ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 221/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 221/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr.

221/2017

Prin Cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data

de 30 septembrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta orașul A., prin

Primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, să fie

obligată să îi plătească: suma de 492.271,95 RON,

reprezentând redevența pentru folosirea rețelei de distribuție

gaze naturale proprietate publică a orașului A. în perioada 1

noiembrie 2006 - 31 decembrie 2009 și suma de 284.429,55 RON, reprezentând

majorări de întârziere pentru neplata redevenței calculate pentru

perioada 1 ianuarie 2007 - 23 iunie 2010, penalitățile urmând a fi

calculate până la data plății efective.

Prin

Sentința civilă nr. 4.770 din 9 octombrie 2014, Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale active, a respins ca prescrise pretențiile

reclamantului cu titlul de redevență aferente perioadei 1 noiembrie

2006 - 27 septembrie 2007 și pretențiile reclamantului cu titlul de

majorări de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2007 - 27 septembrie

2007 și, ca neîntemeiate, celelalte pretenții. Totodată, a fost

respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantului

la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

La termenul

din 3 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, învestită cu judecarea apelului, a invocat din oficiu

necompetența teritorială exclusivă a Tribunalului București

la judecarea în primă instanță a pricinii, precum și

necompetența funcțională a secției civile a aceleiași

instanțe de soluționare a cauzei, prin raportare la dispozițiile

art. 66 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 54/2006.

Prin Decizia

civilă nr. 1.317 din data de 23 septembrie 2015, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost admise

apelurile formulate de apelanta-pârâtă SC B. SRL și

apelantul-reclamant orașul A., prin Primar, împotriva Sentinței

civile nr. 4.770 din 9 octombrie 2014, pronunțate de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010. A fost

anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare,

secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului

Argeș.

Pentru a

pronunța această soluție instanța a reținut, în

esență, următoarele:

Obiectul

cererii de chemare în judecată este constituit din pretențiile

reclamantului orașul A., reprezentate de plata redevenței pentru utilizarea

de către pârâta SC B. SRL a rețelei de distribuție a gazelor

naturale a orașului A. - aparținând domeniului public, fundamentate

pe două hotărâri ale Consiliului Local A., prin care s-a aprobat

încheierea unui contract de concesiune între reclamantă și

predecesoarea pârâtei, precum și cuantumul redevenței, hotărâri

care ar avea caracter obligatoriu pentru pârâta în cauză.

Raportat la

susținerile părților, Curtea de Apel a considerat că între

acestea nu a fost încheiat un contract de concesiune, respectiv că pârâta

a utilizat rețeaua de distribuție în perioada dedusă

judecății.

Raportat la

obiectul și cauza acțiunii, respectiv plata redevenței

datorată în baza unor acte administrative, la apărările

formulate de pârâtă, Curtea de Apel a reținut că raportul dedus

judecății este de drept administrativ.

Astfel,

față de definiția dată de art. 2 lit. b) din Legea nr.

554/2004 autorității publice, respectiv orice organ de stat care

acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui

interes legitim public, Curtea de Apel a apreciat că orașul A.,

Consiliul Local și Primarul aceleiași localități au

calitatea de autorități publice. Or, cele două hotărâri ale

Consiliului Local A. au ca scop punerea în valoare a unui bun proprietate

publică, respectiv rețeaua de distribuire gaze a orașului.

Având în

vedere că stabilirea competenței de soluționare a unei cereri

trebuie raportată la data sesizării instanței, conform

principiilor stabilite la art. 725 alin. (1) și (2) din vechiul C. proc.

civ., Curtea de Apel a apreciat că, în acest sens, trebuie avută în

vedere forma legii în vigoare la data de 30 septembrie 2010.

În ce

privește invocarea de instanță, direct în apel, a chestiunii

competenței, respectiv a specializării secției tribunalului,

ambele de ordine publică, Curtea de Apel a avut în vedere că în

cauză este incidentă forma C. proc. civ. anterioară Legii nr.

177/2010.

Potrivit art.

8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la acea dată,

instanța de contencios administrativ este competentă să

soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii

unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea,

modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului

administrativ.

Totodată,

instanța a constatat că în cauză sunt incidente

dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor

de concesiune de bunuri proprietate publică.

Curtea de

Apel a apreciat că, potrivit art. 66 alin. (1) din acest act normativ,

soluționarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea,

încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractului de

concesiune, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se

realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004, cu modificările ulterioare, iar conform alin. (2), acțiunea

în justiție se introduce la secția de contencios administrativ a

tribunalului în a cărui jurisdicție se află sediul

concedentului.

