ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 599/2017

Decizia nr. 599/2017 Asupra recursurilor de față constată următoarele; Prin acțiunea înregistrată la data de 17 mai 2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta B. Constanța solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 52.428.753,06 RON reprezentând penalități de întârziere calculate pentru neachitarea la termen a facturilor de energie termică emise în perioada august 2007 - noiembrie 2009. Prin scriptul intitulat "note de ședință" depus la dosarul tribunalului, pârâta a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 4/2000 a Președintelui Autorității Naționale în Domeniul Energiei, care a fost trimisă spre soluționare Curții de Apel Constanța, prin încheierea pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 19 martie 2012, cauza fiind suspendată.

Cererea a fost perimată prin Sentința civilă nr. 557 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca instanță în favoarea căreia i-a fost declinată competența teritorială, de către Curtea de Apel Constanța. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Sucursalei C. Constanța, excepția de nelegalitate a art. 12 alin. (1) și art. 20 din Contractul de vânzare-cumpărare din 15 martie 2005 încheiat între părți, excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru perioada august 2007 - 16 mai 2008, iar pe fond, excepția nulității absolute a clauzei penale din contract, pentru frauda la lege, prin încălcarea O.U.G.

nr. 115/2001 privind reglementarea unor măsuri de asigurare a fondurilor necesare în vederea furnizării energiei termice și a gazelor naturale pentru populație. Ultima excepție a fost calificată de către instanță ca o cerere reconvențională evaluabilă în bani. Prin încheierea interlocutorie pronunțată la data de 9 noiembrie 2011 s-a admis excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune pentru perioada august 2007 - 16 mai 2008 și în consecință, pentru această perioadă acțiunea a fost respinsă. În motivare s-a reținut că introducerea unei acțiuni judecătorești nu constituie o modalitate de întrerupere a cursului prescripției în sensul dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Aceeași pârâtă a formulat cerere de chemare în garanție a M.A.I. și M.F.P. reliefând faptul că, împrejurările ce au determinat achitarea cu întârziere a debitelor contractuale nu îi poate fi imputată. Prin încheierile interlocutorii din 14 martie 2012 și 10 decembrie 2014 au fost anulate ca netimbrate atât cererea reconvențională, cât și cererea de chemare în garanție. Prin Sentința civilă nr. 189 din 27 ianuarie 2016 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C. SA în contradictoriu cu pârâta B. Constanța și în consecință, pârâta a fost obligată la plata sumei de 38.928.937,12 RON cu titlu de penalități de întârziere calculate pentru perioada 16 mai 2008 - noiembrie 2009 și suma de 267.199 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâta a achitat cu întârziere, prin depășirea termenului scadent prevăzut în art. 12 alin. (1) din Contractul de vânzare-cumpărare a energiei termice din sisteme centralizate nr. x/2005, facturile reprezentând contravaloarea energiei termice furnizate. S-au înlăturat apărările prin care pârâta a invocat dispozițiile O.U.G. nr. 115/2001 în baza cărora s-au încheiat între părțile litigiului contractele de cont Escrow, cu motivarea că, existența unui act normativ prin care nu se modifică obligațiile părților, ci se urmărește adoptarea unor măsuri de optimizare a colectării creanțelor de la consumatorii finali, nu constituie o cauză pentru neexecutare.

În consecință, fiind dovedit raportul contractual dintre părți, respectiv prejudiciul suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor de plată, legătura de cauzalitate, precum și culpa pârâtei, în acord cu clauza penală stabilită contractual, s-a admis în parte acțiunea, pentru suma de 38.928.937,12 RON, restul pretențiilor fiind prescrise, astfel cum s-a reținut printr-o încheierea interlocutorie anterioară. Prin Decizia civilă nr. 526 din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Constanța s-a respins apelul declarat de reclamanta C. SA, s-a admis apelul pârâtei B. Constanța, a fost schimbată în parte hotărârea apelată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 196.700 RON cheltuieli de judecată.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței și s-a respins cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată din apel. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: 1) Asupra apelului reclamantei: Reclamanta a susținut că penalitățile de întârziere solicitate și pentru perioada august 2007 - 16 mai 2008 nu sunt prescrise, prevalându-se de dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, invocând în acest sens Dosarul nr. x/118/2009. Aceste susțineri au fost înlăturate, pe motiv că, potrivit legii, pentru ca să fie întrerupt cursul prescripției, acțiunea trebuie admisă, în speță nefiind incident art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar situația prevăzută la lit. a) a art. 16 a fost invocată pentru prima oară în apel, cu nesocotirea art. 292 C. proc.

