ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 663/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 20195 din 28 octombrie 2011, a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția prescripției extinctive cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru neachitarea la scadență a facturilor emise în perioada februarie - iunie 2008. A fost admisă în parte acțiunea formulată de SC C.G. SRL fiind obligată pârâta R.A.D.E.T. București la plata sumei de 100.559,72 lei cu titlu de penalități de întârziere aferentă sumei de 1.373.767,86 lei, calculate pe perioada 01 septembrie 2008-31 decembrie 2008 și la plata sumei de 4.619,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 11 din contractul prin care reclamanta furnizează pârâtei energie termică în sistem de alimentare centralizată, contravaloarea facturii emisă de vânzător se achită în 15 zile calendaristice de la înregistrarea facturii la cumpărător, iar potrivit art. 19 neachitarea atrage penalități de 0,06 % pe zi de întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului; iar factura fiscală nr. 2008063 din 1 iulie 2008 a fost emisă de reclamantă pentru plata energiei termice și apei de adaos, vândute pârâtei în iunie 2008, scadentă la 15 iulie 2008 și înregistrat la pârâtă sub nr. 16730 din 1 iulie 2008. In ceea ce privește excepția prescripției, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958 dreptul la acțiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal, iar potrivit art. 3 din același act normativ termenul de prescripție este de 3 ani și că, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 notificarea concilierii nu face parte din cauzele de întrerupere a prescripției extinctive.

Prin urmare, dreptul de a solicita penalitățile de întârziere la plata facturilor emise în perioada februarie-iunie 2008 era prescris la data introducerii cererii și că, cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru neachitarea facturilor emise la 1 iulie 2008 nu este prescrisă la data de 12 iulie 2011, data depunerii cererii de chemare în judecată. Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că în temeiul art. 19 lit. a) din contractul încheiat de părți, pârâta datorează penalitățile de întârziere pretinse de reclamantă pentru perioada 1 septembrie 2008-31 decembrie 2008, iar apărarea pârâtei prin care s-a invocat deschiderea contului tip escrow nu a fost primită, deoarece prin aceasta nu a fost modificată scadența obligației de plată.

Împotriva acestei sentințe, SC C.G. SRL a declarat apel criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 142 din 23 martie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C.G. SRL București, reținând că este nefondată critica apelantei privind greșita respinge a pretențiilor acesteia în valoare de 578.614,42 lei, ca prescrise. De asemenea s-a reținut că iu sunt fondate nici criticile privind greșita restrângere a cheltuielilor de judecată ale reclamantei cu privire la onorariul de avocat, întrucât instanța de fond a motivat, arătând criteriile în funcție de care a redus cheltuielile de judecată, aceasta fiind condiția prevăzută de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC C.G. SRL București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, iar pe fondul cauzei respingerea excepției prescripției extinctive cu privire la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru neachitarea la scadență a facturilor emise în perioada februarie-iunie 2008. Critica adusă deciziei atacate se referă în esență la faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, întrucât, conform adresei nr. 19285 din 01 septembrie 2009 emisă de pârâta R.A.D.E.T. sunt recunoscute creanțele principale și penalitățile facturate de reclamanta SC C.G.

SRL, în sensul prevăzut de Decretul nr. 167/1958. În acest sens, recurenta arată că, potrivit principiului accesorium sequitur principale, din moment ce facturile au fost acceptate și achitate de R.A.D.E.T., accesoriile care reprezintă penalități de întârziere se raportează la debitul principal și trebuie și ele achitate, fiind confirmate prin extrasele de cont de către debitoare. Mai susține recurenta că, instan ța ar fi schimbat înțelesul actelor ce au stat la baza cererii ajungând la o motivare eronată, referitor la înscrisul emis de pârâtă la data de 30 noiembrie 2010, care reprezintă un act de recunoaștere a datoriilor.

O altă critică vizează faptul că prin adresa nr. 3519 din 15 februarie 2012 emisă de pârâta R.A.D.E.T., aceasta recunoaște cele patru facturi de penalități în valoare totală de 578.614,42 lei, sens în care recurenta apreciază că în cauză a fost făcută dovada întreruperii prescripției, în conformitate cu dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât au fost recunoscute pretențiile sale. În ceea ce privește reducerea cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că instanța de apel a procedat în mod nelegal, când s-a raportat la munca îndeplinită de avocat, față de numărul de termene relativ redus al dosarului. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul reclamantei SC C.G.

