ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 663/2013

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 20195 din 28 octombrie 2011, a Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția prescripției extinctive cu privire

la cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru

neachitarea la scadență a facturilor emise în perioada februarie - iunie 2008.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de SC C.G. SRL fiind

obligată pârâta R.A.D.E.T. București la plata sumei de 100.559,72 lei cu titlu

de penalități de întârziere aferentă sumei de 1.373.767,86 lei, calculate pe

perioada 01 septembrie 2008-31 decembrie 2008 și la plata sumei de 4.619,19

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 11

din contractul prin care reclamanta furnizează pârâtei energie termică în

sistem de alimentare centralizată, contravaloarea facturii emisă de vânzător se

achită în 15 zile calendaristice de la înregistrarea facturii la cumpărător,

iar potrivit art. 19 neachitarea atrage penalități de 0,06 % pe zi de

întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului; iar factura fiscală nr.

2008063 din 1 iulie 2008 a fost emisă de reclamantă pentru plata energiei

termice și apei de adaos, vândute pârâtei în iunie 2008, scadentă la 15 iulie 2008

și înregistrat la pârâtă sub nr. 16730 din 1 iulie 2008.

In ceea ce privește excepția prescripției, tribunalul a

reținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958 dreptul la acțiune

privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acțiune

privind dreptul principal, iar potrivit art. 3 din același act normativ

termenul de prescripție este de 3 ani și că, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958

notificarea concilierii nu face parte din cauzele de întrerupere a prescripției

extinctive. Prin urmare, dreptul de a solicita penalitățile de întârziere la

plata facturilor emise în perioada februarie-iunie 2008 era prescris la data

introducerii cererii și că, cererea de obligare a pârâtei la plata

penalităților de întârziere pentru neachitarea facturilor emise la 1 iulie 2008

nu este prescrisă la data de 12 iulie 2011, data depunerii cererii de chemare

în judecată.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că în

temeiul art. 19 lit. a) din contractul încheiat de părți, pârâta datorează

penalitățile de întârziere pretinse de reclamantă pentru perioada 1 septembrie 2008-31

decembrie 2008, iar apărarea pârâtei prin care s-a invocat deschiderea contului

tip escrow nu a fost primită, deoarece prin aceasta nu a fost modificată

scadența obligației de plată.

Împotriva acestei sentințe, SC C.G. SRL a declarat apel

criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia

civilă nr. 142 din 23 martie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta SC C.G. SRL București, reținând că este nefondată critica apelantei

privind greșita respinge a pretențiilor acesteia în valoare de 578.614,42 lei,

ca prescrise.

De asemenea s-a reținut că iu sunt fondate nici criticile

privind greșita restrângere a cheltuielilor de judecată ale reclamantei cu

privire la onorariul de avocat, întrucât instanța de fond a motivat, arătând

criteriile în funcție de care a redus cheltuielile de judecată, aceasta fiind

condiția prevăzută de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta

SC C.G. SRL București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate în sensul admiterii apelului, iar pe fondul cauzei respingerea

excepției prescripției extinctive cu privire la obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere pentru neachitarea la scadență a facturilor emise

în perioada februarie-iunie 2008.

Critica adusă deciziei atacate se referă în esență la faptul

că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii,

întrucât, conform adresei nr. 19285 din 01 septembrie 2009 emisă de pârâta R.A.D.E.T.

sunt recunoscute creanțele principale și penalitățile facturate de reclamanta SC

C.G. SRL, în sensul prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, recurenta arată că, potrivit

principiului accesorium sequitur principale, din moment ce facturile au fost

acceptate și achitate de R.A.D.E.T., accesoriile care reprezintă penalități de

întârziere se raportează la debitul principal și trebuie și ele achitate, fiind

confirmate prin extrasele de cont de către debitoare.

Mai susține recurenta că, instan

ța

ar fi schimbat înțelesul actelor ce au stat la baza cererii

ajungând la o motivare eronată, referitor la înscrisul emis de pârâtă la data

de 30 noiembrie 2010, care reprezintă un act de recunoaștere a datoriilor.

O altă critică vizează faptul că prin adresa nr. 3519 din 15

februarie 2012 emisă de pârâta R.A.D.E.T., aceasta recunoaște cele patru

facturi de penalități în valoare totală de 578.614,42 lei, sens în care

recurenta apreciază că în cauză a fost făcută dovada întreruperii prescripției,

în conformitate cu dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

întrucât au fost recunoscute pretențiile sale.