civ. Pe de altă parte s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii de către pârâtă a pretențiilor sale. 2) Asupra apelului pârâtei s-a reținut că este întemeiat doar în privința cheltuielilor de judecată. În legătură cu motivul de nulitate al hotărârii, întrucât acțiunea nu a fost timbrată în termenul dispus de instanță s-a reținut că reclamanta a depus la dosar taxa judiciară de timbru cu întârziere, însă până la închiderea dezbaterilor, iar excepția trebuia invocată până la soluționarea cauzei, astfel că, în mod corect prima instanță nu a aplicat sancțiunea anulării cererii ca netimbrată.

În ceea ce privește critica de respingere a excepției de nelegalitate a art. 12 alin. (1) și art. 20 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005 s-a reținut că nici aceasta nu este fondată pe considerentul că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, doar pentru actele administrative unilaterale poate fi invocată această excepție, or, în speță este vorba despre un contract administrativ. În legătură cu penalitățile s-a reținut că singura nemulțumire a pârâtei a vizat calcularea acestora de către expert și pentru perioada prescrisă, aceasta neaducând alte obiecțiuni privind calculul ori existența vreunui motiv de stingere a obligațiilor de plată.

S-a mai reținut, cu privire la excepția nulității absolute a clauzelor penale, întemeiate pe Decizia nr. 4/2000 a Președintelui A.N.R.E., că soluționarea acesteia i-a aparținut, în mod corect, instanței de contencios administrativ, care s-a pronunțat prin Sentința civilă nr. 554 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în sensul perimării cererii. Totodată, obligațiile beneficiarilor de energie termică de a efectua plățile în contul Escrow, nu au modificat cu nimic obligația asumată de pârâtă prin art. 19 și 20 din Contractul nr. x/2005. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea a reținut că se impune reducerea acestora, prin aplicarea art. 276 C. proc.

civ., proporțional cu pretențiile admise. Împotriva deciziei pronunțate în apel, ambele părți au declarat recurs. A. Recursul promovat de reclamantă vizează atât Decizia civilă nr. 526 din 17 octombrie 2016, precum și Încheierea de ședință din 27 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța. 1. Cu privire la recursul exercitat împotriva Încheierii de ședință din 27 iunie 2016, critica se referă la neadmiterea excepției netimbrării apelului pârâtei, invocată de reclamantă la acel termen. În fapt, se arată că după invocarea excepției, instanța a rămas în pronunțare pe aceasta, cât și pe cererea B. de efectuare a unei contraexpertize și a dispus în sensul prorogării asupra probei, după depunerea dovezii privind achitarea de către apelanta B. a taxei judiciare de timbru în sumă de 196.700 RON.

Ulterior, apelanta-pârâtă a înregistrat cerere de reexaminare, iar cererea apelantei-reclamante de preschimbare a termenului de judecată, la o dată anterioară celei fixate pentru soluționarea reexaminării, pentru a putea invoca din nou excepția, a fost respinsă. În consecință, recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997 și își întemeiază criticile pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre o nulitate necondiționată de vătămare, cu toate că a relevat și prejudiciile ce i-au fost create prin această soluție. În subsidiar, invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., arătându-se că încheierea nu cuprinde motivele pentru care s-a acordat un nou termen pentru îndeplinirea obligației de timbrare, încheierea având un caracter nelegal pe motiv că, nicio dispoziție legală nu permite într-o asemenea situație acordarea unui termen nou pentru achitarea taxei de timbru.

2. Cu privire la recursul declarat împotriva Deciziei nr. 526 din 17 octombrie 2016, recurenta-reclamantă invocă, sub motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faptul că atât sentința primei instanțe, cât și încheierea prin care s-a admis excepția prescripției pentru o parte din pretenții sunt neclare sub aspectul perioadei pentru care sunt determinate penalitățile de întârziere, tribunalul respingând, totodată, cererea reclamantei de lămurire sub acest aspect a hotărârilor pronunțate. Cu toate acestea, nici instanța de apel nu a clarificat aspectul perioadei pentru care au fost solicitate și acordate penalitățile de întârziere, deși constituia un element esențial în tranșarea problemei prescripției extinctive.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că, în cauză, nu a intervenit prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune pentru penalitățile aferente facturilor emise în perioada august 2007 - 16 mai 2008, deoarece, fiind vorba despre prestații succesive, dreptul la acțiune pentru fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, astfel că, la data introducerii acțiunii, 17 mai 2011, nu era împlinită niciuna dintre prescripțiile succesive care au început să curgă pentru fiecare zi de întârziere la plata facturilor de energie termică emise în perioada august 2007 - 16 mai 2008. B. Prin cererea de recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta B. Constanța a solicitat, în principal, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru completarea probatoriului administrat, în vederea stabilirii corecte a situație de fapt, și, în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii, în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că decizia din apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 20 alin. (1) și 3 din Legea nr. 146/1997, deoarece, contrar celor reținute, înscrisul care atestă plata taxei judiciare de timbru nu a fost depus până la închiderea dezbaterilor.

Recurenta susține totodată că, decizia s-a pronunțat cu aplicarea greșită a art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece în cauză, penalitățile de întârziere au fost calculate la obligații de plată pentru livrări de energie termică scadente anterior date de 16 mai 2008, astfel că, termenul de prescripției de trei ani era împlinit la data depunerii acțiunii și deci, prescripția extinctivă a intervenit și pentru perioada 16 mai 2008 - noiembrie 2009. Decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece, contractele administrative, precum contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, sunt asimilate actelor administrative, astfel că soluția instanței de a da fine de neprimire excepției de nelegalitate este nelegală.

Decizia s-a pronunțat cu aplicarea greșită a art. 120 C. proc. fisc., raportat la art. 969 C. civ., întrucât situația de fapt nu este pe deplin lămurită, fiind necesară administrarea de probatorii suplimentare. Se arată că, penalitățile de întârziere au fost greșit determinate prin aplicarea unui procent de 0,06% pentru fiecare zi de întârziere, prima instanță aplicând greșit art. 20 alin. (1) din contract. Acest aspect, nu a fost clarificat în apel, în vederea determinării corecte a întinderii obligației de plată. Decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1 din O.U.G. nr. 115/2001, privind reglementarea unor măsuri de asigurare a fondurilor necesare în vederea furnizării energiei termice și a gazelor naturale pentru populație.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17 martie 2017, reclamanta a invocat excepția inadmisibilității recursului motivat de faptul că acesta este exercitat omisso medio, iar în subsidiar, ca nefondat. Prin întâmpinarea depusă la termenul din 21 martie 2017, pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantei declarat împotriva deciziei pronunțate în apel și a Încheierii din 27 iunie 2016. În apărare, cu privire la recursul împotriva încheierii se arată că sunt aplicabile dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 108 alin. (1) - (3) C. proc. civ., excepția netimbrării apelului nefiind invocată de către reclamantă, iar critica din recurs sub acest aspect nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. În privința recursului declarat împotriva deciziei, pârâta arată că hotărârea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. și analiza acesteia permite instanței de control judiciar să verifice care a fost raționamentul instanței de apel și să procedeze la un control de legalitate. Totodată, solicită a fi respinse criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că, în mod corect s-a reținut că termenul de prescripției începe să curgă de la data scadenței obligației principale, dispozițiile art. 3, raportat la art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, fiind corect aplicate, după principiul accesorium sequitur principale. În egală măsură, instanța a reținut corect că acțiunea ce constituie obiectul Dosarului nr. x/118/2009 nu întrerupe prescripția și de asemenea, că nu a operat nicio altă cauză de întrerupere a termenului de prescripție.

Mai arată că, apărării noi, în apel, a reclamantei, întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, i s-au aplicat corect prevederile art. 292 C. proc. civ. și, cu toate acestea instanța de apel a analizat și acest argument, reținându-se temeinic că la dosar nu se regăsește nicio dovadă care să ateste recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor reclamantei. Prin scriptul intitulat "note de ședință", recurenta-pârâtă a invocat excepția necompetenței funcționale a secției a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care instanța a respins-o cu motivarea cuprinsă în Încheierea de ședință din 21 martie 2017, excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și excepția lipsei calității procesuale active a C. SA.

