ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 676/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 676/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 31.07.2018, sub nr. x/2018, reclamantul ORAȘUL TOPOLOVENI a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 932.725,80 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a rețelei de distribuție gaze naturale proprietate publică a reclamantului, pentru perioada 01.01.2012 – 31.12.2017, precum și a sumei de 61.760,07 RON reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 01.01.2012 - 31.12.2017 la nivelul dobânzii de politică monetară BNR potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, 1357, 1381, 1385 alin. (1), art. 1489 C. civ. (2009) raportat la art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a solicitat: pe cale de excepție, admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune cu privire la sumele de bani solicitate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință, precum și cu titlu de dobândă legală, aferente perioadei 01.01.2012 – 30.07.2015, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Reclamantul ORAȘUL TOPOLOVENI, prin primar a depus răspuns la întâmpinarea pârâtei, prin care a susținut că nu a intervenit nicio schimbare în ceea ce privește situația de fapt și a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei nr. 986 A din 29 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă (dosar nr. x/2010) devenită irevocabilă prin decizia din data de 08.11.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă (dosar nr. x/2017).

La termenul din 13.04.2021, reclamantul ORAȘUL TOPOLOVENI, prin concluzii scrise, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., și-a micșorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată la suma de 900.719,10 RON cu titlu de despăgubiri și la suma de 59.487,89 RON reprezentând dobânda legală; totodată, a solicitat și cheltuieli de judecată în sumă de 1500 de RON (reprezentând 1/2 din onorariu de expert, achitat cu ordin de plată).

Prin încheierea din 13.04.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins obiecțiunile formulate de pârâtă față de răspunsul la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea geodezie-topografie-cadastru realizat de dna. expert B..

De asemenea, a respins, ca nefiind utilă cauzei, proba cu expertiză contabilă solicitată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 1277 din 11 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis cererea de chemare în judecată precizată, privind pe reclamantul ORAȘUL TOPOLOVENI în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 900.719,10 RON cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 59.487,89 RON reprezentând dobânda legală.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, pentru sumele aferente perioadei 01.01.2012 – 30.07.2015, și, în rest, ca neîntemeiată.

De asemenea, a menționat că apelul vizează și încheierea din data de 13.04.2021, din perspectiva respingerii cererii de refacere/completare a raportului de expertiză, față de refuzul primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de numire a unui expert în specialitatea petrol și gaze, precum și în ceea ce privește respingerea probei cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

La data de 31.03.2022, la solicitarea instanței, apelanta a depus la dosar un opis, însoțit de 9 Anexe, reprezentând înscrisurile din care ar rezulta micșorarea lungimii rețelei aflate în proprietatea intimatului.

Prin decizia civilă nr. 828 A din 20 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1277/11.05.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Orașul Topoloveni, prin Primar.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției în ceea ce privește perioada 1 ianuarie 2012 – 24 iulie 2015 și a respins, având în vedere stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune, pretențiile aferente acelei perioade, inclusiv pe cele privind dobânda legală.

A admis, în rest, cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 365.076,38 RON, reprezentând despăgubiri aferente perioadei 25 iulie 2015 – 31 decembrie 2017, precum și la plata sumei de 24.111,42 RON, reprezentând dobânda legală corespunzătoare.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și ale încheierii apelate.

A obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 15.313,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A respins, în rest, cererea apelantei privind cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 828 A din 20 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, la 27 iulie 2022, reclamantul ORAȘUL TOPOLOVENI a declarat recurs, solicitând desființarea deciziei recurate și menținerea sentinței civile nr. 1277 din 11.05.2021, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă.

Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că:

(i) În privința excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru perioada 01.01.2012 - 24.07.2015, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material aplicabile în cazul bunurilor aflate în domeniul public al recurentului-reclamant.

În acest sens, a reiterat faptul că bunul său, reprezentând rețea de distribuție gaze naturale în lungime de 19.554 Km situată pe teritoriul său administrativ, face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Totodată, a învederat că aceste susțineri au fost dovedite cu titlul său de proprietate publică asupra bunului, respectiv HGR nr. 447/2002, Anexa nr. 6, nr. 343-348. De asemenea, a mai susținut că legalitatea acestui titlu este de necontestat, întrucât a fost tranșată prin sentința civilă nr. 1184/02.04.2013 a Curții de Apel București, devenită irevocabilă prin decizia nr. 899/25.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr. x/2013).

În continuare, a mai învederat că, potrivit art. 2502 alin. (1) C. civ., dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de câte ori prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit exercițiul său nu poate fi limitat în timp.

Totodată, învederând faptul că bunul care face obiectul acțiunii este proprietate publică, fiind imprescriptibil, potrivit art. 861 alin. (1) C. civ., fiind exercitat cu respectarea principiului gestiunii eficiente (art. 285 lit. c) din Codul administrativ aprobat prin O.U.G. nr. 57/2019), recurentul susține că dreptul la acțiune în privința unui bun proprietate publică este imprescriptibil, sub aspectul exercițiului în timp.

De asemenea, a arătat că, în speță, instanța de apel a reținut că acțiunea nu este una în apărarea dreptului de proprietate publică, ci una în apărarea patrimoniului orașului afectat prin folosirea de către pârâtă a bunului respectiv în lipsa unui contract de concesiune.

