ÎCCJ, decizie (scj.ro #136842)

Nerespectarea principiului disponibilității si a principiului rolului activ al judecătorului. Nulitatea actelor procedurale.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: principul disponibilității

- rolul activ al judecătorului

- nulitate acte de procedură

- necompetență

C. proc. civ. din 1865, art. 84, art. 129 alin. 6,art. 159

Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând și art. 129 alin. 6 din vechiul C. proc. civ.: „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.”Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia; în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanța este obligată să solicite părții precizarea necesară.Totodată,în baza rolului activ judecătorul este obligat să dea cererii calificarea corespunzătoare în raport de conținutul ei și nu după denumirea dată de parte, conform dispozițiilor art. 84 din vechiul C. proc. civ.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții.

Nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor) sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 221 din 15 februarie 2017

Prin  cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a Comercială la data de 30 septembrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta Orașul A, prin primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să fie obligată să îi plătească : suma de 492.271,95 lei, reprezentând redevența pentru folosirea rețelei de distribuție gaze naturale proprietate publică a orașului A. în perioada 1.11.2006-31.12.2009 și suma de 284.429,55 lei, reprezentând majorări de întârziere pentru neplata redevenței calculate pentru perioada 1.01.2007-23.06.2010, penalitățile urmând a fi calculate până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 4770 din 09 octombrie 2014, Tribunalul București,  Secția a VI-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, a respins ca prescrise pretențiile reclamantului cu titlul de redevență aferente perioadei 1.11.2006-27.09.2007 și pretențiile reclamantului cu titlul de majorări de întârziere aferente perioadei 1.01.2007-27.09.2007 și, ca neîntemeiate, celelalte pretenții. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

La termenul din 03 februarie 2014, Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă, învestită cu judecarea apelului, a invocat din oficiu necompetența teritorială exclusivă a Tribunalului București la judecarea în primă instanță a pricinii, precum și necompetența funcțională a secției civile a aceleiași instanțe de soluționare a cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 66 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr.  54/2006.

Prin decizia civilă nr. 1317/2015 din data de 23 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă au fost admise apelurile formulate de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. și apelantul-reclamant Orașul A., prin primar, împotriva sentinței civile nr. 4770 din 09 octombrie 2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă  în dosarul nr. x/3/2010. A fost anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare, Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Argeș.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată este constituit din pretențiile reclamantului Orașul A., reprezentate de plata redevenței pentru utilizarea de către pârâta S.C. B. S.R.L. a rețelei de distribuție a gazelor naturale a orașului A. – aparținând domeniului public, fundamentate pe două hotărâri ale Consiliului Local, prin care s-a aprobat încheierea unui contract de concesiune între reclamantă și predecesoarea pârâtei, precum și cuantumul redevenței, hotărâri care ar avea caracter obligatoriu pentru pârâta în cauză.

Raportat la susținerile părților, curtea de apel a considerat că între acestea nu a fost încheiat un contract de concesiune, respectiv că pârâta a utilizat rețeaua de distribuție în perioada dedusă judecății.

Raportat la obiectul și cauza acțiunii, respectiv plata redevenței datorată în baza unor acte administrative, la apărările formulate de pârâtă, curtea de apel a reținut că raportul dedus judecății este de drept administrativ.

Astfel, față de definiția dată de art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 autorității publice, respectiv orice organ de stat care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, curtea de apel a apreciat că Orașul A., Consiliul Local și Primarul aceleiași localități au calitatea de autorități publice. Or, cele două hotărâri ale Consiliului Local au ca scop punerea în valoare a unui bun proprietate publică, respectiv rețeaua de distribuire gaze a orașului.

Având în vedere că stabilirea competenței de soluționare a unei cereri trebuie raportată la data sesizării instanței, conform principiilor stabilite la art. 725 alin. 1 și 2 din vechiul C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că, în acest sens, trebuie avută în vedere forma legii în vigoare la data de 30.09.2010.

În ce privește invocarea de instanță, direct în apel, a chestiunii competenței, respectiv a specializării secției tribunalului, ambele de ordine publică, curtea de apel a avut în vedere că în cauză este incidentă forma C. proc. civ. anterioară Legii  nr.177/2010.

Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la acea dată, instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ.

Totodată, instanța a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

Curtea de apel a apreciat că, potrivit art. 66 alin. 1 din acest act normativ, soluționarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractului de concesiune, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, iar conform alineatului 2, acțiunea în justiție se introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicție se află sediul concedentului.

A considerat instanța că textul instituie, o normă de competență teritorială exclusivă în favoarea tribunalului unde își are sediul concedentul, respectiv una de organizare judiciară, în ce privește specializarea secției.

În condițiile în care litigiul este în legătură cu încheierea unui contract de concesiune între părți, curtea de apel a considerat că instanța competentă este secția de contencios administrativ din cadrul tribunalului în a cărei jurisdicție se află sediul concedentului.

Prin urmare, în ce privește competența de soluționare a cauzei, curtea de apel a considerat că nu prezintă importanță dacă s-a încheiat sau nu contractul de concesiune, aceasta interesând fondul litigiului și că hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță necompetentă teritorial, respectiv de o secție fără specializare în materia contencios administrativ, fiind lovită de nulitate.

În raport de art. 296 și art. 297 alin. 2 din vechiul C. proc. civ., curtea a anulat sentința apelată și a trimis cauza pentru a fi rejudecată de instanța competentă potrivit legii, respectiv de Tribunalul Argeș, prin secția specializată în cauze de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., motivele fiind următoarele:

Recurenta  arată că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea formelor de  procedură  prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 129 alin. 4 și alin. 6 din vechiul C. proc. civ.

