ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 599/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 599/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr.

599/2017

Asupra

recursurilor de față constată următoarele;

Prin acțiunea înregistrată

la data de 17 mai 2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta B.

Constanța solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 52.428.753,06

RON reprezentând penalități de întârziere calculate pentru

neachitarea la termen a facturilor de energie termică emise în perioada

august 2007 - noiembrie 2009.

Prin scriptul

intitulat "note de ședință" depus la dosarul

tribunalului, pârâta a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei nr.

4/2000 a Președintelui Autorității Naționale în Domeniul

Energiei, care a fost trimisă spre soluționare Curții de Apel

Constanța, prin încheierea pronunțată de Tribunalul

Constanța la data de 19 martie 2012, cauza fiind suspendată.

Cererea a

fost perimată prin Sentința civilă nr. 557 din 18 februarie 2014

a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca instanță în favoarea căreia i-a

fost declinată competența teritorială, de către Curtea de

Apel Constanța.

Prin

întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității de

reprezentant a Sucursalei C. Constanța, excepția de nelegalitate a art.

12 alin. (1) și art. 20 din Contractul de vânzare-cumpărare din 15

martie 2005 încheiat între părți, excepția prescrierii dreptului

material la acțiune pentru perioada august 2007 - 16 mai 2008, iar pe

fond, excepția nulității absolute a clauzei penale din contract,

pentru frauda la lege, prin încălcarea O.U.G. nr. 115/2001 privind

reglementarea unor măsuri de asigurare a fondurilor necesare în vederea

furnizării energiei termice și a gazelor naturale pentru

populație.

Ultima

excepție a fost calificată de către instanță ca o

cerere reconvențională evaluabilă în bani.

Prin

încheierea interlocutorie pronunțată la data de 9 noiembrie 2011 s-a

admis excepția prescripției parțiale a dreptului material la

acțiune pentru perioada august 2007 - 16 mai 2008 și în

consecință, pentru această perioadă acțiunea a fost

respinsă.

În motivare

s-a reținut că introducerea unei acțiuni judecătorești

nu constituie o modalitate de întrerupere a cursului prescripției în

sensul dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Aceeași

pârâtă a formulat cerere de chemare în garanție a M.A.I. și

M.F.P. reliefând faptul că, împrejurările ce au determinat achitarea

cu întârziere a debitelor contractuale nu îi poate fi imputată.

Prin

încheierile interlocutorii din 14 martie 2012 și 10 decembrie 2014 au fost

anulate ca netimbrate atât cererea reconvențională, cât și

cererea de chemare în garanție.

Prin

Sentința civilă nr. 189 din 27 ianuarie 2016 a Tribunalului

Constanța, secția a II-a civilă, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta C. SA în contradictoriu cu pârâta B.

Constanța și în consecință, pârâta a fost obligată la

plata sumei de 38.928.937,12 RON cu titlu de penalități de întârziere

calculate pentru perioada 16 mai 2008 - noiembrie 2009 și suma de 267.199

RON cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a

reținut că pârâta a achitat cu întârziere, prin depășirea

termenului scadent prevăzut în art. 12 alin. (1) din Contractul de

vânzare-cumpărare a energiei termice din sisteme centralizate nr. x/2005,

facturile reprezentând contravaloarea energiei termice furnizate.

S-au

înlăturat apărările prin care pârâta a invocat dispozițiile

O.U.G. nr. 115/2001 în baza cărora s-au încheiat între părțile

litigiului contractele de cont Escrow, cu motivarea că, existența

unui act normativ prin care nu se modifică obligațiile

părților, ci se urmărește adoptarea unor măsuri de

optimizare a colectării creanțelor de la consumatorii finali, nu

constituie o cauză pentru neexecutare.

În

consecință, fiind dovedit raportul contractual dintre

părți, respectiv prejudiciul suferit ca urmare a executării cu

întârziere a obligațiilor de plată, legătura de cauzalitate,

precum și culpa pârâtei, în acord cu clauza penală stabilită

contractual, s-a admis în parte acțiunea, pentru suma de 38.928.937,12

RON, restul pretențiilor fiind prescrise, astfel cum s-a reținut

printr-o încheierea interlocutorie anterioară.

Prin Decizia

civilă nr. 526 din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Constanța

s-a respins apelul declarat de reclamanta C. SA, s-a admis apelul pârâtei B.

Constanța, a fost schimbată în parte hotărârea apelată, în

sensul obligării pârâtei la plata sumei de 196.700 RON cheltuieli de

judecată. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței

și s-a respins cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de

judecată din apel.

În motivarea

deciziei s-au reținut următoarele:

1) Asupra

apelului reclamantei:

Reclamanta a

susținut că penalitățile de întârziere solicitate și

pentru perioada august 2007 - 16 mai 2008 nu sunt prescrise, prevalându-se de

dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, invocând în acest

sens Dosarul nr. x/118/2009.

Aceste

susțineri au fost înlăturate, pe motiv că, potrivit legii,

pentru ca să fie întrerupt cursul prescripției, acțiunea trebuie

admisă, în speță nefiind incident art. 16 lit. b) din Decretul

nr. 167/1958, iar situația prevăzută la lit. a) a art. 16 a fost

invocată pentru prima oară în apel, cu nesocotirea art. 292 C. proc.

civ. Pe de altă parte s-a reținut că reclamanta nu a făcut

dovada recunoașterii de către pârâtă a pretențiilor sale.

2) Asupra

apelului pârâtei s-a reținut că este întemeiat doar în privința

cheltuielilor de judecată.

În

legătură cu motivul de nulitate al hotărârii, întrucât

acțiunea nu a fost timbrată în termenul dispus de instanță

s-a reținut că reclamanta a depus la dosar taxa judiciară de

timbru cu întârziere, însă până la închiderea dezbaterilor, iar

excepția trebuia invocată până la soluționarea cauzei,

astfel că, în mod corect prima instanță nu a aplicat

sancțiunea anulării cererii ca netimbrată.

În ceea ce

privește critica de respingere a excepției de nelegalitate a art. 12

alin. (1) și art. 20 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005

s-a reținut că nici aceasta nu este fondată pe considerentul

că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, doar pentru actele

administrative unilaterale poate fi invocată această excepție,

or, în speță este vorba despre un contract administrativ.

În

legătură cu penalitățile s-a reținut că singura

nemulțumire a pârâtei a vizat calcularea acestora de către expert

și pentru perioada prescrisă, aceasta neaducând alte obiecțiuni

privind calculul ori existența vreunui motiv de stingere a

obligațiilor de plată.

S-a mai

reținut, cu privire la excepția nulității absolute a

clauzelor penale, întemeiate pe Decizia nr. 4/2000 a Președintelui

A.N.R.E., că soluționarea acesteia i-a aparținut, în mod corect,

instanței de contencios administrativ, care s-a pronunțat prin

Sentința civilă nr. 554 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, în sensul perimării cererii.

Totodată,

obligațiile beneficiarilor de energie termică de a efectua

plățile în contul Escrow, nu au modificat cu nimic obligația

asumată de pârâtă prin art. 19 și 20 din Contractul nr. x/2005.

În ceea ce

privește cheltuielile de judecată, Curtea a reținut că se

impune reducerea acestora, prin aplicarea art. 276 C. proc. civ.,

proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel, ambele părți au declarat recurs.

A. Recursul

promovat de reclamantă vizează atât Decizia civilă nr. 526 din

17 octombrie 2016, precum și Încheierea de ședință din 27

iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța.

la recursul exercitat împotriva Încheierii de ședință din 27

iunie 2016, critica se referă la neadmiterea excepției

netimbrării apelului pârâtei, invocată de reclamantă la acel

termen.

În fapt, se

arată că după invocarea excepției, instanța a

rămas în pronunțare pe aceasta, cât și pe cererea B. de

efectuare a unei contraexpertize și a dispus în sensul prorogării

asupra probei, după depunerea dovezii privind achitarea de către

apelanta B. a taxei judiciare de timbru în sumă de 196.700 RON. Ulterior,

apelanta-pârâtă a înregistrat cerere de reexaminare, iar cererea

apelantei-reclamante de preschimbare a termenului de judecată, la o

dată anterioară celei fixate pentru soluționarea

reexaminării, pentru a putea invoca din nou excepția, a fost

respinsă.

În

consecință, recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997 și își întemeiază

criticile pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre o nulitate

necondiționată de vătămare, cu toate că a relevat

și prejudiciile ce i-au fost create prin această soluție. În

subsidiar, invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., arătându-se că încheierea nu cuprinde

motivele pentru care s-a acordat un nou termen pentru îndeplinirea

obligației de timbrare, încheierea având un caracter nelegal pe motiv

că, nicio dispoziție legală nu permite într-o asemenea

situație acordarea unui termen nou pentru achitarea taxei de timbru.

la recursul declarat împotriva Deciziei nr. 526 din 17 octombrie 2016,

recurenta-reclamantă invocă, sub motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faptul că atât sentința primei

instanțe, cât și încheierea prin care s-a admis excepția

prescripției pentru o parte din pretenții sunt neclare sub aspectul

perioadei pentru care sunt determinate penalitățile de întârziere,

tribunalul respingând, totodată, cererea reclamantei de lămurire sub

acest aspect a hotărârilor pronunțate.

Cu toate

acestea, nici instanța de apel nu a clarificat aspectul perioadei pentru

care au fost solicitate și acordate penalitățile de întârziere,

deși constituia un element esențial în tranșarea problemei

prescripției extinctive.

Invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

susține că, în cauză, nu a intervenit prescripția

extinctivă a dreptului material la acțiune pentru

penalitățile aferente facturilor emise în perioada august 2007 - 16

mai 2008, deoarece, fiind vorba despre prestații succesive, dreptul la

acțiune pentru fiecare din aceste prestații se stinge printr-o

prescripție deosebită, astfel că, la data introducerii

acțiunii, 17 mai 2011, nu era împlinită niciuna dintre

prescripțiile succesive care au început să curgă pentru fiecare

zi de întârziere la plata facturilor de energie termică emise în perioada

august 2007 - 16 mai 2008.

B. Prin

cererea de recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta B.

Constanța a solicitat, în principal, casarea și trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de fond, pentru completarea probatoriului

administrat, în vederea stabilirii corecte a situație de fapt, și, în

subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului pârâtei, cu consecința

respingerii acțiunii, în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar ca

neîntemeiată.

În

dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se

arată că decizia din apel a fost pronunțată cu

încălcarea prevederilor art. 20 alin. (1) și 3 din Legea nr.

146/1997, deoarece, contrar celor reținute, înscrisul care atestă

plata taxei judiciare de timbru nu a fost depus până la închiderea

dezbaterilor.

Recurenta

susține totodată că, decizia s-a pronunțat cu aplicarea

greșită a art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece în cauză,

penalitățile de întârziere au fost calculate la obligații de

plată pentru livrări de energie termică scadente anterior date

de 16 mai 2008, astfel că, termenul de prescripției de trei ani era

împlinit la data depunerii acțiunii și deci, prescripția

extinctivă a intervenit și pentru perioada 16 mai 2008 - noiembrie

2009.

Decizia a

fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 raportat la

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece, contractele

administrative, precum contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, sunt

asimilate actelor administrative, astfel că soluția instanței de

a da fine de neprimire excepției de nelegalitate este nelegală.

Decizia s-a

pronunțat cu aplicarea greșită a art. 120 C. proc. fisc.,

raportat la art. 969 C. civ., întrucât situația de fapt nu este pe deplin

lămurită, fiind necesară administrarea de probatorii

suplimentare.

Se arată

că, penalitățile de întârziere au fost greșit determinate

prin aplicarea unui procent de 0,06% pentru fiecare zi de întârziere, prima

instanță aplicând greșit art. 20 alin. (1) din contract.

Acest aspect,

nu a fost clarificat în apel, în vederea determinării corecte a întinderii

obligației de plată.

Decizia a

fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1 din O.U.G.

nr. 115/2001, privind reglementarea unor măsuri de asigurare a fondurilor

necesare în vederea furnizării energiei termice și a gazelor naturale

pentru populație.

Prin

întâmpinarea înregistrată la data de 17 martie 2017, reclamanta a invocat

excepția inadmisibilității recursului motivat de faptul că

acesta este exercitat omisso medio, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin

întâmpinarea depusă la termenul din 21 martie 2017, pârâta a solicitat

respingerea recursului reclamantei declarat împotriva deciziei pronunțate

în apel și a Încheierii din 27 iunie 2016.

În

apărare, cu privire la recursul împotriva încheierii se arată că

sunt aplicabile dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 108 alin. (1)

- (3) C. proc. civ., excepția netimbrării apelului nefiind

invocată de către reclamantă, iar critica din recurs sub acest

aspect nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

În

privința recursului declarat împotriva deciziei, pârâta arată că

hotărârea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 261

alin. (1) C. proc. civ. și analiza acesteia permite instanței de

control judiciar să verifice care a fost raționamentul instanței

de apel și să procedeze la un control de legalitate.

Totodată,

solicită a fi respinse criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătându-se că, în mod corect s-a reținut că termenul

de prescripției începe să curgă de la data scadenței obligației

principale, dispozițiile art. 3, raportat la art. 1 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958, fiind corect aplicate, după principiul accesorium sequitur

principale. În egală măsură, instanța a reținut corect

că acțiunea ce constituie obiectul Dosarului nr. x/118/2009 nu

întrerupe prescripția și de asemenea, că nu a operat nicio

altă cauză de întrerupere a termenului de prescripție.

Mai

arată că, apărării noi, în apel, a reclamantei,

întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, i s-au

aplicat corect prevederile art. 292 C. proc. civ. și, cu toate acestea

instanța de apel a analizat și acest argument, reținându-se

temeinic că la dosar nu se regăsește nicio dovadă care

să ateste recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor

reclamantei.

Prin scriptul

intitulat "note de ședință", recurenta-pârâtă a

invocat excepția necompetenței funcționale a secției a II-a

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care

instanța a respins-o cu motivarea cuprinsă în Încheierea de

ședință din 21 martie 2017, excepția prescripției

dreptului material la acțiune, raportat la prevederile art. 11 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 și excepția lipsei calității

procesuale active a C. SA.

În motivarea

excepției prescripției raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, pârâta a susținut că termenul este de șase luni

și curge de la data încheierii procesului-verbal de finalizare a

procedurii concilierii, față de caracterul administrativ al

contractului în litigiu.

Cu referire

la lipsa calității procesuale active a recurentei-reclamante, pârâta

susține că, în urma divizării societății A. SA, C. SA

nu a primit dreptul dedus judecății.

privește recursul declarat de pârâta B. Constanța, se va reține

că acesta nu a fost legal timbrat cu suma de 196.700 RON taxă judiciară

de timbru și 5 RON timbru judiciar, conform dispoziției

instanței și mențiunilor din citația emisă. De altfel,

reprezentantul convențional al recurentei-pârâte a și precizat, în

ședința publică din 21 martie 2017, că partea pe care o

reprezintă nu înțelege să timbreze cererea de recurs, aceste

mențiuni fiind consemnate în încheierea de ședință.

Prin urmare,

cu privire la acest recurs, urmează a se face aplicarea dispozițiilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu consecința anulării ca

netimbrat a recursului.

privește recursul declarat de reclamantă, se vor reține

următoarele:

Între

reclamantă în calitate de furnizor și pârâtă s-a încheiat

Contractul de vânzare-cumpărare a energiei termice din sisteme de

alimentare centralizată nr. x/2005, prelungit prin mai multe acte

adiționale.

Prin Cererea

de chemare în judecată, precizată la 2 noiembrie 2011, reclamanta a

arătat că solicită penalități de întârziere pentru

facturile emise în perioada august 2007 - 16 mai 2008, calculate doar pentru

perioada ianuarie - decembrie 2009.

Scadența

plății s-a stabilit prin art. 12 din contract, la 30 de zile de la

emiterea facturii, iar potrivit art. 20, pentru neîndeplinirea în termen de 30

de zile de la scadență a obligațiilor prevăzute la art. 12

alin. (1), pârâta, în calitatea de cumpărător datorează

penalități de întârziere, începând cu prima zi după data

scadenței la plată.

Cu toate

că excepția prescripției dreptului material la acțiune

invocată de pârâtă necesită verificări pe fondul dreptului

dedus judecății și fără să determine exact

obiectul cererii, prima instanță, prin Încheierea interlocutorie din

9 noiembrie 2011 a respins ca prescrisă acțiunea pentru perioada

august 2007 - 16 mai 2008, procedând ulterior adoptării acestei

soluții la administrarea probelor pentru restul pretențiilor.

Similar, prin

Sentința nr. 189 din 27 ianuarie 2016, a dispus obligarea pârâtei la plata

sumei de 38.928.937,12 RON, "cu titlu de penalități de

întârziere calculate pentru perioada 16 mai 2008 - noiembrie 2009",

deși reclamanta a precizat că perioada pentru care a calculat

penalitățile de întârziere este ianuarie - decembrie 2009.

Aceste

inadvertențe au fost sesizate de către reclamantă și prin

cererea de apel în care a arătat că penalitățile de

întârziere vizează o perioadă de 1 an, prin raportare la facturile

emise în perioada august 2007 - noiembrie 2009, arătând în plus, că,

invocă întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea

dreptului a cărei acțiune se prescrie conform art. 16 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ. care se

afirmă că a operat în speță, prin plățile

efectuate de către pârâtă, în contul facturilor în litigiu.

Instanța

de apel a reținut că, la data de 2 noiembrie 2011, reclamanta a

arătat că solicită penalități de întârziere pentru

facturile emise în perioada august 2007 - 16 mai 2008, însă, a analizat

prescripția doar în raport cu prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr.

167/1958, concluzionând că și prima instanță a făcut

acest lucru din această perspectivă, în acord cu apărările

reclamantei. Or, cum acțiunea promovată în Dosarul nr. x/118/2009 a

fost respinsă, efectul întreruptiv nu s-a produs.

Contrar celor

reținute în apel prin decizie, invocarea de către reclamantă

prin memoriul de apel a unei alte cauze de întrerupere a prescripției,

și anume cea prevăzută de art. 16 lit. a) este în limita

dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că:

"Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel

de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate

la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare".

Deși s-a

arătat în decizie că, până la data soluționării

excepției în primă instanță nu a rezultat că pârâta ar

fi recunoscut pretențiile reclamantei, în realitate, neunind excepția

cu fondul și administrându-se probele ulterior pronunțării

asupra excepției, aceste aspecte, reclamanta susține că au fost

relevat ulterior, prin concluziile expertizei, care au arătat că

pârâta a efectuat plăți parțiale în perioada 29 decembrie 2008 -

22 decembrie 2009.

Raportat la

obiectul cererii de chemare în judecată, concluzia ce se desprinde este

că, în speță, fiind vorba despre prestații succesive,

dreptul la acțiune pentru fiecare dintre aceste prestații se stinge

printr-o prescripție diferită, în acord cu prevederile art. 12 din

Decretul nr. 167/1958.

Penalitățile

de întârziere sunt prestații periodice, care se acumulează pe fiecare

perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația

principală trebuia să fie executată și nu a fost, iar

dreptul la penalități de întârziere devine exigibil la expirarea

fiecărei zile de întârziere la plata debitului principal. Dreptul de

creanță derivat din clauza penală beneficiază de o

prescripției distinctă de prescripția dreptului de a solicita

plata prețului, ca drept subiectiv principal.

În

speță, reclamanta nu a solicitat penalități de întârziere

care au curs în perioada august 2007 - 16 mai 2008. Aceasta este perioada

emiterii facturilor achitate cu întârziere. Reclamanta a solicitat prin

acțiune penalități de întârziere aferente acestor facturi,

însă limitate în timp la o perioadă de 1 an de zile, în intervalul 1

ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009.

În

consecință, trebuie stabilit pentru fiecare din cele 34 de facturi

emise în perioada de referință, data scadenței și data

plății, pentru calcularea penalităților de întârziere

și a termenului de prescripției pentru fiecare prestație

succesivă în parte.

În

conformitate cu principiul potrivit căruia odată cu stingerea

dreptului la acțiunea privind un drept subiectiv principal se stinge

și dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii,

singura modalitate prin care se poate stinge prin prescripție dreptul

material la acțiune privind accesoriile calculate pentru perioada 1

ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009 constă în stingerea dreptului material

la acțiune pentru drepturile de creanță principale, mai exact a

dreptului la acțiune privind sumele facturate cu titlu de debit principal

în perioada august 2007 - 16 mai 2008.

Principiul în

discuție, reglementat de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958

constituie o aplicație a regulii accesorium sequitur principale, astfel

că întreruperea cursului prescripției extinctive privind dreptul

subiectiv principal are consecințe și asupra accesoriilor.

În baza

acestor considerente, urmează a fi admis recursul reclamantei împotriva

deciziei, care va fi casată în parte, cu privire la apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței primei instanțe.

Cu acest

prilej, în acord cu statuările de mai sus, prin administrarea tuturor

probelor necesare se va determina pentru fiecare factură ce face obiectul

acțiunii, data scadenței și data achitării, ca elemente

esențiale pentru tranșarea problemei prescripției urmând a se

stabili dacă și pentru care anume din pretenții s-a împlinit

termenul de prescripției prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Cât

privește recursul declarat de reclamantă împotriva Încheierii de

ședință din data de 27 iunie 2016, din examinarea acesteia

rezultă că reclamanta nu a invocat la acel termen excepția

netimbrării apelului pârâtei, această chestiune fiind sesizată

de instanță ulterior discutării cererii în probațiune

referitoare la efectuarea unei contraexpertize la solicitarea pârâtei.

Excepția

nu a fost invocată de reclamantă nici la termenul următor, 26

septembrie 2016, dimpotrivă, așa cum rezultă din încheierea de

ședință, reprezentantul legal al reclamantei a menționat

că "nu mai insistă cu privire la acest aspect având în vedere

că apelanta-pârâtă a suplinit cerința timbrajului, astfel cum i

s-a pus în vedere".

Prin urmare,

critica nu este fondată și recursul împotriva încheierii urmează

să fie respins.

În

legătură cu excepțiile lipsei calității procesuale

active a C. SA și a prescripției dreptului material la acțiune,

raportat la prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocate în

faza recursului de către pârâta B. Constanța prin scriptul intitulat

"note de ședință" depuse la termenul din 21 martie

2017, asupra acestora instanța nu este îndreptățită să

se pronunțe, fiind veritabile critici de recurs, care tind la schimbarea

hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul respingerii

acțiunii. Or, aceste aspecte, cu privire la calificarea contractului în litigiu

ca act administrativ și consecințele sale în plan profesional au fost

relevate de pârâtă și în apel, au fost respinse și reiterate

prin memoriul de recurs, care, așa cum s-a arătat anterior, în lipsa

achitării taxelor de timbru corespunzătoare, nu a putut fi examinat.

Pentru toate

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) și art. 313

C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta societatea C. SA

împotriva Deciziei civile nr. 526 din 17 octombrie 2016 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, care va fi casată, în parte, cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În

privința recursului declarat de pârâta B. Constanța, urmează a

se face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997

și se va anula ca netimbrat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Anulează

ca netimbrat recursul declarat de pârâta B. Constanța împotriva Deciziei

civile nr. 526 din 17 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Admite

recursul declarat de reclamanta C. SA împotriva Deciziei civile nr. 526 din 17

octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe

care o casează în parte și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 4 aprilie 2017.

Procesat de

GGC - N