În opinia recurentului, această apreciere a instanței de apel este greșită, întrucât bunul din patrimoniul recurentului-reclamant reprezentând rețea de distribuție gaze naturale este proprietate publică, iar acțiunea acestuia este pentru apărarea bunului proprietate publică din patrimoniul său administrativ.

(ii) În privința cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în apel intimatei-apelante-pârâte, recurentul-pârât consideră că nu a pierdut procesul.

În concret, susține că, deși instanța de apel a considerat că dreptul la acțiune este prescriptibil, respingând pretențiile principale și accesorii aferente perioadei de prescripție, nu înseamnă că acțiunea este neîntemeiată.

Prin urmare, recurentul solicită desființarea obligației plății cheltuielilor de judecată către intimata-apelantă-pârâtă, stabilită în apel, și menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată stabilite de judecătorul fondului.

În încheiere, în considerarea faptului că acțiunea nu a fost respinsă ca neîntemeiată și în măsura în care instanța va aprecia că se justifică acordarea cheltuielilor de judecată intimatei-apelante-pârâte în apel, recurentul solicită: (i) reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, întrucât suma de 10.000 RON acordată reprezintă mai mult de 2/3 din suma totală cerută (14.659,01 RON) și este vădit disproporționată în raport cu activitatea desfășurată de avocat pentru câștigul părții; (ii) compensarea cu cheltuielile de judecată în sumă de 1.500 RON stabilite de instanța de fond.

Împotriva aceleiași decizii, pe care o consideră parțial nelegală și netemeinică, pârâta A. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce privește sumele de bani solicitate de Orașul Topoloveni, prin Primar, cu titlu de despăgubiri pentru lipsă de folosință și dobândă legală pentru perioada 25.07.2015 - 31.12.2017.

De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Dezvoltând criticile formulate, recurenta a susținut temeinicia recursului și nelegalitatea deciziei instanței de apel prin aceea că:

I. Instanța de apel a conceput în mod artificial o modalitate care să-i permită respingerea probelor solicitate în susținerea motivelor de apel, ocazie cu care aceasta a și omis să analizeze parte dintre criticile formulate prin apel referitoare la lungimea de 801.058 ml care ar fi trebuit redusă - motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concret, recurenta arată că, în ciuda necesității administrării probatoriului cu expertizele tehnice solicitate pentru a putea analiza motivele de apel formulate și a păși la soluționarea apelului cu respectarea dreptului său la apărare, instanța de apel trece în mod nelegal direct la judecata pe fond a apelului, considerând pentru aceasta ca fiind suficientă numai reordonarea cronologică a multiplelor înscrisuri pe care pârâta apelantă le-a depus.

Detaliind, recurenta arată că, astfel cum rezultă din încheierea din data de 15.04.2022, instanța a procedat direct la discutarea fondului apelului, sub cuvânt că va soluționa apelul în doi pași, respingând, implicit, singurele probe care ar fi susținut motivele de apel, respectiv cele două expertize necesare pentru determinarea tuturor investițiilor efectuate, precum și pentru actualizarea redevenței.

Astfel, recurenta susține că, deși a arătat că vor fi analizate prioritar exclusiv criticile de ordin procedural, pentru ca, în situația în care acestea vor fi găsite întemeiate, în faza de evocare a fondului, să se discute utilitatea expertizelor, instanța de apel a forțat intrarea în fondul apelului, fără a mai administra probele cerute în apel (asupra cărora nici măcar nu s-a mai pronunțat), așadar, fără a mai da posibilitatea recurentei să își susțină poziția procesuală în apel.

Totodată, arată că instanța de fond a respins solicitarea formulată la termenul din data de 13.04.2021, de refacere/completare a raportului de expertiză în specialitatea geodezie-topografie-cadastru, refuzând să se pronunțe asupra cererii sale de numire a unui expert în specialitatea petrol și gaze, în condițiile în care raportul de expertiză administrat la fond s-a dovedit a fi cel puțin incomplet și nelămuritor.

De asemenea, arată că, la acest moment, față de motivarea instanței de fond, interpretarea dată de judecătorul apelului, precum și probatoriul administrat (în special înscrisurile opisate cronologic la solicitarea instanței de apel) este cert că a dovedit efectuarea investițiilor care au afectat lungimea rețelei de gaze naturale din Orașul Topoloveni în perioada de referință, contrar celor reținute de instanța de apel și pretinse de partea adversă și că înscrisurile nu au fost valorificate de expertiza de la fond, context în care lipsește acea probă care să valorifice înscrisurile și apărările pe care le-a formulat în cauză și care, în cele din urmă, să poată ajuta instanța la justa soluționare a cauzei, având în vedere motivele de apel pe care le-a formulat.

Cu toate acestea, în accepțiunea recurentei, instanța de apel a ignorat toate aceste chestiuni, deși dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. o obligau să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea faptelor în vederea aflării adevărului.

