ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1138/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea din 3 iunie 2010, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanta A. prin tutorele B., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 475 mp situat în București, prin uzucapiunea de 30 ani și dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe terenul mai sus menționat, ca efect al accesiunii imobiliare.

Prin Sentința civilă nr. 20026 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței, motiv pentru care s-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin Sentința civilă nr. 2059 din 21 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă a anulat cererea ca insuficient timbrată.

Prin Decizia civilă nr. 75A din 5 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, s-a desființat sentința apelată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.

Prin Sentința civilă nr. 727 din 21 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă s-a respins acțiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă nr. 189 din 14 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost desființată această sentință și a fost trimisă cauza spre rejudecare.

Prin Sentința civilă nr. 292 din 1 martie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că posesia nu a fost continuă, deci utilă, întrucât martorii audiați au arătat ca reclamanta s-a îmbolnăvit în anii 1980, iar ulterior, în câțiva ani, au decedat și părinții săi, aceasta fiind instituționalizată din anii 1990. La interogatoriul luat din oficiu tutorelui reclamantei, acesta a afirmat că, începând din anul 1993, reclamanta este instituționalizată în Căminul Spital Plătărăști.

Prin urmare, cel puțin din anul 1993, când reclamanta a fost instituționalizată, s-a constatat că terenul ce face obiectul prezentului dosar nu a mai fost posedat în mod continuu. Pe cale de consecință, nici constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe acest teren nu a fost admisă.

Prin Decizia civilă nr. 1211A din data de 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentința în sensul admiterii acțiunii, respectiv s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 444 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul C. în chenarul x București, secția a III-a civilă, situat în București, prin uzucapiunea de 30 ani și s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției de 36 mp edificată pe acest teren, prin accesiune imobiliară.

În motivarea acestei soluții s-au reținut următoarele:

Din probele administrate în cauză completate în apel cu declarația martorului D. rezultă că bunicul reclamantei a primit suprafața de 1.000 mp teren ca și loc de casă din terenul expropriat din moșia Băneasa, iar din anul 1958 autorul reclamantei s-a înregistrat cu o suprafață de 372 mp teren curte și 28 mp teren construit în registrul agricol pe str. XX, București, acesta a figurat până la decesul său din anul 1982 cu terenul în registrul agricol, după care s-a înscris mama reclamantei, E. care a figurat înregistrată în același registru până în anul 1992 acesta primind o nouă adresă poștală.

Prin Sentința civilă nr. 1814/1989 a Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta care figura cu adresa în București, a fost pusă sub interdicție, iar curatore a fost desemnată mama ei, după decesul acesteia fiind numit ca și tutore, B., astfel cum rezultă din Dispoziția nr. 246 din 29 ianuarie 1993 a Primăriei Sectorului 1 București.

Din anul 1993 și până în prezent reclamanta a fost și este internată în spitalul de profil, iar averea ei este administrată de tutorele său, B., care a și intentat acțiunea în calitate de reprezentant al acesteia. Acesta a achitat în continuare impozitul pentru teren și l-a întreținut în sensul ca a continuat să cultive vița de vie, a cultivat pomi fructiferi, etc. în plus, nici o altă persoană nu a invocat vreun drept sau nu a încercat să intre în posesia terenului.

Cum din probele administrate în cauză a rezultat că tutorele reclamantei, în numele acestea a efectuat acte de administrare a patrimoniului acestei, deci inclusiv a terenului, rezultă în mod evident că după decesul mamei reclamantei din 30 noiembrie 1992, aceasta a continuat să posede imobilul până în prezent prin intermediul tutorelui său.

S-a constatat astfel, că autorii reclamantei și aceasta din urmă au exercitat din anul 1958, când tatăl său a intrat în mod efectiv în posesia terenului și până în prezent, o posesie continuă, adică regulată, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Faptul că din anul 1993 când a fost instituționalizată, reclamanta nu a mai locuit în imobil, nu conduce la ideea discontinuității posesiei, atâta vreme cât aceasta a fost continuată în numele său de către tutorele desemnat legai, care avea nu numai dreptul, ci și obligația de a efectua actele de administrare a patrimoniului său, în numele ei.

În condițiile exercitării posesiei utile și pe o perioadă mai mare de 30 de ani, instanța a reținut îndeplinirea prevederilor art. 1890 C. civ., astfel încât, urmează a admite primul capăt de cerere, în sensul de a constata că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 444 mp teren, prin uzucapiunea de 30 ani, iar, în baza art. 492 C. civ., a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției de 36 mp edificată pe acest teren, prin accesiune imobiliară.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a apreciat, în mod eronat, declarațiile martorilor, având în vedere că Declarația de martor de la dosar este foarte sumară prin comparație cu cele ale martorilor audiați în fata Tribunalului București, iar Curtea de Apel nu a aprofundat cunoștințele acestuia cu privire la modul în care tutorele reclamantei s-a ocupat efectiv de imobil.

- Pe parcursul acestui dosar, după ce în mod unilateral a decis și renunțat la proba testimonială, invocând decesul martorilor care aveau cunoștințe despre situația de fapt, tutorele reclamantei a solicitat din nou proba testimonială în două etape procesuale, fiindu-i încuviințată de fiecare dată, până la obținerea efectului dorit.

- Apreciază că instanța de fond care a pronunțat Sentința civilă nr. 292 din 1 martie 2017 a coroborat probele administrate și a reținut, în mod corect, că în prezenta cauză așa cum rezulta din declarațiile martorilor audiați la termenul din data de 4 ianuarie 2017, posesia nu a fost continuă, deci utilă.

- în cuprinsul declarațiilor din dosar, martorii au arătat că reclamanta s-a îmbolnăvit în anii 1980, ulterior decedând și părinții săi, aceasta fiind instituționalizata de ceva timp și nemailocuind în imobil.

- În aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 1847 C. civ., apreciază că nu sunt îndeplinite cele două condiții ale posesiei: animus și corpus.

Față de motivele prezentate mai sus, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată din oficiu și pusă în discuția părților, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de judecată din 29 martie 2018.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs, prin indicarea unuia dintre temeiurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la soluția pronunțată și ia motivul de recurs invocat.

În prezenta cauză, recurentul nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Acesta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege și a invocat temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în textul invocat.

În ceea ce privește criticile ce vizează nelegalitatea deciziei în raport de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs poate exercita un control judecătoresc eficient, numai în măsura în care astfel de motive sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

Astfel, recurentul prin criticile formulate se plânge de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit în raport de acestea situația de fapt.

Or, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, iar eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configurație.

Altfel spus, recurentul nu a precizat în ce constau nelegalitățile invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță, sau prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță, în legătură cu aceste dispoziții legale.

Susținerile recurentului, care nu fac posibilă încadrarea în temeiurile de recurs invocate și nici în alte motive din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu sunt susceptibile de a fi examinate pe fond și, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 727/A din data de 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă,

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM