ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1622/2017

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială la data de 30.09.2010, sub nr. x/2010, reclamanta ORAȘUL TOPOLOVENI, prin Primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., să fie obligată să îi plătească: suma de 492.271,95 RON, reprezentând redevența pentru folosirea rețelei de distribuție gaze naturale proprietate publică a orașului Topoloveni în perioada 1.11.2006-31.12.2009, suma de 284.429,55 RON reprezentând majorări de întârziere pentru neplata redevenței calculate pentru perioada 1.01.2007-23.06.2010, penalitățile urmând a fi calculate până la data plății efective.

Prin încheierea de la termenul din data de 3.12.2012, tribunalul a admis excepția prescripției extinctive, invocată de pârâtă, și a constatat că sunt prescrise pretențiile cu titlul de redevență aferente perioadei 1.11.2006 - 27.09.2007 și pretențiile cu titlul de penalități de întârziere aferente perioadei 1.01.2007 - 27.09.2007.

La termenul din data de 14.01.2013, pârâta a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 447/2002.

Prin încheierea de la termenul din data de 14.01.2013, instanța a dispus suspendarea judecății cauzei și sesizarea Curții de Apel București în vederea soluționării excepției de nelegalitate.

Prin sentința civilă nr. 1184/2.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013 a fost admisă excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate și a fost respinsă excepția.

Recursul declarat de A. S.R.L. împotriva acestei soluții a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 899/25.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013.

Prin încheierea de la termenul din data de 22.05.2014, tribunalul a pus in vedere pârâtei să prezinte un punct de vedere față de modul de calcul al pretențiilor expus de reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată.

Acest punct de vedere a fost prezentat de pârâtă în cuprinsul notelor scrise depuse la termenul din data de 19.06.2014.

Prin încheierea de la termenul din data de 19.06.2014, instanța a revenit asupra măsurii de încuviințare a expertizei contabile, reținând că nu se poate stabili prin hotărâre judecătorească un alt cuantum al redevenței decât cel stabilit prin Hotărârea nr. 75/2008, pârâtei fiindu-i deschise alte căi prevăzute de lege pentru a contesta Hotărârea Consiliului Local, inclusiv în ceea ce privește anexele acesteia.

Prin sentința civilă nr. 4770 din 09.10.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, a respins ca prescrise pretențiile reclamantului cu titlul de redevență aferente perioadei 1.11.2006-27.09.2007 și pretențiile reclamantului cu titlul de majorări de întârziere aferente perioadei 1.01.2007-27.09.2007 și, ca neîntemeiate, celelalte pretenții. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinței apelate, tribunalul a reținut următoarele:

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active,

În susținerea acesteia, pârâta a arătat că reclamanta nu este titulara dreptului de a concesiona rețelele de distribuție a gazelor. Prin Legea nr. 241/2003 s-a modificat anexa la legea nr. 231/2008, în sensul că au fost excluse conductele de gaze din domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor. Chiar dacă nu există în mod formal o hotărâre de guvern care să modifice anexa nr. 6, pozițiile nr. 343-348 din H.G. nr. 447/2002, nu poate fi tăgăduit și ignorat efectul clar al Legii nr. 241/2003 de scoatere a rețelelor de gaze din domeniul public local al orașului Topoloveni. Aceste rețele au trecut în domeniul public național, în principal ca urmare a faptului că ele incorporează valori destinate a fi folosite în interes public prin intermediul serviciului public de distribuție a gazelor naturale.

Aceste susțineri ale pârâtei au fost respinse prin decizia civila nr. 2264/28.05.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, astfel că nu pot fi reținute. Printre efectele hotărârii judecătorești ramase irevocabilă se numără și puterea de lucru judecat: soluția pronunțată de instanța de judecată este prezumată a exprima adevărul și nu poate, din considerente de stabilitate a circuitului civil, să fi contrazisa de o altă hotărâre.

Astfel, în motivarea deciziei arătate, pronunțată de o instanță de recurs, s-a reținut, în ceea ce privește modificarea prin Legea nr. 241/2003 a anexei nr. 1 la Legea nr. 213/1998, că până în prezent nu a fost adoptată o hotărâre de Guvern care să includă în inventarul centralizat al statului rețeaua publică de gaze naturale a orașului Topoloveni și să modifice anexa nr. 6 la H.G. nr. 447/2002. Prin urmare, în lipsa unui act normativ prin care rețeaua de gaze să fie scoasă din inventarul bunurilor aparținând domeniului public al orașului Topoloveni, nu se poate vorbi despre inexistența dreptului Orașului Topoloveni de a concesiona această rețea de gaze; în condițiile în care H.G. nr. 447/2002 nu a fost modificată sau abrogată, aceasta produce efecte juridice.

Curtea de Apel București a mai reținut, de asemenea, că, așa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 706/RC/27.10.2006 a Curții de Apel Ploiești, s-a statuat în mod irevocabil faptul că aceste dispoziții legale nu instituie un drept legal de folosință gratuită a rețelei de gaze - proprietatea Orașului Topoloveni - în favoarea B., acest aspect intrând în puterea de lucru judecat. Un alt argument în acest sens este și cel care rezultă din prevederea art. 3 alin. (3) din Contractul de concesiune nr. x din 18.02.2005, potrivit căreia "Pe perioada concesiunii, concesionarul va avea dreptul să folosească bunurile aferente serviciului aflate în proprietatea sa și/sau a unor terți, în condițiile legii". Or, rețeaua de gaze aferentă serviciului de distribuție a gazelor este proprietatea unui terț, respectiv a orașului Topoloveni, folosirea acesteia de către recurentă urmând să se facă în condițiile legii și nu cu titlu gratuit.

În consecință, tribunalul a apreciat excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 803.180,55 RON cu titlul de redevențe aferente perioadei 1.11.2006 - 31.12.2011 și la plata sumei de 518.466,01 RON reprezentând majorări de întârziere calculate pentru perioada 1.01.2007 - 31.01.2012.

Prin încheierea de la termenul din data de 3.12.2012, tribunalul a admis excepția prescripției extinctive, invocată de pârâtă, și a constatat că sunt prescrise pretențiile cu titlul de redevență aferente perioadei 1.11.2006 - 27.09.2007 și pretențiile cu titlul de penalități de întârziere aferente perioadei 1.01.2007 - 27.09.2007. Încheierea prin care a fost admisă excepția prescripției extinctive este o încheiere interlocutorie, asupra căreia instanța nu mai poate reveni (art. 268 alin. (3) C. proc. civ.).

Prin urmare, instanța mai are de dezlegat pretențiile cu titlul de redevență aferente perioadei 28.09.2007 - 31.12.2011 și pretențiile cu titlul de majorări de întârziere aferente perioadei 28.09.2007 - 31.01.2012.

În justificarea pretențiilor sale, reclamantul a arătat că prin Hotărârea nr. 11 din 27.01.2006, Consiliul Local al Orașului Topoloveni a decis inițierea procedurii de concesionare a rețelei de gaze naturale a orașului. În aplicarea acestei hotărâri, Consiliul Local a adoptat Hotărârea nr. 75/26.11.2008, prin care a fost aprobat cuantumul redevenței pentru folosirea rețelei de distribuție (7.950 RON/km/an) și încheierea contractului de cesiune. Consiliul Local a comunicat antecesoarei pârâtei, Hotărârea nr. 75/2008, cu invitația de a formula propuneri și, în cazul în care acestea nu există, de a semna proiectul contractului de concesiune. În lipsa oricărui răspuns, având în vedere că hotărârile Consiliului Local sunt obligatorii, reclamantul a calculat redevența anuală și majorările de întârziere, pe care le-a comunicat pârâtei prin mai multe adrese. Reclamantul i-a comunicat pârâtei că figurează cu debitul constând în "redevența pentru folosirea rețelei de gaze naturale, proprietate publică a Orașului Topoloveni". De asemenea, prin notificarea nr. x din 24.06.2010, reclamantul i-a comunicat pârâtei că figurează în evidențele consiliului local cu "debit constând în redevența pentru folosirea rețelei de gaze și majorări de întârziere pentru neplata acestora la scadență".

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a arătat că pârâta a refuzat să încheie contractul de concesiune, iar reclamantul nu are posibilitatea de a cere, pe cale judecătorească, obligarea pârâtei la încheierea contractului, astfel că a promovat prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală.

Reclamantul a afirmat, așadar, că: i) este titularul dreptului de a concesiona rețeaua de distribuție a gazelor naturale, ii) prin Hotararile Consiliului Local nr. 11/2006 si nr. 75/2008 s-a stabilit valoarea redevenței datorate pentru folosința rețelei de gaze naturale, iii) din hotărâri a luat naștere dreptul reclamantului de a percepe redevența și obligația corelativă a pârâtei de a plăti această redevență și iv) față de refuzul pârâtei de a semna contractul de concesiune, aceasta nu poate folosi cu titlu gratuit rețeaua de distribuție a gazelor naturale, aflată în domeniul public al reclamantului, astfel că datorează contravaloarea folosinței rețelei de distribuție a gazelor naturale.

Așa cum tribunalul a reținut cu ocazia soluționării excepției lipsei calității procesuale active, reclamantul este titularul dreptului de a concesiona rețeaua de distribuție a gazelor naturale care se află în domeniul său public. Contrar celor susținute de pârâtă, contractul de concesiune nr. x/18.02.2005, încheiat de A. S.A., în calitate de concesionar, cu Ministerul Economiei și Comerțului, în calitate de concedent, a avut ca obiect "serviciul public privind distribuția gazelor naturale". Întinderea obiectului acestui contract de concesiune a fost determinată pe cale de interpretare prin hotărâre judecătorească, beneficiind de putere de lucru judecat.

Astfel, prin decizia civila nr. 2264/28.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011 s-a reținut că cele două concesiuni au obiect distinct: pe de o parte, dreptul de concesiune al serviciului de distribuție, prevăzut în contractul de concesiune nr. x/18.02.2005, pe de altă parte concesiunea rețelei de distribuție de gaze, care a constituit obiectul de reglementare al hotărârilor de Consiliu Local nr. 11/2006 și nr. 75/2008. Rețeaua de gaze aferentă serviciului de distribuție a gazelor este proprietatea Orașului Topoloveni, iar folosirea acesteia de către recurentă urmează să se facă în condițiile legii, adică prin încheierea unui contract de concesiune, și nu cu titlu gratuit, așa cum pretinde B..

Nu poate fi reținută, în consecință, susținerea pârâtei conform căreia prin plata redevenței datorate concedentului Ministerul Economiei și Comerțului în baza contractului de concesiune încheiat cu acesta concesionarul a plătit și redevența aferentă folosirii rețelei de distribuție de gaze naturale aflată în domeniul public al Orașului Topoloveni.

Susținerea reclamantului potrivit căreia, din hotărârile nr. 11/2006 și nr. 75/2008 ar fi luat naștere dreptul la redevență și obligația corelativă de a o plăti, este însă eronată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a explicat că este titularul dreptului de percepe redevența și că acest drept este cert, lichid și exigibil.

Reclamantul a făcut trimitere la dispozițiile art. 379 alin. (3) si 3 C. proc. civ. Reclamantul nu a afirmat în mod expres că dreptul său de a percepe redevența este exigibil, însă a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata majorărilor de întârziere pentru neachitarea la scadență a redevenței, scadența fiind sfârșitul fiecărui an calendaristic în perioada 2006 - 2011.

Prin Hotărârea Consiliului Local al Orașului Topoloveni nr. 11 din 27.01.2006 s-a decis că autoritățile administrației publice locale vor proceda la inițierea procedurii de concesionare conform legii, în vederea reglementării situației juridice privind folosirea rețelei publice de gaze a Orașului Topoloveni. Hotărârea Consiliul Local urma să fie adusă la îndeplinire de către primar și aparatul propriu de specialitate al consiliului local.

Prin sentința civilă nr. 206/CA/26.06.2006 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă în dosarul nr. x/2006 a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de anulare a Hotărârii Consiliului Local al Orașului Topoloveni nr. 11/27.01.2006. Recursul declarat împotriva acestei soluții a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 706/R-C/27.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr. x/2006.

Prin Hotărârea Consiliului Local al Orașului Topoloveni nr. 75/26.11.2006 s-a decis că pentru folosința rețelei de distribuție de gaze naturale a orașului Topoloveni de către A. S.A. se stabilește redevența în suma de 7.950 RON/km/an. Aceasta sumă urmează a fi plătită de operatorul economic de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 206/CA/26.06.2006 pronunțate de Tribunalul Argeș și până la data adoptării Hotărârii nr. 75/26.11.2008 de către Consiliul Local (art. 1). Pentru folosința viitoare a rețelei de distribuție de gaze naturale s-a aprobat încheierea unui contract de concesiune între consiliul local al orașului Topoloveni, în calitate de concedent, și A. S.A., în calitate de concesionar (art. 2). Termenul contractului de concesiune urma să fie de un an, cu începere de la data adoptării Hotărârii Consiliului Local, putând fi prelungit conform legii.

Prin sentința civilă nr. 1376/28.04.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2009 a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de anulare formulată de B. S.A. împotriva acestei hotărâri a consiliului local.

Prin decizia civila nr. 2264/28.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.A. împotriva acestei sentințe.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. d) si e) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, consiliul local este autoritate deliberativă, iar primarul este autoritate executivă a unității administrativ-teritoriale.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, printre atribuțiile Consiliului local se numără si cea privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului. În exercitarea acestei atribuții, consiliul local hotărăște, printre altele, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a orașului precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii (art. 36 alin. (5) lit. a).

Potrivit art. 61 alin. (2) si 3 din aceeași lege, primarul asigură […] punerea în aplicare a […] hotărârilor consiliului local. Pentru punerea în aplicare a activităților date în competența sa prin actele normative prevăzute la alin. (2), primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce.

Așadar, în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, Consiliul Local al Orașului Topoloveni, autoritate deliberativă, a hotărât, mai întâi, declanșarea procedurii de concesionare a rețelei de distribuție a gazelor naturale proprietatea publică a orașului și, apoi, condițiile concrete în care concesionarea urma să se realizeze. Consiliul a stabilit că valorificarea rețelei de distribuție a gazelor naturale urma să se facă prin încheierea cu A. S.A. a unui contract de concesiune, fiind, totodată, stabilite și cuantumul redevenței ce urma să fie percepută prin contract și durata contractului. Aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local a fost delegată autorității executive, Primarul orașului Topoloveni.

Nu se poate afirma, așa cum a făcut reclamantul în cererea de chemare în judecată, că prin Hotărârile Consiliului Local a luat naștere dreptul de a primi redevența în cuantum de 7.950 RON/km/an și obligația pârâtei de a plăti această redevență. Hotărârile, prin ele însele, nu puteau da naștere unei obligații în patrimoniul pârâtei, pentru ca nimeni nu poate fi obligat fără să își fi exprimat voința în acest sens în prealabil. Redevența, contravaloare a folosinței unui bun proprietate publică, nu este un impozit, care să poată fi perceput prin efectul legii, prin simpla intrare a contribuabilului în câmpul de aplicare a legii care reglementează impozitul respectiv. Contractul de concesiune, chiar dacă este un contract de drept public, presupune pentru încheierea sa valabilă un acord de voințe al părților implicate, concedent si concesionar.

Este adevărat că reclamantul a cerut pârâtei încheierea contractului de concesiune, iar aceasta a refuzat (lipsa unui răspuns la oferta de încheiere a contractului în condițiile enumerate reprezintă un refuz al ofertei). Este adevărat, în același timp, că pârâta nu poate folosi cu titlu gratuit bunul proprietate publică al reclamantului, acest aspect fiind stabilit prin hotărâri judecătorești irevocabile care se bucura de putere de lucru judecat. Este însă la fel de adevărat că pârâta nu poate fi obligată să achite contravaloarea folosinței bunului ca și cum contractul de concesiune între părți s-ar fi încheiat.

Prin adresa nr. x/14.04.2009 Primarul Orașului Topoloveni a comunicat A. S.A. ca prin adresa nr. x/9.01.2009 i-a fost înaintat proiectul contractului de concesiune redactat în baza Hotărârii Consiliului Local nr. 75/2008. În cuprinsul acelei adrese s-a menționat că se așteaptă punctul de vedere al A., "daca sunt propuneri sau orice alte discuții". În cuprinsul cererii de chemare in judecata, reclamantul a arătat că "Consiliul Local al orașului Topoloveni a comunicat predecesoarei pârâtei Hotărârea nr. 75/26.11.2008 și proiectul contractului de concesiune, cu invitația de a formula propuneri - dacă este cazul".

Prin urmare, chiar reclamantul a privit proiectul contractului de concesiune înaintat pârâtei ca pe o ofertă, care putea fi acceptată ca atare, putea fi refuzată sau care putea fi negociată, așa cum reclamantul însuși a indicat: "daca sunt propuneri sau orice alte discuții", "cu invitația de a formula propuneri - daca este cazul".

Potrivit regulilor generale în materia răspunderii civile delictuale, păgubitul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului. Pentru a putea fi acoperit, este necesar ca prejudiciul să fie cert, atât din perspectiva existenței cât și a întinderii sale. Făptuitorul poate fi obligat să acopere chiar si prejudiciul viitor, atâta vreme cât acesta este cert, iar întinderea sa poate fi determinată cu certitudine.

Or, în cauză, prejudiciul pe care reclamantul susține ca l-a suferit nu îndeplinește cerința de a fi cert. Nu se poate afirma ca prin stabilirea cuantumului "redevenței" și a duratei contractului procedura de concesionare inițiată prin Hotărârea nr. 11/2006 ar fi fost finalizată. Doar în această ipoteză, a finalizării procedurii de concesionare prin încheierea contractului de concesiune, s-ar fi putut afirma că valoarea folosinței rețelei de distribuție a gazelor naturale a fost stabilită cu certitudine. Nu poate fi certă însă o valoare a folosinței bunului care este supusa unor eventuale propuneri sau discuții. Hotărârea Consiliului Local nr. 75/2008 nu reprezintă altceva decât o împuternicire acordată primarului sa încheie contractul de concesiune cu pârâta în limitele indicate în cuprinsul hotărârii. Este de presupus că, dacă pârâta ar fi formulat o contraofertă, inclusiv în ceea ce privește cuantumul redevenței, primarul ar fi prezentat această contraofertă Consiliului local, cel care, potrivit legii, are putere de decizie în ceea ce privește administrarea domeniului public al orașului. Consiliul Local ar fi emis, în aceasta situație, o nouă hotărâre, prin care l-ar fi împuternicit pe primar să încheie contractul de concesiune în condițiile agreate de ambele părți, concedent și concesionar. Cuantumul previzionat al redevenței indicat intr-o astfel de Hotărâre a Consiliului Local ar fi putut fi indicat de reclamant în satisfacerea sarcinii de a proba întinderea prejudiciului suferit prin folosirea de către pârâtă, fără titlu, rețelei de distribuție a gazelor naturale aflata in domeniul public al orașului Topoloveni.

Din această perspectivă, așadar, nu este valabil criteriul de evaluare a prejudiciului propus de reclamant, atâta vreme cât reclamantul însuși a arătat că ceea ce a înaintat pârâtei a fost doar o propunere, o oferta supusă revizuirii.

În termenii răspunderii civile delictuale și cerințelor impuse de lege pentru angajarea acesteia, aceasta împrejurare are semnificația nedovedirii de către reclamant a întinderii prejudiciului pe care susține că l-a suferit.

Pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, însă nu a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli în cauza de față, astfel că solicitarea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., s-a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței apelate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Prin apelul formulat de reclamantul ORAȘUL TOPOLOVENI, prin Primar, a solicitat, în principal, casarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea acesteia în sensul admiterii acțiunii.

Prin întâmpinarea formulată de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., aceasta a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelul formulat de apelantul-reclamant, Orașul Topoloveni prin Primar.

Prin decizia nr. 1317 din 23.09.2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelurile, apreciind fondat motivul de apel invocat din oficiu, respectiv necompetența teritorială exclusivă a Tribunalului București la judecarea în primă instanță a pricinii și necompetența funcțională a secției civile a aceleiași instanțe de soluționare a cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 66 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 54/2006, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Argeș.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 46802/3/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

În motivarea deciziei de casare, instanța de control judiciar a reținut că obiectul cererii deduse judecății este reprezentat de o acțiune de drept comun, formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, coroborat cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, așa cum a reținut curtea de apel, cu încălcarea principiului disponibilității.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 986 A din 29 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4770 din 09.10.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010. A fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant ORAȘUL TOPOLOVENI, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 4770 din 09.10.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010. A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 661.852 RON, cu titlu de despăgubiri pentru perioada 28.09.2007 - 31.12.2011. A fost menținută, în rest, sentința apelată.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de apel invocate, Curtea a reținut următoarele:

Sub aspectul limitelor judecății în apel, raportat la conținutul cererilor de apel formulate și la dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. 1865, Curtea a avut în vedere că apelul formulat de apelanta-pârâtă vizează exclusiv soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, astfel că motivul de apel invocat de aceasta cu privire la revenirea asupra probei cu expertiză contabilă depășește obiectul apelului și nu poate fi analizat. Totodată, raportat la motivele de apel invocate, apelul formulat de apelantul-reclamant nu vizează și soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 27.09.2007, astfel că această soluție este definitivă.

Față de considerentele obligatorii ale deciziei de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, obiectul cererii de chemare în judecată este constituit din pretențiile reclamantului Orașul Topoloveni, reprezentate de plata redevenței pentru utilizarea de către pârâta A. S.R.L. a rețelei de distribuție a gazelor naturale a orașului Topoloveni - aparținând domeniului public, reprezentând o acțiune de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

În raport de data pretinsului fapt ilicit cauzator de prejudicii, folosirea fără drept a bunului proprietate publică în perioada 01.11.2006 - 31.12.2011, faptă cu caracter continuu, Curtea a constatat că sunt aplicabile până la data de 30.09.2011 prevederile C. civ. din 1864, iar după această dată - cele ale noului C. civ.

Atât art. 998 C. civ. 1864, cât și art. 1357 alin. (1) C. civ. 2009 prevăd, ca și condiții pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența faptei ilicite, prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre acestea și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

În fapt, în mod necontestat de părți, pârâta folosește rețeaua de distribuție a gazelor naturale în lungime de 19,554 km existentă pe raza orașului Topoloveni, fără ca între părți să fi fost încheiat un contract de concesiune.

Dreptul reclamantului de a concesiona rețeaua de distribuție, în baza dreptului propriu de proprietate publică, a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 206/CA din 26.06.2006 a Tribunalului Argeș rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 706/R-C din 27.10.2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, pronunțate în dosarul nr. x/2006.

Puterea de lucru judecat a acestor hotărâri a fost recunoscută efectiv prin sentința civilă nr. 1376 din 28.04.2010 a Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal și Decizia nr. 2264 din 28.05.2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat este cel prevăzut la art. 1202 alin. (2) coroborat cu art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864 și presupune că cele statuate în hotărârea judecătorească irevocabilă se opun într-un nou proces fără posibilitatea de a fi contrazise.

Susținerile apelantei-pârâte în sensul că acele considerente ale instanței ce privește dreptul Orașului Topoloveni de a concesiona acest bun nu s-a bucura de acest efect, nefiind necesare pentru justificarea dispozitivului, sunt neîntemeiate.

Astfel, cele două cauze au privit contestațiile formulate de pârâta în cauză împotriva Hotărârii Consiliului Local Topoloveni nr. 11 din 27.01.2006 și 75 din 26.11.2006, prin care s-a aprobat inițierea procedurii de concesionare a acestui bun, respectiv s-au aprobat condițiile concesiunii.

Or, astfel cum rezultă din conținutul hotărârilor indicate, pârâta a fost cea care prin cererile de chemare în judecată a invocat, ca motive de nelegalitate ale hotărârilor, faptul că bunul face parte din domeniul public al statului, că pârâta nu este în drept să îl concesioneze, că a încheiat deja un contract de concesiune cu o altă autoritate publică cu privire la respectiva rețea, iar instanțele au înlăturat aceste susțineri invocate și în prezenta cauză, reținând legalitatea actelor atacate.

Față de aceste considerente, Curtea a apreciat că răspunzând singurei critici pertinente prin raportare la obiectul apelului formulat de apelanta-pârâtă, apelul formulat de pârâtă este nefondat.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că prejudiciul pe care reclamantul susține că l-a suferit nu îndeplinește condiția de a fi cert.

Prejudiciul invocat de reclamantă, în calitate de persoană prejudiciată, este reprezentat de încălcarea dreptului său de proprietate publică, prin folosirea de către pârâtă a bunului fără încheierea contractului de concesiune. Așadar, prejudiciul constă în lipsirea sa de dreptul de a exploata acest bun ce aparține domeniului public de interes local, prin încheierea contractului de concesiune în condițiile legii.

Acest prejudiciu este actual. Situația de fapt reținută de prima instanță și de instanța de apel confirmă existența sa.

Întrucât reclamantul a solicitat plata redevenței stabilite prin hotărârea Consiliului Local cu nr. 75 din 26.11.2008, Tribunalul a apreciat că aceasta nu putea fi acordată decât în condițiile în care s-ar fi încheiat contractul de concesiune.

Raportat la specificul raportului juridic dintre părți rezultat din folosirea rețelei de gaze fără drept, Curtea a constatat că susținerile apelantului-reclamant sunt întemeiate.

Astfel, repararea prejudiciului trebuie făcută în mod integral atât în conformitate cu legea veche (art. 998 C. civ. 1864), cât și în conformitate cu legea nouă (art. 1385 alin. (1) C. civ. 2009).

În speță, repararea prejudiciului trebuie raportată la situația părților în cazul în care pârâta ar fi respectat dreptul reclamantei de a concesiona bunul, respectiv obligația sa de a folosi bunul în cadrul legal stabilit de regimul public al acestuia.

Reclamantul a inițiat procedura de concesiune, a stabilit cuantumul redevenței și durata concesiunii, inclusiv persoana concesionarului.

În legătură cu această din urmă chestiune, este recunoscut de părți că pârâta este singurul furnizor de gaze al orașului și că o interzicere a folosirii rețelei de distribuție, ca modalitate de reparare a prejudiciului, ar prejudicia terții beneficiari ai acestui tip de energie.

Hotărârile Consiliului Local Topoloveni au fost contestate la instanțele de contencios administrativ competente, care au confirmat legalitatea lor.

Procedura de concesionare a bunului nu a fost finalizată prin încheierea contractului în condițiile prevăzute în Hotărârea Consiliului Local cu nr. 75 din 26.11.2008, din culpa exclusivă a pârâtei, al cărei refuz s-a dovedit a fi nejustificat conform hotărârilor judecătorești irevocabile aflate la dosarul cauzei - care au înlăturat toate apărările acesteia în legătură cu încheierea contractului.

Prin urmare, acest din urmă act juridic are caracter obligatoriu în ce privește condițiile în care s-ar fi încheiat contractul de concesiune.

Afirmațiile primei instanțe în sensul că această hotărâre are valoare de simplă ofertă de a contractare, respectiv de mandat dat Primarului în vederea încheierii contractului sunt nelegale.

Astfel, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, hotărârile consiliilor locale, ca autorități publice locale, sunt obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării.

Actul administrativ în cauză are caracter individual, acesta adresându-se doar pârâtei, în calitate de singur potențial concesionar.

Nu se poate reține că adresa din 09.01.2009 a Primarului Orașului Topoloveni ar reprezenta o manifestare de voință a reclamantului în alt sens decât cel rezultat din hotărârea menționată. Astfel, această adresă emană de la Primar, autoritatea executivă a orașului, Consiliul Local fiind cel care are atribuții legale în ce privește exploatarea patrimoniului public. Doar printr-o altă hotărâre a consiliului local se putea reveni în ce privește cuantumul redevenței, sub rezerva legalității acesteia. Oricum, la dosar nu există nicio contraofertă din partea pârâtei în ce privește acest aspect, care să fi fost supusă dezbaterii consiliului local.

În consecință, în opinia Curții, repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă presupune obligarea pârâtei la plata redevenței stabilite prin hotărârea nr. 75 din 26.11.2008, iar nu o altă despăgubire.

Întrucât despăgubirea este dată de înmulțirea redevenței stabilite, respectiv 7950 RON, cu numărul de kilometri de rețea, respectiv 19,554 km, și perioada de timp ce a rămas în urma admiterii excepției prescripției, respectiv 28.09.2007 - 31.12.2011, acest calcul are un caracter pur aritmetic și nu sunt necesare cunoștințe de specialitate pentru efectuarea lui. Astfel, despăgubirea rezultată este de 661.852 RON.

În acest sens, revenirea primei instanțe asupra probei cu expertiză judiciară, anterior încuviințată, este întemeiată, efectuarea acesteia nefiind decât o cauză de întârziere nejustificată a judecății, astfel că această critică din apelul reclamantei nu este întemeiată.

Față de aspectele reținute mai sus, Curtea a reținut că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că prejudiciul nu este cert.

Răspunderea delictuală a pârâtei s-a născut prin continuarea folosirii rețelei de distribuție concomitent cu refuzul de a încheia cu reclamanta contractul de concesiune în conformitate cu actele administrative emise de Consiliul Local Topoloveni.

În ce privește suma solicitată de apelanta-reclamantă cu titlu de majorări de întârziere în temeiul art. 119 din Codul de procedură fiscală.

În speță, despăgubirea ce reprezintă obligația principală izvorăște din răspunderea civilă delictuală, ea neavând caracter fiscal. Prin urmare, în speță, pârâta nu datorează majorările de întârziere aplicabile obligațiilor fiscale, ca atare, suma solicitată cu acest titlu nu a fost acordată.

Împotriva deciziei civile nr. 986 A din 29 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a formulat recurs pârâta A. S.R.L..

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a arătat că au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat deloc cu privire la motivul de apel privind soluția nelegală prin care instanța de fond a revenit asupra probei cu expertiză contabilă prin încheierea de ședință din 19.06.2014.

Printr-o altă critică întemeiată pe același motiv de recurs, se susține că instanța de apel a respins în mod nelegal motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale active întrucât argumentele reținute de instanța de apel nu au nicio legătură cu cele susținute de recurentă ceea ce echivalează cu o nepronunțare. În acest sens, recurenta arată că reclamanta nu este titularul dreptului de a concesiona rețelele de distribuție a gazelor naturale raportat la efectul direct al Legii nr. 241/2003 instanța de apel reținând greșit că acest aspect ar fi fost tranșat cu putere de lucru judecat de către Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 2264/28.05.2012, iar acest aspect împiedica instanța de fond să mai poată reveni asupra lui. Recurenta susține că efectul direct al Legii nr. 241/2003 a fost acela de scoatere a rețelelor de gaze naturale din domeniul public al orașului Topoloveni.

Recurenta a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sens în care a arătat că hotărârea instanței de apel schimbă natura juridică a celor două hotârâri ale Consiliului Local Topoloveni invocate în susținerea pretențiilor reclamantei depășindu-se astfel limitele acestora, în contextul acțiunii în răspundere civilă disciplinară cu care a fost învestită instanța de judecată potrivit deciziei de casare.

Printr-o ultimă critică recurenta arată că prejudiciul reținut de instanța de apel nu este nici cert, nici dovedit, calculul cu privire la redevența pretinsă fiind efectuat aleatoriu și neavând în vedere lipsirea efectivă de folosință imputată de către reclamant, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Prin decizia nr. 46802/3/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a reținut că obiectul cererii deduse judecății este reprezentat de o acțiune de drept comun, formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, coroborat cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În consecință, instanța de control judiciar va analiza cererea de recurs pornind de această statuare cu caracter obligatoriu.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5,8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, reține că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).

Așadar, acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Sancțiune gravă, nulitatea procedurală constituie un ultim remediu ce intervine numai când este imposibilă îndreptarea neregularității actului de procedură. Conform art. 106 alin. (2) C. proc. civ. în celelalte situații, judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităților săvârșite cu privire la actele de procedură.

Vătămarea reprezintă prejudiciul cauzat părții prin încălcarea dreptului la apărare precum și a normelor legale privind desfășurarea procesului civil, prin urmare noțiunea de vătămare se raportează atât la drepturile părții cât și la posibilitățile de soluționare justă a procesului.

Sfera noțiunii de vătămare nu trebuie restrânsă la drepturile recunoscute de lege părților ci urmează a fi raportată și la consecințele negative asupra soluționării juste a cauzei.

Raportat la datele speței, Înalta Curte, observă că, motivul de apel vizând nepronunțarea instanței de apel cu privire la soluția prin care instanța de fond a revenit asupra probei cu expertiză contabilă prin încheierea de ședință din 19.06.2014, a fost formulat într-o manieră condițională ceea ce a determinat instanța de apel să îl aibă în vedere în consecință.

Astfel, prin cererea de apel, recurenta de față, a precizat că înțelege să critice soluția de revenire asupra probei cu expertiza contabilă având ca obiectiv stabilirea modalității corecte de calcul a redevenței pretinse de intimata-reclamantă doar în contextul apelării sentinței de fond și de către reclamantă.

Este adevărat că instanța de apel nu a analizat în mod distinct acest motiv de apel reținând doar că motivul de apel invocat cu privire la revenirea asupra probei cu expertiză contabilă depășește obiectul apelului și ca atare nu poate fi analizat, însă instanța de apel s-a pronunțat asupra modalității de calcul a redevenței pretinse de intimata-reclamantă cu ocazia analizării pe fond a pricinii, ocazia cu care a reținut că, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, hotărârile consiliilor locale, ca autorități publice locale, sunt obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării.

Instanța de apel a mai reținut că hotărârile Consiliului Local Topoloveni prin care a fost stabilit nivelul redevenței au fost contestate la instanțele de contencios administrativ competente, care au confirmat legalitatea lor.

Prima instanță, prin încheierea de la termenul din data de 19.06.2014 contestată pe calea apelului, a revenit asupra măsurii de încuviințare a expertizei contabile, reținând că nu se poate stabili prin hotărâre judecătorească un alt cuantum al redevenței decât cel stabilit prin Hotărârea nr. 75/2008, pârâtei fiindu-i deschise alte cai prevăzute de lege pentru a contesta Hotărârea Consiliului Local, inclusiv în ceea ce privește anexele acesteia.

Raportat la această chestiune de ordine publică respectiv a obligativității actelor normative confirmate prin hotărâri judecătorești, instanța de apel a reținut că revenirea primei instanțe asupra probei cu expertiză judiciară, anterior încuviințată, este întemeiată, efectuarea acesteia nefiind decât o cauză de întârziere nejustificată a judecății.

Din cele arătate mai sus rezultă că instanța de apel s-a pronunțat asupra utilității probei cu expertiză contabilă și a motivat faptul că această probă nu se putea face atâta timp cât redevența este stabilită prin acte cu putere de lege.

În aceste condiții, vătămarea, condiție de anuare a actului procedural, nu există, administrarea probei cu expertiză contabilă neputând influența o altă decizie decât cea pronunțată, această critică fiind astfel nefondată.

Printr-o altă critică întemeiată pe același motiv de recurs, însă cu trimiteri mai exacte către pct. 7, s-a susținut că instanța de apel respingând motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale active nu s-a pronunțat asupra argumentelor invocate de recurenta de față.

Și această critica este nefondată.

Referitor la aspectul calității procesuale pasive, instanța de apel a reținut că dreptul reclamantei de a concesiona rețeaua de distribuție a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 206/CA din 26.06.2006 a Tribunalului Argeș rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 706/R-C din 27.10.2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, pronunțate în dosarul nr. x/2006 iar puterea de lucru judecat a acestor hotărâri a fost recunoscută efectiv prin sentința civilă nr. 1376 din 28.04.2010 a Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal și Decizia nr. 2264 din 28.05.2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat prevăzut la art. 1202 alin. (2) coroborat cu art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864 conform căruia, cele statuate în hotărârea judecătorească irevocabilă se opun într-un nou proces fără posibilitatea de a fi contrazise și a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă.

Procedând astfel, instanța de apel, în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, a indicat temeiul legal pe care se motivează soluția dată acestui aspect.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat asupra calității procesuale active iar faptul că nu a reținut argumentele contrare relevate de pârâtă nu se constituie într-o nemotivare a soluției sau nepronunțare, deoarece instanța de judecată nu e obligată să achieseze la apărările părților, dacă acestea nu sunt conforme legii.

Recurenta a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sens în care a arătat că hotărârea instanței de apel schimbă natura juridică a celor două hotârâri ale Consiliului Local Topoloveni invocate în susținerea pretențiilor reclamantei depășindu-se astfel limitele acestora, în contextul acțiunii în răspundere civilă disciplinară cu care a fost învestită instanța de judecată potrivit deciziei de casare.

Înalta Curte, reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Ipoteza prevăzută de acest motiv de recurs are în vedere situația când concluzia pe care instanța de fond o deduce din interpretarea actului juridic este în contradicție absolută și manifest ireconciliabilă cu înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Recurenta a susținut că instanța de apel a schimbat natura juridică a celor două hotârâri ale Consiliului Local Topoloveni invocate în susținerea pretențiilor reclamantei depășindu-se astfel limitele acestora.

Critica este nefondată. Atâta timp cât legalitatea celor două hotărâri a fost confirmată de instanțe judecătorești in integrum rezultă că toate elementele prevăzute de acestea, inclusiv nivelul redevenței, sunt obligatorii și nu mai pot fi puse în discuție, față de efectul obligatoriu al hotărârilor judecătorești. Așadar, instanța de apel nu a depășit limitele celor două hotărâri ale Consiliului Local Topoloveni și nu a schimbat natura juridică a acestora ci s-a înscris în efectul obligatoriu dat de lege.

Printr-o ultimă critică recurenta arată că prejudiciul reținut de instanța de apel nu este nici cert, nici dovedit, calculul cu privire la redevența pretinsă fiind efectuat aleatoriu și neavând în vedere lipsirea efectivă de folosință imputată de către reclamant, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, observă că prin această critică, deși se face referire la lipsa unei condiții de atragere a răspunderii civile delictuale și se invocă încălcarea legii din acest motiv, în realitate, recurenta încearcă să supună analizei cuantumul redevenței ceea ce nu face obiectul recursului.

Astfel cum s-a arătat anterior, cuantumul redevenței rezultă dintr-un act normativ care nu mai poate fi supus cenzurii instanței pentru că acest lucru a avut loc deja prin litigiile care au vizat legalitatea celor două hotărâri ale. Consiliului Local Topoloveni.

Întrucât cuantumul redevenței este prevăzut prin aceste hotărâri, prejudiciul creat de pârâtă reclamantului este cert și dovedit, astfel că și această critică este nefondată.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 986 A din 29 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2017.