În motivarea excepției prescripției raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pârâta a susținut că termenul este de șase luni și curge de la data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, față de caracterul administrativ al contractului în litigiu. Cu referire la lipsa calității procesuale active a recurentei-reclamante, pârâta susține că, în urma divizării societății A. SA, C. SA nu a primit dreptul dedus judecății. 1. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta B. Constanța, se va reține că acesta nu a fost legal timbrat cu suma de 196.700 RON taxă judiciară de timbru și 5 RON timbru judiciar, conform dispoziției instanței și mențiunilor din citația emisă.

De altfel, reprezentantul convențional al recurentei-pârâte a și precizat, în ședința publică din 21 martie 2017, că partea pe care o reprezintă nu înțelege să timbreze cererea de recurs, aceste mențiuni fiind consemnate în încheierea de ședință. Prin urmare, cu privire la acest recurs, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu consecința anulării ca netimbrat a recursului. 2. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, se vor reține următoarele: Între reclamantă în calitate de furnizor și pârâtă s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare a energiei termice din sisteme de alimentare centralizată nr. x/2005, prelungit prin mai multe acte adiționale.

Prin Cererea de chemare în judecată, precizată la 2 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că solicită penalități de întârziere pentru facturile emise în perioada august 2007 - 16 mai 2008, calculate doar pentru perioada ianuarie - decembrie 2009. Scadența plății s-a stabilit prin art. 12 din contract, la 30 de zile de la emiterea facturii, iar potrivit art. 20, pentru neîndeplinirea în termen de 30 de zile de la scadență a obligațiilor prevăzute la art. 12 alin. (1), pârâta, în calitatea de cumpărător datorează penalități de întârziere, începând cu prima zi după data scadenței la plată.

Cu toate că excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă necesită verificări pe fondul dreptului dedus judecății și fără să determine exact obiectul cererii, prima instanță, prin Încheierea interlocutorie din 9 noiembrie 2011 a respins ca prescrisă acțiunea pentru perioada august 2007 - 16 mai 2008, procedând ulterior adoptării acestei soluții la administrarea probelor pentru restul pretențiilor.

Similar, prin Sentința nr. 189 din 27 ianuarie 2016, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 38.928.937,12 RON, "cu titlu de penalități de întârziere calculate pentru perioada 16 mai 2008 - noiembrie 2009", deși reclamanta a precizat că perioada pentru care a calculat penalitățile de întârziere este ianuarie - decembrie 2009. Aceste inadvertențe au fost sesizate de către reclamantă și prin cererea de apel în care a arătat că penalitățile de întârziere vizează o perioadă de 1 an, prin raportare la facturile emise în perioada august 2007 - noiembrie 2009, arătând în plus, că, invocă întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, potrivit art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. care se afirmă că a operat în speță, prin plățile efectuate de către pârâtă, în contul facturilor în litigiu. Instanța de apel a reținut că, la data de 2 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că solicită penalități de întârziere pentru facturile emise în perioada august 2007 - 16 mai 2008, însă, a analizat prescripția doar în raport cu prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, concluzionând că și prima instanță a făcut acest lucru din această perspectivă, în acord cu apărările reclamantei. Or, cum acțiunea promovată în Dosarul nr. x/118/2009 a fost respinsă, efectul întreruptiv nu s-a produs. Contrar celor reținute în apel prin decizie, invocarea de către reclamantă prin memoriul de apel a unei alte cauze de întrerupere a prescripției, și anume cea prevăzută de art. 16 lit. a) este în limita dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. care prevede că: "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare". Deși s-a arătat în decizie că, până la data soluționării excepției în primă instanță nu a rezultat că pârâta ar fi recunoscut pretențiile reclamantei, în realitate, neunind excepția cu fondul și administrându-se probele ulterior pronunțării asupra excepției, aceste aspecte, reclamanta susține că au fost relevat ulterior, prin concluziile expertizei, care au arătat că pârâta a efectuat plăți parțiale în perioada 29 decembrie 2008 - 22 decembrie 2009. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, concluzia ce se desprinde este că, în speță, fiind vorba despre prestații succesive, dreptul la acțiune pentru fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție diferită, în acord cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Penalitățile de întârziere sunt prestații periodice, care se acumulează pe fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată și nu a fost, iar dreptul la penalități de întârziere devine exigibil la expirarea fiecărei zile de întârziere la plata debitului principal. Dreptul de creanță derivat din clauza penală beneficiază de o prescripției distinctă de prescripția dreptului de a solicita plata prețului, ca drept subiectiv principal. În speță, reclamanta nu a solicitat penalități de întârziere care au curs în perioada august 2007 - 16 mai 2008. Aceasta este perioada emiterii facturilor achitate cu întârziere.