A considerat

instanța că textul instituie, o normă de competență

teritorială exclusivă în favoarea tribunalului unde își are

sediul concedentul, respectiv una de organizare judiciară, în ce

privește specializarea secției.

În

condițiile în care litigiul este în legătură cu încheierea unui

contract de concesiune între părți, Curtea de Apel a considerat

că instanța competentă este secția de contencios

administrativ din cadrul tribunalului în a cărei jurisdicție se

află sediul concedentului.

Prin urmare,

în ce privește competența de soluționare a cauzei, Curtea de

Apel a considerat că nu prezintă importanță dacă s-a

încheiat sau nu contractul de concesiune, aceasta interesând fondul litigiului

și că hotărârea atacată a fost pronunțată de o

instanță necompetentă teritorial, respectiv de o secție

fără specializare în materia contencios administrativ, fiind

lovită de nulitate.

În raport de

art. 296 și art. 297 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., Curtea a anulat

sentința apelată și a trimis cauza pentru a fi rejudecată

de instanța competentă potrivit legii, respectiv de Tribunalul

Argeș, prin secția specializată în cauze de contencios

administrativ și fiscal.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs pârâta SC B. SRL, motivele fiind

următoarele:

Recurenta

arată că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) - motiv de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta

susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea

principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 129

alin. (4) și alin. (6) din vechiul C. proc. civ..

Arată în

acest sens că problema care se pune în prezenta cale de atac este a se

stabili dacă acțiunea de față este în legătură cu

încheierea unui contract de concesiune, respectiv dacă "raportul

dedus judecății este de drept administrativ", așa cum a

reținut instanța de apel.

Or,

față de precizările reclamantului orașul A., așa cum

rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată cât și

din notificarea transmisă prealabil formulării acțiunii, cererea

de chemare în judecată nu este una în angajarea răspunderii

contractuale, ci dimpotrivă, a celei delictuale.

Arată

recurenta că acțiunea nu este una menită să valorifice

drepturi derivate din raporturi de drept administrativ, ci este o acțiune

de drept comun, al cărei unic scop este sancționarea faptei sale,

pretins delictuală, de a utiliza, fără a plăti o

redevență corespunzătoare, rețeaua de distribuție cu

privire la care reclamantul arată că se află în proprietatea

publică.

În aceste

condiții, recurenta consideră că instanța de apel a

încălcat prevederile art. 129 alin. (4), respectiv alin. (6) din vechiul

C. proc. civ., schimbând practic cauza cererii de chemare în judecată

și soluționând-o astfel cu încălcarea limitelor impuse chiar de

către reclamant.

Raportat la

dispozițiile legale invocate mai sus, posibilitatea de a schimba motivarea

în fapt sau în drept a unei cereri formulate pe cale principală este

permisă de lege până la prima zi de înfățișare,

aparținând numai titularului cererii.

Instanța

are, în baza rolului activ, dreptul de a califica corect un act de

procedură, dar nu are dreptul de a schimba cauza acțiunii

indicată de titularul unei cereri.

Potrivit art.

129 alin. (6) din vechiul C. proc. civ., "În toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății", recurenta concluzionând că atâta vreme cât

reclamantul nu a înțeles să formuleze o acțiune întemeiată

pe răspunderea civilă contractuală și/sau o acțiune

prin care să își valorifice drepturile derivate din raporturi de

drept administrativ, inclusiv cele prevăzute de O.U.G. nr. 54/2006, acest

lucru nu putea fi făcut de instanța de apel.

Împrejurarea

că această opțiune a reclamantului s-ar răsfrânge asupra

înseși temeiniciei acțiunii - așa cum a reținut de altfel

instanța de fond - nu este în niciun caz un argument menit să

permită instanței de apel să schimbe fundamentul acțiunii

introductive pentru a ajunge la o altă (fie ea și corectă)

încadrare juridică a raportului dedus judecății.

În aceste

condiții, raportat la limitele judecății astfel cum au fost

stabilite acestea de reclamant, recurenta consideră că nu este

aplicabil textul de lege reținut de instanța de apel, respectiv art.

66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006.

Un alt aspect

invocat vizează încălcarea dispozițiilor art. 159

1

din vechiul C. proc. civ., instanța de apel invocând în mod nelegal,

direct în apel, excepția necompetenței funcționale și

teritoriale.

Recurenta

consideră că instanța de apel a ignorat că, odată cu

intrarea în vigoare a Legii micii reforme, Legea nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (în noiembrie

2010), s-a introdus în vechiul cod art. 159

1

, care limitează

momentul până la care se poate invoca o excepție de

necompetență de ordine publică, precum cea în discuție.

Potrivit art.

725 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "Dispozițiile legii noi de

procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare,

și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche",

legea consacrând astfel principiul aplicării imediate a legii procesual

civile noi.

Prin urmare,

față de dispozițiile legale sus citate, recurenta consideră

că instanța de apel nu putea, la cinci ani de la data introducerii

acțiunii și direct în etapa procesuală a apelului, să

ridice din oficiu și cu încălcarea principiului

disponibilității excepția necompetenței materiale.

În drept,

recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc.

civ.

Prin

întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant orașul A. - Consiliul

Local, prin Primar, a solicitat respingerea recursului și menținerea

deciziei recurate, arătând că nici părțile și nici

prima instanță nu au observat necompetența funcțională

a Tribunalului București, secția civilă, fapt ce a dus la

pronunțarea unei hotărâri lovite de nulitate.

Apreciază

intimatul că instanța de apel a invocat în mod corect excepția

de ordine publică, raportat la prevederile art. 66 alin. (1) și (2)

din O.U.G. nr. 54/2006.

Intimatul

consideră că atât Consiliul Local, cât și Primarul

reprezintă autorități publice, astfel cum sunt definite de art.

2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind subiecte de drept administrativ.

De asemenea,

arată că litigiul este în legătură cu încheierea unui

contract de concesiune, recurenta-pârâtă refuzând să încheie

contractul, devenind incidente dispozițiile art. 66 alin. (1) din O.U.G.

nr. 54/2006.

Analizând

motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este

fondat, pentru următoarele considerente:

Principiul

disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează

prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și

de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând

și art. 129 alin. (6) din vechiul C. proc. civ.: "În toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății."

Prin

principiul disponibilității se înțelege și faptul că

reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind

să indice, între altele, părțile din proces, pretenția

dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește

obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului,

neputând depăși limitele acesteia, în cazul în care formulările

reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul,

instanța este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea

necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului

disponibilității.

În baza

rolului activ, judecătorul dă calificarea cererii în raport de

conținutul ei și nu după denumirea dată de parte, conform

dispozițiilor art. 84 din vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte

constată că obiectul cererii deduse judecății este

reprezentat de o acțiune de drept comun, formulată în temeiul

răspunderii civile delictuale, nefiind incidente în cauză

dispozițiile art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul

contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, coroborat cu

dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, așa cum a reținut Curtea de Apel, cu încălcarea

principiului disponibilității.

Nerespectarea

principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o

vătămare a drepturilor părților și se

sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulitățile

decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul

contradictorialității, principiul dreptului la apărare,

principiul disponibilității și principiul oralității

dezbaterilor) sunt nulități virtuale și operează

fără ca partea care le invocă să fie obligată să

facă dovada vătămării.

Înalta Curte

constată, de asemenea, incidența în cauză a dispozițiilor

art. 159 din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora

"Necompetența este de ordine publică sau privată.

Necompetența este de ordine publică:

încălcării competenței generale, când procesul nu este de

competența instanțelor judecătorești;

încălcării competenței materiale, când procesul este de

competența unei instanțe de alt grad;

încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este

de competența unei alte instanțe de același grad și

părțile nu o pot înlătura.

În toate

celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată."

De asemenea,

raportat la dispozițiile art. 159

1

alin. (2) din același

cod, "Necompetența materială și teritorială de ordine

publică poate fi invocată de părți ori de către

judecător la prima zi de înfățișare în fața primei

instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra

fondului."

Raportat la

art. 159

1

alin. (2) din vechiul C. proc. civ., reiese că

instanța de apel nu mai putea invoca excepția necompetenței

teritoriale exclusive și nici pe cea a necompetenței funcționale

a secției civile a primei instanțe în calea de atac a apelului, fiind

depășită limita temporală stabilită de legiuitor.

Raportat la

prevederile art. 313 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă

SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1.317 din 23 septembrie 2015,

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, pe care o va casa, și va trimite cauza Curții de Apel

București, secția a VI-a civilă, în vederea continuării

judecății.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile

nr. 1.317 din 23 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă.

Casează

Decizia civilă nr. 1.317 din 23 septembrie 2015, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza

Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în vederea

continuării judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 februarie 2017.

Procesat de

GGC - N