Arată în acest sens că problema care se pune în prezenta cale de atac este a se stabili dacă acțiunea de față este în legătură cu încheierea unui contract de concesiune, respectiv dacă "raportul dedus judecății este de drept administrativ", așa cum a reținut instanța de apel.

Or, față de precizările reclamantului A., așa cum rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată cât și din notificarea transmisă prealabil formulării acțiunii, cererea de chemare în judecată nu este una în angajarea răspunderii contractuale, ci dimpotrivă, a celei delictuale.

Arată recurenta că acțiunea nu este una menită să valorifice drepturi derivate din raporturi de drept administrativ, ci este o acțiune de drept comun, al cărei unic scop este sancționarea faptei sale, pretins delictuală, de a utiliza, fără a plăti o redevență corespunzătoare, rețeaua de distribuție cu privire la care reclamantul arată că se află în proprietatea publică.

În aceste condiții, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. 4, respectiv alin. 6 din vechiul C. proc. civ., schimbând practic cauza cererii de chemare în judecată și soluționand-o astfel cu încălcarea limitelor impuse chiar de către reclamant.

Raportat la dispozițiile legale invocate mai sus, posibilitatea de a schimba motivarea în fapt sau în drept a unei cereri formulate pe cale principală este permisă de lege până la prima zi de înfățișare, aparținând numai titularului cererii.

Instanța are, în baza rolului activ, dreptul de a califica corect un act de procedură, dar nu are dreptul de a schimba cauza acțiunii indicată de titularul unei cereri.

Potrivit art. 129 alin. 6 din vechiul C. proc. civ., „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", recurenta concluzionând că atâta vreme cât reclamantul nu a înțeles să formuleze o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală și/sau o acțiune prin care să își valorifice drepturile derivate din raporturi de drept administrativ, inclusiv cele prevăzute de O.U.G. nr. 54/2006, acest lucru nu putea fi făcut de instanța de apel.

Împrejurarea că această opțiune a reclamantului s-ar răsfrânge asupra înseși temeiniciei acțiunii - așa cum a reținut de altfel instanța de fond - nu este în niciun caz un argument menit să permită instanței de apel să schimbe fundamentul acțiunii introductive pentru a ajunge la o altă (fie ea și corectă) încadrare juridică a raportului dedus judecății.

În aceste condiții, raportat la limitele judecății astfel cum au fost stabilite acestea de reclamant, recurenta consideră că nu este aplicabil textul de lege reținut de instanța de apel, respectiv art. 66 alin. 1 din O.U.G. nr. 54/2006.

Un alt aspect invocat vizează încălcarea dispozițiilor art. 159

1

din vechiul C. proc. civ., instanța de apel invocând în mod nelegal, direct în apel, excepția necompetenței funcționale și teritoriale.

Recurenta consideră că instanța de apel a ignorat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii micii reforme, Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluționării proceselor (în noiembrie 2010), s-a introdus în vechiul cod art. 159

1

, care limitează momentul până la care se poate invoca o excepție de necompetență de ordine publică, precum cea în discuție.

Potrivit art. 725 alin. 1 din vechiul C. proc. civ., "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche", legea consacrând astfel principiul aplicării imediate a legii procesual civile noi.

Prin urmare, față de dispozițiile legale sus citate, recurenta consideră că instanța de apel nu putea, la cinci ani de la data introducerii acțiunii și direct în etapa procesuală a apelului, să ridice din oficiu și cu încălcarea principiului disponibilității excepția necompetenței materiale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant Orașul A. – Consiliul Local, prin primar, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, arătând că nici părțile și nici prima instanță nu au observat necompetența funcțională a Tribunalului București – Secția Civilă, fapt ce a dus la pronunțarea unei hotărâri lovite de nulitate.

Apreciază intimatul că instanța de apel a invocat în mod corect excepția de ordine publică, raportat la prevederile art. 66 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 54/2006.

Intimatul consideră că atât Consiliul Local, cât și Primarul reprezintă autorități publice, astfel cum sunt definite de art. 2 lit. b din Legea nr. 554/2004, fiind subiecte de drept administrativ.

De asemenea, arată că litigiul este în legătură cu încheierea unui contract de concesiune, recurenta-pârâtă refuzând să încheie contractul, devenind incidente dispozițiile art. 66 alin. 1 din O.U.G. nr. 54/2006.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând și art. 129 alin. 6 din vechiul C. proc. civ.: „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.”

Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanța este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilității.

În baza rolului activ, judecătorul dă calificarea cererii în raport de conținutul ei și nu după denumirea dată de parte, conform dispozițiilor art. 84 din vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte constată că obiectul cererii deduse judecății este reprezentat de o acțiune de drept comun, formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 66 alin. 1 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, coroborat cu dispozițiile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, așa cum a reținut curtea de apel, cu încălcarea principiului disponibilității.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor) sunt nulități virtuale si operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Înalta Curte constată, de asemenea, incidența în cauză a dispozițiilor art. 159 din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora „Necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică:

În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.”

De asemenea, raportat la dispozițiile art. 159 indice 1 alin. 2 din același cod, „Necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.”

Raportat la art. 159

1

alin. 2 din vechiul C. proc. civ., reiese că instanța de apel nu mai putea invoca excepția necompetenței teritoriale exclusive și nici pe cea a necompetenței funcționale a secției civile a primei instanțe în calea de atac a apelului, fiind depășită limita temporală stabilită de legiuitor.

Raportat la prevederile art. 313 C. proc. civ., a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1317/2015 din 23 septembrie 2015, pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă, care a fost casată și a trimis cauza Curții de Apel București, Secția a VI-a Civilă în vederea continuării judecății.