Totodată, recurenta susține că, în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, atunci când acestea sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

În privința probelor noi care pot fi propuse și încuviințate în faza apelului, recurenta face trimitere la Decizia (RIL) nr. 9 din 30.03.2020, arătând, totodată, că, prin motivele de apel a formulat critici cu privire la ignorarea de către prima instanță a probelor (înscrisuri) administrate în cauză ce vizau investițiile făcute pe teritoriul administrativ al U.A.T. Topoloveni, inclusiv prin respingerea probelor solicitate la termenul din 13.04.2021 (Secțiunea 2.2 din apel); schimbarea situației de fapt cu privire la dimensiunea și traseul rețelei de gaze naturale din Topoloveni (Secțiunea 2.3 din apel); diminuarea lungimii rețelei de distribuție gaze naturale revendicată de partea adversă ca urmare a investițiilor pe care pârâta (apelantă/recurentă) le-a efectuat pe raza Orașului Topoloveni (Secțiunea 2.4 din apel).

Așadar, recurenta subliniază că, pentru a putea analiza în concret temeinicia acestor motive de apel, era necesară administrarea probelor pe care le-a solicitat la termenul din data de 15.04.2022, potrivit Notei de probe depuse la dosarul cauzei.

Prin urmare, susține că, atâta vreme cât a dovedit necesitatea refacerii/completării probatoriului administrat în fața instanței de fond, iar aceste probe erau necesare pentru soluționarea motivelor de apel, soluționarea directă a apelului pe fond, fără administrarea probelor care susțineau propriu-zis motivele de apel, este profund nelegală.

În aceeași măsură, susține că și valorificarea eronată a puterii de lucru judecat, în condițiile în care au intervenit modificări care făceau necesară reaprecierea redevenței, a permis ca instanța de apel să pronunțe o hotărâre nelegală.

Printr-o altă critică, recurenta susține:

II. Nelegalitatea înlăturării înscrisurilor care dovedeau că s-a modificat lungimea rețelei de distribuție a gazelor naturale. Nemotivarea.

Detaliind, recurenta arată că, în soluționarea motivului de apel referitor la diminuarea lungimii rețelei de gaze naturale, instanța a procedat la analiza individuală a fiecăruia dintre înscrisurile pe care le-a depus în susținerea apărărilor sale, exclusiv pentru a le considera ca nefiind apte să probeze scăderea lungimii rețelei.

În acest sens, recurenta arată că, deși din procesul-verbal de dezafectare din 16.06.2014, rezultă că a fost dezafectată o lungime totală de 3,691 km rețea (2,631 km conducte și 1,060 km branșamente), instanța de apel nu consideră că acest fapt ar fi condus la diminuarea lungimii rețelei proprietatea reclamantei, sub cuvânt că nu există proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Susținând că, în realitate, potrivit normelor speciale care guvernează această materie, procesul-verbal de dezafectare este suficient prin el însuși să facă dovada diminuării lungimii rețelei, recurenta arată că instanța de apel l-a înlăturat în mod artificial, considerând că lucrările ar fi supuse autorizării conform Legii nr. 50/1991, invocând în acest sens dispozițiile art. 37 alin. (2) din aceeași lege privind recepția lucrărilor la finalizarea acestora.

Totodată, arată că, din această perspectivă, instanța de apel a considerat inutilă efectuarea unei expertize în specialitatea petrol și gaze, pentru că, în viziunea sa, singura probă aptă să probeze investițiile efectuate o reprezintă exclusiv procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor.

Contrar aprecierilor instanței de apel, recurenta susține că, de fapt, lipsa unui proces-verbal la recepția lucrărilor nu poate contrazice realitatea efectuării acestora, investițiile fiind consemnate, potrivit normelor speciale, în procesul-verbal de dezafectare, document ignorat de instanța de apel.

În acest sens, recurenta învederează că lucrările de dezafectare a conductelor sunt supuse Ordinului Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei - A.N.R.E. nr. 5/2009 privind aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea, executarea și exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, în vigoare la momentul dezafectării, norme cu caracter special, derogatorii de la dispozițiile generale privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. În acest sens, arată că, potrivit acestui Ordin, dezafectarea conductelor/branșamentelor presupune parcurgerea unor etape cum ar fi evacuarea gazelor naturale din conductă, tăierea capetelor conductei, obturarea cu capace sudate a capetelor, acestea finalizându-se cu încheierea unui proces-verbal de dezafectare, conform prevederilor art. 14.84 din Ordin.

Așadar, recurenta susține că acest proces-verbal face dovada investițiilor finalizate în condițiile legii, potrivit Procesului-verbal din data de 16.06.2014, rezultând că, din rețeaua de distribuție gaze naturale din Topoloveni, proprietatea intimatei, a fost dezafectată o lungime totală de 3,691 km (din care 2,631 km conducte).

Contrar celor susținute de instanța de apel, recurenta arată că înregistrarea documentului în cauză la Consiliul Local Topoloveni în anul 2019 nu neagă realitatea dezafectării (a micșorării lungimii rețelei) în anul 2014, susținând că este irelevantă data înregistrării acestui proces-verbal, atât timp cât lucrările sunt din perioada de referință, mai exact din 2014.

Sub un al doilea aspect, recurenta susține că la fel de nelegală este și interpretarea pe care o dă instanța de apel celorlalte înscrisuri pe care le-a depus în dovedirea investițiilor efectuate pe raza localității Topoloveni în perioada de referință și care au dus la reducerea lungimii rețelei, recurenta subliniind că nedepunerea proceselor-verbale de recepție pentru respectivele investiții nu înseamnă că acestea nu există și că nu au dus la micșorarea rețelei existente, instanța de apel ignorând, astfel, documentele aflate la Anexa 1.

