregistrată inițial la data de 13 martie 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, sub nr. x/303/2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții C., Municipiul București și Statul Român prin D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 1.124 mp și construcția existentă pe acesta.

Prin sentința civilă nr. 368 din 19 ianuarie 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, secția civilă, în Dosarul nr. x/303/2008, instanța a anulat cererea de chemare în judecata, ca insuficient timbrată. Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat apel criticând soluția instanței de fond pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 486/A din 16 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/303/2008, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 6 București; s-a anulat sentința civilă nr. 368 din 19 ianuarie 2010; s-a constatat competența materială de soluționare a cauzei ca fiind a Tribunalului și a fost înaintată cauza serviciului Registratură pentru repartizare aleatorie.

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 03 februarie 2010 în fond, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2010, Excepțiile invocate și puse în discuție la termenul din 6 mai 2008 au fost găsite nefondate de tribunal, cu motivarea că potrivit sentinței nr. 14466/2011 a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă - filele 50 -51, Statul Roman prin D. este moștenitor legal al defunctei E., urmarea a declarării vacante a moștenirii acesteia.

în aceasta calitate, acest parat poate formula apărările privind câștigarea proprietății de către reclamant împotriva unuia din coproprietarii terenului - E. Reclamantul a formulat acțiunea pentru constatarea dreptului de proprietate împotriva pârâților coproprietari, interesul fiind dobândirea dreptului de proprietate m exclusivitate; actele de vânzare - cumpărare sunt titlu de proprietate pentru cota parte cuvenita pârâților din teren și din construcție, ca moștenitori ai lui F., fără a consfinți un drept de proprietate în patrimoniul reclamantului - moștenitor al lui C., potrivit sentinței nr. 5794/2004 a Judecătoriei sectorului 6, filele 13 -15. Pentru aceste considerente s-a reținut că excepția lipsei de interes nu este întemeiată.

în privința calității procesuale a Municipiului București, tribunalul a reținut că Municipiul București, poate răspunde pretențiilor reclamantului în temeiul art. 26 din Legea nr. 18/1991, având In vedere că obiectul acțiunii îl formează dreptul de proprietate asupra unui teren și ca aceste bunuri intra în proprietatea municipiului, în caz de moștenire vacantă. În privința cadrului procesual pasiv, tribunalul a reținut ca potrivit sentinței civile nr. 4607/1958 - fila 8, și G. - menționată și în evidentele fiscale potrivit răspunsului Primăriei sectorului 6 - filele 242 - 243 - poate pretinde cota parte din imobil.

Succesiunea acesteia nu a fost lămurită, G. fiind menționată și în publicația de vânzare din 1965 - fila 195. în temeiul drepturilor succesorale, cota parte a acesteia ar fi putut reveni autorului reclamantului - fiu al acesteia, potrivit cererii de chemare în judecată și potrivit certificatului de deces de la fila 77, dar nu s-a tăcut o atare susținere și nu exista probe în legătură cu preluarea drepturilor succesorale privind succesiunea lui G. În privința identificării imobilului, tribunalul a reținut că expertul H. (raport - filele 158 - l 64) a menționat adresă, iar expertul I. (raport filele 141-145) a identificat imobilul la adresă. În evidentele fiscale, autorul reclamantului a figurat ca și contribuabil plătitor al impozitelor și taxelor aferente imobilului.

Cu privire la stăpânirea în fapt a autorului reclamantului, tribunalul a reținut că aceasta este o detenție precară. Potrivit sentinței din 1958, acesta stăpânea In fapt imobilul, dar era și reprezentant legal al celuilalt coproprietar C. - reprezentat ulterior în proces de J. - potrivit încheierii din 31 octombrie 1959 - filele 125 - 126. în sentința s-a reținut expres ca autorul reclamantului este „posesor de fapt ai averii și se folosește de aceleași acte de care se folosesc și pârâții"- G. și C. Reținerile au fost menționate având în vedere ca în dosarul din 1958 autorul reclamantului a formulat o cerere de intervenție pretinzând o cota de 14 din imobil, ca moștenitor legal al defunctului, cerere respinsă.

în data de 23 martie 1967 E. a înregistrat o cerere expresă pentru rectificările din evidentele fiscale - fila 262. Modificarea a fost făcută, în 1973 a figurat înscris C., pentru plata impozitului pe garaj, însă, potrivit adresei de la fila 88, dosar Tribunal București impunerea pe numele autorului reclamantului s-a tăcut din nou începând cu anul 1999. Potrivit înscrisurilor de la filele 126 -133, autorul reclamantului a plătit impozitul pentru teren și construcție și în perioada 1972 - 1976, dar aceste plăți nu sunt probe suficiente pentru a considera o posesie sub nume de proprietar, de vreme ce în evidențe figurau titularii dreptului de proprietate potrivit sentinței din 1958. Tribunalul a reținut așadar că stăpânirea In fapt a imobilului de către autorul reclamantului este una „prin îngăduința proprietarului", în condițiile art. 1853 C. civ.