SRL București să fie respins, pentru următoarele considerente: Astfel, Înalta Curte constată că susținerea recurentei, potrivit căreia, decizia atacată cuprinde motive contradictorii, cu referire la faptul că au fost recunoscute creanțele principale și penalitățile facturate de reclamanta SC C.G. SRL, în sensul prevăzut de Decretul nr. 167/1958, se constată că sunt nefondate. Observând considerentele deciziei criticate se va reține că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac. Astfel, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că, din adresa nr. 19285 din 01 septembrie 2009 emisă de pârâta R.A.D.E.T.

nu rezultă recunoașterea creanțelor principale, respectiv a celor cinci facturi, așa cum susține recurenta și nici penalitățile la plata celor cinci facturi în așa fel, încât să se poată considera, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, că a fost întrerupt termenul de prescripție. Invocarea de către recurentă a principiului accesorium sequitur principale, referitor la penalitățile de întârziere ce urmează a fi achitate, întrucât debitul principal a fost achitat, se constată că nu are suport legal, iar prin decizia recurată având în vedere prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei s-a motivat că pârâta a achitat debitul principal, iar menționarea acestui fapt nu reprezintă o recunoaștere expresă, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 a accesoriului pe care recurenta îl solicită în speța de față.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța ar fi schimbat înțelesul actelor ce au stat la baza cererii ajungând la o concluzie eronată, referitor la înscrisul emis de pârâtă la data de 30 noiembrie 2010, care reprezintă un act de recunoaștere a datoriilor, se constată că este nefondată. Și în această privință s-a argumentat că din răspunsurile pârâtei la notificările r eclamantei reiese că, facturile de penalități pe care le solicită au fost refuzate la plată si nu sunt datorate, deoarece plata facturilor de consum s-a efectuat conform contractului de cont escrow și prin urmare s-a reținut corect că acest înscris nu poate reprezenta un act de recunoaștere a datoriilor, întrucât nu există exprimarea consimțământului debitoarei de a recunoaște datoria.

Astfel, înscrisul din data de 30 noiembrie 2010 pe care recurenta îl prezintă ca fiind o altă recunoaștere a creanței în litigiu, se constată că acesta a fost analizat de instanțe, constatându-se că nu poate reprezenta un act de recunoaștere a datoriilor, întrucât nu există exprimarea consimțământului debitoarei de a recunoaște datoria, fiind doar un act preliminar pentru un viitor punctaj între părți, dar care nu reprezintă o recunoaștere expresă a sumelor înscrise în acele facturi, deoarece în urma acestor punctaje părțile urmează să efectueze corecțiile necesare în funcție de verificări ulterioare.

În raport de dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că, termenul prescripției este de 3 ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune și dispozițiile art. 1 care prevăd că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge dacă nu a fost exercitat în termenul de trei ani și față de împrejurarea că, susținerile recurentei nu fac dovada vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției în condițiile prevăzute art. 13 si 16 din Decretul nr. 167/1958 și întrucât dreptul de a solicita penalități de întârziere aferente debitului principal este un drept accesoriu, derivat, conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958, care dispune că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, se constată că în mod corect cererea recurentei de acordare a penalităților de întârziere în cuantum de 578.614,42 lei a respinsă ca fiind prescrisă.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia prin adresa nr. 3519 din 15 februarie 2012 emisă de R.A.D.E.T., aceasta recunoaște cele patru facturi de penalități, se constată că este nefondată, având în vedere că aceasta reprezintă o adresă premergătoare pentru punctajul pe care instanța de apel l-a admis ca și probă, la solicitarea reclamantei. De menționat că interpretarea acestor probe, revine în sarcina instanței de apel în considerarea caracterului devolutiv al căii de atac, iar examinarea deciziei din această perspectivă constituie o chestiune care privește temeinicia și nu legalitatea hotărârii fiind prin urmare, exclusă analizei instanței de recurs. Susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a procedat în mod nelegal, când a redus cheltuielile de judecată, se constată că este nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (3) din C. proc.

civ., întrucât prin aplicarea acestui text de lege instanța a apreciat, în mod corect, în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.G. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.G. SRL București împotriva deciziei civile nr. 142 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.