Reclamanta a solicitat prin acțiune penalități de întârziere aferente acestor facturi, însă limitate în timp la o perioadă de 1 an de zile, în intervalul 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009. În consecință, trebuie stabilit pentru fiecare din cele 34 de facturi emise în perioada de referință, data scadenței și data plății, pentru calcularea penalităților de întârziere și a termenului de prescripției pentru fiecare prestație succesivă în parte.

În conformitate cu principiul potrivit căruia odată cu stingerea dreptului la acțiunea privind un drept subiectiv principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii, singura modalitate prin care se poate stinge prin prescripție dreptul material la acțiune privind accesoriile calculate pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009 constă în stingerea dreptului material la acțiune pentru drepturile de creanță principale, mai exact a dreptului la acțiune privind sumele facturate cu titlu de debit principal în perioada august 2007 - 16 mai 2008. Principiul în discuție, reglementat de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 constituie o aplicație a regulii accesorium sequitur principale, astfel că întreruperea cursului prescripției extinctive privind dreptul subiectiv principal are consecințe și asupra accesoriilor.

În baza acestor considerente, urmează a fi admis recursul reclamantei împotriva deciziei, care va fi casată în parte, cu privire la apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe. Cu acest prilej, în acord cu statuările de mai sus, prin administrarea tuturor probelor necesare se va determina pentru fiecare factură ce face obiectul acțiunii, data scadenței și data achitării, ca elemente esențiale pentru tranșarea problemei prescripției urmând a se stabili dacă și pentru care anume din pretenții s-a împlinit termenul de prescripției prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Cât privește recursul declarat de reclamantă împotriva Încheierii de ședință din data de 27 iunie 2016, din examinarea acesteia rezultă că reclamanta nu a invocat la acel termen excepția netimbrării apelului pârâtei, această chestiune fiind sesizată de instanță ulterior discutării cererii în probațiune referitoare la efectuarea unei contraexpertize la solicitarea pârâtei.

Excepția nu a fost invocată de reclamantă nici la termenul următor, 26 septembrie 2016, dimpotrivă, așa cum rezultă din încheierea de ședință, reprezentantul legal al reclamantei a menționat că "nu mai insistă cu privire la acest aspect având în vedere că apelanta-pârâtă a suplinit cerința timbrajului, astfel cum i s-a pus în vedere". Prin urmare, critica nu este fondată și recursul împotriva încheierii urmează să fie respins. În legătură cu excepțiile lipsei calității procesuale active a C. SA și a prescripției dreptului material la acțiune, raportat la prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocate în faza recursului de către pârâta B. Constanța prin scriptul intitulat "note de ședință" depuse la termenul din 21 martie 2017, asupra acestora instanța nu este îndreptățită să se pronunțe, fiind veritabile critici de recurs, care tind la schimbarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul respingerii acțiunii.

Or, aceste aspecte, cu privire la calificarea contractului în litigiu ca act administrativ și consecințele sale în plan profesional au fost relevate de pârâtă și în apel, au fost respinse și reiterate prin memoriul de recurs, care, așa cum s-a arătat anterior, în lipsa achitării taxelor de timbru corespunzătoare, nu a putut fi examinat. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) și art. 313 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta societatea C. SA împotriva Deciziei civile nr. 526 din 17 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, care va fi casată, în parte, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În privința recursului declarat de pârâta B. Constanța, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și se va anula ca netimbrat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta B. Constanța împotriva Deciziei civile nr. 526 din 17 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Admite recursul declarat de reclamanta C. SA împotriva Deciziei civile nr. 526 din 17 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează în parte și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 aprilie 2017. Procesat de GGC - N