nefiind probat că acesta a înțeles să posede în contra adevăraților proprietari, ci ca reprezentant legal al fiului său - C., sau ca moștenitor al mamei sale G. - coproprietar. G. este menționată în publicația de vânzare din 1965 ca având aceeași adresa cu cea a imobilului - de la acea data. Ca și persoana aflata în stăpânirea imobilului în considerarea drepturilor unor coproprietari acesta nu poate pretinde o posesie utilă., aptă să ducă la dobândirea proprietății în temeiul art. 1847 C. civ. în perioada 1967-1999, nu s-a putut reține nici stăpânirea imobilului în mod public în condițiile art. 1852 C. Civ, potrivit celor reținute anterior cu privire la înregistrările privind plata contribuțiilor fiscale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. apreciind că tribunalul a pronunțat o soluție greșită pe fondul cauzei. Prin Decizia nr. 716/A din data de 31 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, apelul reclamantului a fost respins, ca nefondat. În esență, instanța de apei a reținut că reclamantul nu a reușit să dovedească intervertirea posesiei în contra fostei proprietare a Vi din teren și casă E. și a comoștenitorilor G. și C. pentru restul de La martorii nerelatând nici un aspect referitor la modalitatea prin care autorul reclamantului și-a manifestat elementul animus față de coproprietarii imobilului și nici momentul când a intervenit aceasta.

De asemenea, nu s-a dovedit că autorul reclamantului C. a transformat detenția precară reținută prin sentința civilă nr. 4607/1958 într-o posesie utilă și sub nume de proprietar, în condițiile în care la data de 23 martie 1967, prin cererea înregistrată, E. a depus la Administrația Financiara sentința civilă nr. 12625/1955 pronunțată în 31 octombrie 1959 și Decizia civilă nr. 49 din 7 ianuarie 1960 a Tribunalului Capitalei prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra terenului în suprafață de 1.224 mp și construcție a numiților E., G. și minorul C., operând astfel» modificarea rolului fiscal pentru adresa x. Potrivit relațiilor comunicate instanței la data de 26 mai 2009 - fila 242 dosar fond., a rezultat că din anul 1973 a figurat în evidențele fiscale, C. în str. x, însă în prezent la rolul fiscal din str. x nu există rol fiscal deschis pentru nici o persoană, iar în str. x figurează C. cu teren de 1.156 mp și construcție, însă sub acest număr poștal se află o proprietate de stat cu o suprafață totală de 4.268 mp, suprafață ce include cei 1.156 mp menționați anterior.

Aceste mențiuni din rolul fiscal au indus ideea că plățile se referă la alt teren decât cel în litigiu, de vreme ce imobilul în litigiu nu a trecut niciodată în proprietate statului. Confuzia referitoare la numărul poștal al imobilului, coroborată cu neconcludența depozițiilor martorilor, inclusiv cea audiata în apel, care nu are cunoștință decât de situația Imobilului din anul 1999, a făcut imposibilă convingerea instanței că autorul reclamantului a intervenit detenția precară în posesie utilă și că a transmis-o în aceiași maniera reclamantului. Nefondată s-a considerat și susținerea potrivit căreia instanța a greșit când a respins proba cu cercetarea la fața locului, pentru că, în raport cu raportul juridic dedus judecății și a chestiunii juridice supuse discuției, o astfel de probă nu aducea nici o lămurire, nefiind utilă în soluționarea cauzei.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul A. a formulai recurs invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La termenul de judecată din 8 iunie 2017. Înalta Curte a invocat din oficiu excepția tardivități! declarării recursului, pe care o va analiza cu prioritate, în temeiul prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., urmând a o admite pentru considerentele ce succed: Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În speță, decizia instanței de apel a fost comunicată recurentului reclamant la data de 19 decembrie 2016, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 3 martie 2017, cu depășirea termenul legal de 15 zile, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Recurentul reclamant în combaterea excepției tardivității recursului a arătat că acesta este declarat în termen, întrucât, comunicarea hotărârii nu i s-a făcut la adresa indicată prin cererea de apel, lipsind numărul străzii, iar termenul de 15 zile curge de ta data la care partea a luat cunoștință, respectiv de la data foto-copierii hotărârii.

Această susținere nu este fondată, pentru că verificând în dosarul instanței de apel comunicarea hotărârii, se constată că aceasta s-a făcut reclamantului în sectorul 3, București, deci pe procesul verbal de predare apărând și numărul imobilului ca fiind 9, iar la dosar nu se află nici o cerere din partea reclamantului, prin care să se ti solicitat xeroxarea hotărârii și comunicarea acesteia. În consecință, având în vedere că recurentul pârât nu a făcut dovada depunerii recursului promovat în termenul legal de 15 zile de la comunicare, în condițiile în care procesul verbal al comunicării deciziei recurate îndeplinește, în raport de prevederile art. 100 alin. (3) C. proc. civ., toate cerințele legale pentru validitatea sa, făcând astfel să declanșeze curgerea termenului de recurs, față de prevederile art. 103 alin. (1), raportat la art. 301 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 716/A din data de 31 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2017.