Totodată, recurenta evidențiază că, față de împrejurarea că, prin natura lor, aceste lucrări sunt îngropate, devenea necesară completarea probatoriului cu expertiza pe care a solicitat-o.

De asemenea, menționează că, în ceea ce privește autorizațiile de construire emise de Primăria Orașului Topoloveni pentru extindere conductă și branșament gaze naturale în cursul anului 2011 (anterior perioadei de referință), aceste lucrări (chiar dacă parțial efectuate în anul 2011) au relevanță cu privire la lungimea rețelei și în perioada de referință, fiind vorba de o perioadă ulterioară efectuării investițiilor.

În ceea ce privește Anexa 2 reprezentată de Autorizația de construire nr. x/16.11.2012 pentru investiția de 14,371 km de conductă, recurenta susține că aceasta nu arată decât începerea lucrărilor, nu și finalizarea acestora. Or, dacă instanța ar fi coroborat Autorizația de construire cu Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/14.07.2014 de sistematizare, întregire, reabilitare conducte și branșamente gaze naturale RP în Topoloveni Argeș ar fi observat că cele două înscrisuri converg către o singură concluzie, de diminuare a lungimii rețelei.

Recurenta face aceleași aprecieri și în ceea ce privește Anexa 3 constând în Minuta nr. 1082/09.04.2014 și Minuta nr. 23/19.05.2014 încheiate cu constructorul privind activitatea de cuplare a investiției A. din anul 2014 și dezafectarea porțiunilor vechi de conductă, susținând că instanța nu le putea înlătura doar pentru că nu sunt procese-verbale de recepție la terminarea lucrărilor, ci trebuia să le vadă prin raportare la procesul-verbal de dezafectare. Procedând astfel, instanța ar fi observat realitatea investițiilor, iar, pe de altă parte, ar fi făcut necesară proba cu expertiza în specialitatea petrol și gaze pentru determinarea acestora în teren.

Cu privire la Anexa 5, care conține Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/14.07.2014 de sistematizare, întregire, reabilitare conducte și branșamente gaze naturale RP în Topoloveni Argeș, recurenta arată că, deși instanța observă că ar fi fost apt să probeze finalizarea lucrărilor, în cele din urmă reține că acest document nu conține nicio informație despre lungimea de conductă înlocuită.

În acest context, recurenta amintește că, din Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/14.07.2014 de sistematizare, întregire, reabilitare conducte și branșamente gaze naturale RP în Topoloveni Argeș, rezultă că, în anul 2014, au fost efectuate lucrări de înlocuire a conductei de distribuție gaze naturale de pe tronsonul principal din Orașul Topoloveni, în urma cărora A. a devenit proprietara porțiunilor de conducte înlocuite în suprafață de 14,371 km de conductă.

Totodată, arată că, în susținerea recursului, înțelege să depună și anexa la respectivul Proces-verbal de recepție, respectiv Lista Mijloacelor fixe puse în funcțiune în luna iunie 2014, din care rezultă lungimea de rețea diminuată pe raza localității Topoloveni - Anexa 1.

Recurenta a mai arătat că, în ceea ce privește Anexa 7 referitoare la Inventarierea rețelelor de distribuție realizată de către C. S.A. în data de 21.02.2018 și Anexa 8 Adresa C. S.A. nr. 109/04.06.2018, instanța de apel a apreciat că, fiind vorba de un terț prezentului litigiu, nu ar putea face proba investițiilor pe care (recurenta) le-a efectuat. Or, evidența întocmită la nivelul societății de furnizare a gazelor naturale afiliate recurentei și parte a grupului C., din care face parte și A., completează înscrisurile deja parcurse și care fac dovada investițiilor recurentei. Mai mult, susține că o presupusă inopozabilitate a documentelor nu înseamnă că investițiile nu sunt reale.

În continuare, recurenta arată că aceleași concluzii se impun și în cazul aspectelor reținute de instanța de apel cu privire la Anexa 9 constând în modelul Contractelor de cofinanțare pentru acordarea accesului la sistemul de distribuție a gazelor naturale prin extinderea conductelor de distribuție (respectiv că nu reprezintă procese-verbale de recepție), în condițiile în care instanța de apel nu analizează faptul că și aceste înscrisuri converg către aceeași concluzie privind realitatea diminuării rețelei de gaze proprietatea părții adverse (și care, raportat la motivele de apel, atrăgea admisibilitatea probei cu expertiza tehnică de specialitate).

Recurenta conchide în sensul că, deși toate aceste înscrisuri dovedeau că situația premisă s-a schimbat (însăși expertiza administrată în primă instanță concluzionând că au existat diminuări ale lungimii rețelei), valorificarea lor completă se putea face doar prin expertizele cerute și ignorate de instanța de apel, conform solicitării de probatoriu în apel.

În plus, recurenta arată că, pentru această etapă procesuală, înțelege să depună și Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/16.06.2014, împreună cu anexa la acesta reprezentată de Lista mijloacelor fixe puse în funcțiune în luna iunie 2014, document din care rezultă finalizarea mai multor conducte în Topoloveni - Anexa 2.