În ceea ce privește reducerea cheltuielilor de judecată,

recurenta consideră că instanța de apel a procedat în mod nelegal, când s-a

raportat la munca îndeplinită de avocat, față de numărul de termene relativ

redus al dosarului.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de

temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate,

urmând ca recursul reclamantei SC C.G. SRL București să fie respins, pentru

următoarele considerente:

Astfel, Înalta Curte constată că susținerea recurentei,

potrivit căreia, decizia atacată cuprinde motive contradictorii, cu referire la

faptul că au fost recunoscute creanțele principale și penalitățile facturate de

reclamanta SC C.G. SRL, în sensul prevăzut de Decretul nr. 167/1958, se

constată că sunt nefondate.

Observând considerentele deciziei criticate se va reține că

aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor

care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie și

nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, în mod corect s-a reținut de către instanța de

apel că, din adresa nr. 19285 din 01 septembrie 2009 emisă de pârâta R.A.D.E.T.

nu rezultă recunoașterea creanțelor principale, respectiv a celor cinci

facturi, așa cum susține recurenta și nici penalitățile la plata celor cinci

facturi în așa fel, încât să se poată considera, în sensul art. 16 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, că a fost întrerupt termenul de prescripție.

Invocarea de către recurentă a principiului accesorium

sequitur principale, referitor la penalitățile de întârziere ce urmează a fi

achitate, întrucât debitul principal a fost achitat, se constată că nu are

suport legal, iar prin decizia recurată având în vedere prin înscrisurile

aflate la dosarul cauzei s-a motivat că pârâta a achitat debitul principal, iar

menționarea acestui fapt nu reprezintă o recunoaștere expresă, în sensul art. 16

lit. a) din Decretul nr. 167/1958 a accesoriului pe care recurenta îl solicită

în speța de față.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit

căreia, instanța ar fi schimbat înțelesul actelor ce au stat la baza cererii

ajungând la o concluzie eronată, referitor la înscrisul emis de pârâtă la data

de 30 noiembrie 2010, care reprezintă un act de recunoaștere a datoriilor, se constată

că este nefondată. Și în această privință s-a argumentat că din răspunsurile

pârâtei la notificările

r

eclamantei reiese că, facturile de

penalități pe care le solicită au fost refuzate la plată si nu sunt datorate,

deoarece plata facturilor de consum s-a efectuat conform contractului de cont

escrow și prin urmare s-a reținut corect că acest înscris nu poate reprezenta

un act de recunoaștere a datoriilor, întrucât nu există exprimarea consimțământului

debitoarei de a recunoaște datoria.

Astfel, înscrisul din data de 30 noiembrie 2010 pe care

recurenta îl prezintă ca fiind o altă recunoaștere a creanței în litigiu, se

constată că acesta a fost analizat de instanțe, constatându-se că nu poate

reprezenta un act de recunoaștere a datoriilor, întrucât nu există exprimarea

consimțământului debitoarei de a recunoaște datoria, fiind doar un act

preliminar pentru un viitor punctaj între părți, dar care nu reprezintă o

recunoaștere expresă a sumelor înscrise în acele facturi, deoarece în urma

acestor punctaje părțile urmează să efectueze corecțiile necesare în funcție de

verificări ulterioare.

În raport de dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958,

care prevăd că, termenul prescripției este de 3 ani și începe să curgă de la

data când se naște dreptul la acțiune și dispozițiile art. 1 care prevăd că

dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge dacă nu a fost

exercitat în termenul de trei ani și față de împrejurarea că, susținerile

recurentei nu fac dovada vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a

cursului prescripției în condițiile prevăzute art. 13 si 16 din Decretul nr. 167/1958

și întrucât dreptul de a solicita penalități de întârziere aferente debitului

principal este un drept accesoriu, derivat, conform prevederilor art. 1 alin. (2)

din Decretul 167/1958, care dispune că odată cu stingerea dreptului la acțiune

privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile

accesorii, se constată că în mod corect cererea recurentei de acordare a

penalităților de întârziere în cuantum de 578.614,42 lei a respinsă ca fiind

prescrisă.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia

prin adresa nr. 3519 din 15 februarie 2012 emisă de R.A.D.E.T., aceasta

recunoaște cele patru facturi de penalități, se constată că este nefondată,

având în vedere că aceasta reprezintă o adresă premergătoare pentru punctajul

pe care instanța de apel l-a admis ca și probă, la solicitarea reclamantei.

De menționat că interpretarea acestor probe, revine în

sarcina instanței de apel în considerarea caracterului devolutiv al căii de

atac, iar examinarea deciziei din această perspectivă constituie o chestiune

care privește temeinicia și nu legalitatea hotărârii fiind prin urmare, exclusă

analizei instanței de recurs.

Susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de

apel a procedat în mod nelegal, când a redus cheltuielile de judecată, se

constată că este nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (3) din C. proc.

civ., întrucât prin aplicarea acestui text de lege instanța a apreciat, în mod

corect, în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat

de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea

cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta SC C.G. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC

C.G. SRL București împotriva deciziei civile nr. 142 din 23 martie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie

2013.