Așadar, recurenta susține că, întrucât, în desfășurarea serviciului public de distribuție a gazelor, în conformitate cu dispozițiile Contractului de Concesiune și dispozițiile legale incidente (printre care și art. 108 din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012), a efectuat în perioada 2012-2017 o serie întreagă de lucrări de dezvoltare și reabilitare a sistemelor de distribuție a gazelor, unele dintre rețelele de gaze fiind depășite din punct de vedere tehnic și/sau necesitau intervenții de reabilitare în urma folosinței normale, rețeaua de gaze naturale din Topoloveni, pentru care ar fi datoare să achite redevența, s-a diminuat.

În plus, recurenta susține că, întrucât întregul raționament al instanței de apel se rezumă la constatarea că fiecare dintre înscrisurile depuse în dovedirea diminuării lungimii rețelei de gaze naturale nu constituie proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, fără să analizeze în mod efectiv și în concret speța, hotărârea recurată este deopotrivă nemotivată, instanța de apel ignorând toate argumentele (recurentei) și probele administrate în cauză care vizau investițiile făcute pe teritoriul administrativ al U.A.T. Topoloveni.

În schimb, în opinia recurentei, încercarea de motivare a soluției de admitere a acțiunii introductive, prin luarea fiecărui înscris în parte doar pentru a arăta în mod previzibil că nu reprezintă proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, reprezintă în realitate un refuz de analiză a cauzei.

Totodată, susține că nu există niciun paragraf în cuprinsul deciziei recurate în care instanța să analizeze în mod real investițiile făcute pe raza localității Topoloveni, în opinia recurentei, simpla afirmație că înscrisurile depuse nu sunt procese-verbale de recepție neputând ține loc de administrarea unui probatoriu apt să permită justa soluționare a apelului (cu atât mai mult cu cât concluziile raportului de expertiză din prima instanță nu sunt lămuritoare).

Printr-o altă critică, recurenta susține că:

III. Instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la criticile privitoare la cei 801.058 ml, deși, în apel, a prezentat un calcul distinct în care a evidențiat și această lungime, ignorată complet de judecătorul apelului.

În acest sens, arată că, deși a expus în apel mai multe variante de calcul în care a propus și deducerea acestei dimensiuni de 801.058 ml care rezultă din raportul de expertiză, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la aceasta.

Totodată, recurenta susține că toate aceste investiții trebuiau determinate prin expertiza propusă în etapa apelului pentru că, în lipsa determinării în mod real, complet și corect a tuturor lungimilor de rețea, ar fi validate, similar modului în care a procedat și judecătorul fondului, susținerile neprobate ale intimatei referitoare la existența dreptului de proprietate al acesteia asupra unei lungimi mai mari decât cea deținută în fapt, ceea ce ar duce la o îmbogățire fără justă cauză a părții adverse.

Mai mult, față de diferențele considerabile dintre lungimile alegate de intimată, respectiv cele indicate în cuprinsul expertizei în multiple variante, precum și deficiențele expertizei deja administrate în etapa fondului, recurenta reafirmă necesitatea refacerii raportului în etapa apelului de către un expert specializat în domeniul petrol și gaze, ale cărui concluzii să vină în completarea informațiilor deja rezultate din înscrisurile analizate în apel.

Sub acest aspect, recurenta conchide în sensul că, date fiind multiplele carențe procedurale evidențiate, care au viciat soluția dată în etapa apelului, se impune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru valorificarea tuturor probelor depuse și administrarea probei cu expertiza tehnică.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta a susținut că:

IV. Instanța de apel a reținut în mod nelegal un regim juridic neaplicabil materiei și, de asemenea, a aplicat în mod greșit puterea de lucru judecat - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că:

i) Potrivit legislației speciale, procesul-verbal de dezafectare este documentul care face dovada scoaterii din funcțiune (dezafectării) a conductelor din sistemele de alimentare cu gaze naturale, iar nu procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

În concret, recurenta susține că instanța de apel a înlăturat toate înscrisurile din care rezulta dezafectarea conductelor și, implicit, investițiile pe care le-a efectuat pe raza localității Topoloveni, pe motiv că acestea nu ar fi conforme prevederilor Legii nr. 50/1991. Or, așa cum a arătat, scoaterea din funcțiune a conductelor este consemnată, potrivit legii speciale, în procesul-verbal de dezafectare.

În acest sens, a susținut că, potrivit dispozițiilor privind scoaterea definitivă din funcțiune a conductelor și branșamentelor din Ordinul A.N.R.E. nr. 5/2009, derogatorii de la regimul general referitor la autorizarea lucrărilor de construcții, în momentul dezafectării conductelor și branșamentelor se încheie un proces-verbal de dezafectare.

Prin urmare, subliniază că procesul-verbal de dezafectare nr. x/16.06.2014 este încheiat conform acestor norme speciale, nefiind necesar și procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor invocat de instanța de apel.

Din această perspectivă, recurenta consideră nelegală interpretarea pe care instanța de apel o oferă dispozițiilor Legii nr. 50/1991 în ceea ce privește procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, aceste dispoziții nefiind aplicabile în cazul dezafectării sistemelor de gaze naturale (conducte și branșamente), arătând, totodată, că, pentru acestea din urmă există dispoziții specifice, pe care le cuprinde Ordinul nr. 5/2009 privind aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea, executarea și exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, prevederi cărora instanța de apel nu le-a dat eficiență.

În altă ordine de idei, recurenta susține că:

ii) Soluția instanței de apel este nelegală pentru că aceasta a aplicat hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior purtat între părți, deși intervenise schimbarea situației de fapt care a stat la baza determinării redevenței acum mai bine de 14 ani, împrejurare care determină o reactulizarea a cuantumul acesteia.

În concret, recurenta a arătat că instanța de apel a considerat necesară valorificarea soluțiilor pronunțate în litigiul anterior (dosar nr. x/2010).

În acest sens, arată că instanța a reținut ca având putere de lucru judecat, impunându-se cu caracter obligatoriu și în prezenta cauză, dezlegările date cu privire la faptul că, la finalul anului 2011, lungimea rețelei de distribuție a gazelor naturale aflate în proprietatea orașului Topoloveni era de 19,554 km, respectiv că suma stabilită prin hotărârea Consiliului Local Topoloveni nr. 75/2008 are caracter obligatoriu.

Pentru a reține aceasta, Curtea de Apel a arătat că situația este aceeași și pentru perioada dedusă judecății, neintervenind nicio împrejurare nouă, de natură a lăsa fără efecte puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 986A din 29 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Însă, cu toate că instanța de apel a apreciat că ar fi vorba despre o schimbare cu privire la dimensiunea și traseul rețelei, a considerat că aceasta nu afectează valoarea/km (așadar, cuantumul redevenței).

Totodată, învederând că premisele nu mai sunt aceleași pentru a putea fi reținută această prezumție, recurenta susține că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel cu aplicarea eronată a puterii de lucru judecat, Hotărârea Consiliului Local nr. 75/2008 nu ar mai putea constitui la acest moment bază de calcul pentru prejudiciu, cuantumul redevenței stabilite acum mai bine de 14 ani suferind modificări, motiv pentru care aceasta necesită a fi recalculată pentru a reflecta realitatea din teren.

În acest sens, recurenta subliniază că, urmare a investițiilor pe care le-a efectuat pe raza localității Topoloveni, rețeaua de distribuție gaze naturale, care a servit drept reper în cadrul litigiului ale cărui dezlegări au fost reținute cu putere de lucru judecat, nu mai este de actualitate, începând cu anul 2011 intervenind elemente care au modificat situația de fapt, atât în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate al intimatei, cât și în ceea ce privește calculul care a stat la baza stabilirii redevenței prin H.C.L. nr. 75/2008.

Totodată, arată că, în cazul de față, fiind vorba de contravaloarea folosinței unui bun care are o durată de viață limitată și se amortizează anual prin utilizare, trebuiau aplicate mai multe corecții. Prin urmare, consideră că nici instanța nu mai poate fi ținută de suma stabilită în cuprinsul HCL nr. 75/2008, fiind în prezența altei situații de fapt decât cea de la momentul stabilirii redevenței – în acest sens recurenta face trimitere la obiectivele la expertiza contabilă și criticile formulate prin apel (Secțiunea 2.3 din apel).

Din această perspectivă, susține că, față de schimbarea situației de fapt avută în vedere la momentul litigiului în care a contestat respectiva HCL, în mod nelegal Curtea de Apel a reținut incidența efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, în opinia recurentei, fiind necesar ca instanța să analizeze în concret, prin raportare la modificările intervenite, existența și întinderea pretențiilor intimatei.

În continuare, recurenta afirmă că, în mod cert, dispozițiile art. 1386 alin. (2) și alin. (4) C. civ. impun luarea în calcul a datei producerii prejudiciului și, în cazul prejudiciului viitor (așa cum este redevența stabilită în anul 2008 pentru folosința viitoare a rețelei) impun luarea în calcul a modificărilor intervenite, dar și că modalitatea de calcul care stă la baza valorii redevenței nu mai este de actualitate, întrucât a intervenit o micșorare a lungimii rețelei de gaze, aplicarea unei reglementări valabile la nivelul anului 2008 cu privire la o majorare de 20% a redevenței cu explicația de "cotă dezvoltare" este nejustificată/nefundamentată economic în prezent, neputând fi ignorată împrejurarea că valoarea contabilă a rețelei, de la care pornește calculul redevenței, s-a diminuat în prezent ca urmare a amortizării pe parcursul celor 14 ani care au trecut.

Cu toate acestea, dincolo de un calcul matematic simplist al despăgubirilor, recurenta apreciază că trebuie avuți în vedere și toți factorii care influențează valoarea despăgubirilor, care nu ar putea fi determinați/aplicați decât de un expert judiciar, sens în care reiterează faptul că a solicitat în fața instanței de apel administrarea probei cu expertiza contabilă pentru a determina realitatea și cuantumul exact al despăgubirilor datorate.

Totodată, arată că a subliniat necesitatea unei analize concrete, care să aibă în vedere schimbările produse în perioada analizată cu privire la elementele structurale ale rețelei de gaze naturale din Topoloveni (mai exact, diminuarea lungimii rețelei), efectele amortizării investiției, eliminarea cotei de dezvoltare nefundamentate economic, care mărește în mod artificial redevența.

Prin urmare, consideră că, deși hotărârea pronunțată în litigiul anterior se bucură de putere de lucru judecat din perspectiva modalității de soluționare a problemei de drept, acest efect nu este aplicabil și în privința situației de fapt vizate - suprafața de conductă aflată în proprietate Topoloveni, aceasta putând suferi modificări majore în decursul timpului, ceea ce determină inclusiv recalcularea cuantumului redevenței.

De altfel, în opinia recurentei, nici măcar respingerea acțiunii prin care a contestat HCL nr. 75/2008 (Dosar nr. x/2009) nu împiedică reconsiderarea cuantumului redevenței, cu atât mai mult cu cât, la respectivul moment, nu a formulat (nefiind de interes și de actualitate atunci) și critici referitoare la modul de calcul al redevenței, astfel încât nu i se poate opune puterea de lucru judecat cu privire la suma efectiv stabilită la nivelul acelui an.

Prin urmare, recurenta susține că redevența stabilită la nivelul anului 2008 pentru folosința rețelei de distribuție gaze naturale a Orașului Topoloveni în sumă de 7.950 RON/an/km nu mai este de actualitate, astfel că nu poate fi folosită drept reper pentru determinarea întinderii prejudiciului pentru anii 2015-2018 și, drept urmare, dată fiind schimbarea premiselor, nu poate fi reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat cu privire la aceasta, astfel cum nu poate fi reținut nici cu privire la lungimea rețelei de distribuție a gazelor naturale (acest din urmă aspect fiind validat inclusiv de instanța de apel).

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 24 octombrie 2023, a fost comunicat părților pentru a formula în scris punct de vedere.

La 13 noiembrie 2023, recurentul-reclamant a depus la dosar un înscris prin care a arătat că este de acord cu raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 23 ianuarie 2024, Înalta Curte a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la 26 martie 2024, în vederea soluționării acestora în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că dreptul subiectiv civil a cărei realizare se urmărește prin intermediul acțiunii promovate imprimă caracterul prescriptibil sau imprescriptibil extinctiv al dreptului material la acțiune.

Conform art. 2501 alin. (1) C. civ., drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive dacă prin lege nu se dispune altfel.

În speță, recurentul-reclamant a promovat o acțiune în despăgubiri (întemeiată pe răspunderea civilă delictuală), pentru folosirea de către pârâtă, în lipsa unui contract de concesiune, a rețelei de distribuție gaze naturale, proprietatea reclamantului.

Or, acțiunea civilă în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este supusă prescripției extinctive în termenul general de prescripție de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoana care răspunde de ea în conformitate cu dispozițiile art. 2517 și art. 2528 alin. (1) C. civ.

Așadar, având în vedere că recurentul-reclamant nu a promovat o acțiune în revendicare, în apărarea dreptului de proprietate publică asupra rețelei de distribuție gaze naturale, pentru a fi în ipoteza unei acțiuni imprescriptibile extinctiv, în mod corect instanța de apel a statuat asupra caracterului prescriptibil al acțiunii, valorificând în mod corect inclusiv puterea de lucru judecat asupra chestiunii caracterului prescriptibil al acțiunii deduse judecății, din litigiul similar ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Printr-o altă critică, recurentul solicită desființarea obligației stabilite în sarcina sa, în apel, de suportare a cheltuielilor de judecată, pe motiv că, deși instanța de apel a respins, ca prescrise (pentru perioada 01.01.2012-24.07.2015) pretențiile principale și accesorii, nu înseamnă că acțiunea este neîntemeiată și că a pierdut procesul, din perspectiva aplicării art. 453 C. proc. civ.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul pârâtei A. S.R.L., infirmând parțial hotărârea primei instanțe, astfel încât, în acea fază procesuală (calea de atac a apelului), reclamantul este partea care a pierdut procesul.

Cât privește solicitarea de reducere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat (pe motiv că suma de 10.000 RON acordată reprezintă mai mult de 2/3 din suma totală cerută, fiind, în opinia recurentului, vădit disproporționată în raport cu activitatea desfășurată de avocat), Înalta Curte reține, pe de o parte, că instanța de apel a făcut deja aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, reține că, în considerarea Deciziei nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, motivul de recurs prin care se critică proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Conchizând asupra recursului recurentului-reclamant, Înalta Curte apreciază că toate considerentele reținute mai sus converg spre soluția de respingere a recursului ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, așa cum reiese din cuprinsul încheierii de ședință din 15.04.2022, instanța de apel nu a respins de plano probele cu expertizele solicitate de recurentă în apelul propriu, ci a arătat că, asupra utilității expertizelor, (...) se va pronunța în ipoteza în care se vor găsi întemeiate criticile cu privire la modalitatea de administrare a probelor de către prima instanță, iar în măsura în care acestea vor fi găsite întemeiate, va dispune anularea hotărârii, respectiv a încheierii atacate și, ulterior, în faza de evocare a fondului, va discuta utilitatea acestor probe.

Or, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a arătat că, în condițiile în care apelanta-pârâtă era ținută să își probeze susținerile privind diminuarea lungimii rețelei de distribuție a gazelor naturale cu procese-verbale de recepție la terminarea lucrărilor, conform art. 37 alin. (2) și (5) din Legea nr. 50/1991, efectuarea unei expertize în specialitatea petrol și gaze era inutilă, ca de altfel și revenirea cu solicitări către expertul desemnat de prima instanță.

Așadar, modalitatea de soluționare a apelului nu este nelegală și nu se poate considera că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra probelor cerute în apel, din moment ce a apreciat în mod clar asupra lipsei necesității lor, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. și a Deciziei RIL nr. 9/2020.

În altă ordine de idei, față de susținerea recurentei-pârâte că instanța de apel nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru stabilirea faptelor în vederea aflării adevărului, deși dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. o obligau în acest sens, inclusiv prin refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit ultimelor dispoziții legale, "instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)".

De altfel, inclusiv art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., pretins a fi fost nesocotite de instanța de apel, sunt în acord cu dispozițiile legale mai sus amintite.

În acest sens, se cuvine amintit că rolul judecătorului în aflarea adevărului nu este unul absolut, ci, așa cum reiese din dispozițiile art. 22 alin. (2) din Cod, "judecătorul este în drept…să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare", iar alin. (7) al aceluiași articol reafirmă puterea de apreciere a judecătorului recunoscută prin lege prin sintagma "ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere".

Din dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. Prin urmare, probele trebuie să fie concludente și pertinente, ceea ce presupune verificarea relației existente între pretențiile formulate și faptul susceptibil de probare și dacă probele solicitate poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei.

Dispozițiile art. 258 C. proc. civ. prevăd de asemenea că probele se vor încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 din același Cod.

Din perspectiva dispozițiilor legale sus enunțate și al efectului devolutiv al apelului, Înalta Curte reține că aprecierea asupra necesității administrării unei probe pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv al instanței de apel

Față de această situație și raportat la atributul exclusiv al instanței de apel în ce privește aprecierea asupra necesității administrării unei probe din perspectiva dispozițiilor legale mai sus evocate, Înalta Curte nu va putea reține critica recurentei potrivit căreia este nelegală soluționarea directă a apelului pe fond, fără administrarea probelor care susțineau motivele de apel.

De asemenea, nici criticile referitoare la nelegalitatea înlăturării înscrisurilor care dovedeau că s-a modificat lungimea rețelei de distribuție a gazelor naturale (inclusiv a celor 801.058 ml) nu pot fi reținute pentru argumentele ce succed.

Astfel, din coroborarea dispozițiilor art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ., rezultă că reformarea deciziei instanței de apel este permisă doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt și nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Ca atare, maniera în care instanța de apel a interpretat mijloacele de probă administrate în cauză și a stabilit, pe baza lor, o anumită situație de fapt nu poate constitui motiv de recurs.

De altfel, în majoritate, susținerile recurentei-pârâte tind la reevaluarea mijloacelor de probă și a modalității în care acestea au fost coroborate de instanța de apel, ceea ce nu este în căderea instanței de recurs, având în vedere că recursul urmărește să supună analizei conformitatea deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, fie ele procedurale sau materiale, iar nu cu mijloacele de probă.

Cu toate acestea, susținând că instanța de apel a înlăturat în mod artificial procesul-verbal de dezafectare încheiat în data de 16.06.2014 (din care ar rezulta că a fost dezafectată o lungime totală de 3,691 km rețea de conducte și branșamente), pe motiv că lucrările ar fi supuse autorizării conform Legii nr. 50/1991, deși, în opinia recurentei, lucrările de dezafectare a conductelor sunt supuse Ordinului Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei - A.N.R.E. nr. 5/2009 privind aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea, executarea și exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, în vigoare la momentul dezafectării, norme cu caracter special, derogatorii de la dispozițiile generale privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, Înalta Curte reține că recurenta antamează și critici de nelegalitate care au fost ulterior dezvoltate de recurentă prin invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așadar, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal un regim juridic neaplicabil materiei întrucât, în opinia sa, potrivit legislației speciale (Ordinul A.N.R.E. 5/2009 – art. 14.84 din Norme), procesul-verbal de dezafectare este documentul care face dovada scoaterii din funcțiune (dezafectării) a conductelor din sistemele de alimentare cu gaze naturale, iar nu procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

În esență, recurenta consideră nelegală interpretarea pe care instanța de apel o oferă dispozițiilor Legii nr. 50/1991 în ceea ce privește procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, aceste dispoziții nefiind, în opinia sa, aplicabile în cazul dezafectării sistemelor de gaze naturale (conducte și branșamente), întrucât, pentru acestea din urmă există dispoziții specifice, pe care le cuprinde Ordinul A.N.R.E. nr. 5/2009, prevederi cărora instanța de apel nu le-a dat eficiență.

Analizând critica recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că art. 14.84 lit. h) din Normele tehnice pentru proiectarea, executarea și exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, aprobate prin Ordinul A.N.R.E. nr. 5/2009 prevede obligativitatea încheierii unui proces-verbal la terminarea lucrărilor în situația dezafectării unei conducte.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, această normă nu derogă de la dreptul comun, afirmația fiind, de altfel, susținută și de alte prevederi din Normele mai sus arătate, cum ar fi: art. 1.5. Sistemele de alimentare cu gaze naturale, inclusiv construcțiile și instalațiile aferente, se proiectează și execută astfel încât să corespundă cerințelor esențiale de calitate în construcții, în conformitate cu Legea nr. 10/1995, cu modificările și completările ulterioare; art. 2.4. Executarea oricăror lucrări în