ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2596/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 octombrie 2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A., obligarea pârâtele, în solidar, să finalizeze lucrările de construire a locuinței la cheie tip I25 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă, zona F și obligarea pârâtelor în solidar la plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 1539, art. 1540, art. 1066 și art. 1073 C. civ.

La 19 decembrie 2012, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La 10 octombrie 2013, pârâta S.C. F. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității.

Prin notele de ședință depuse la 13 iunie 2013, pârâta a mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesual pasive.

La 6 februarie 2014, reclamantul a depus la dosar cerere de renunțare la judecată, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. și, totodată, a precizat cuantumul penalităților de întârziere, ca fiind de 160.667,88 euro.

La termenul de judecată de la 6 februarie 2014, instanța de fond a respins excepția prematurității și excepția prescripției dreptului material la acțiune și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor.

La 3 aprilie 2014, pârâta S.C. F. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a Consiliului Local al Sectorului 1 București, a Consiliului Județean Ilfov, a Consiliului Local Voluntari, a S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A., a S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., a S.C. G. S.R.L. și a Agenției Naționale pentru Locuințe.

Chematul în garanție Consiliul Județean Ilfov a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive, subliniind aspectul că nu este parte a contractului dintre reclamant și constructor și nu s-a obligat la construirea imobilului și a utilităților acestuia.

Chematul în garanție Consiliul Local al Sectorului 1 București a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesual pasive.

Consiliul Local al Sectorului 1 București a chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București solicitând obligarea acestuia la plata sumelor pe care la rândul său ar fi obligat să le plătească, dacă ar cădea în pretenții.

De asemenea, chematul în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția lipsei calității procesual pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A fost depusă întâmpinare la cererea de chemare în garanție și de către Agenția Națională pentru Locuințe, prin care s-a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de S.C. F. S.A. prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție, excepția inadmisibilității, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesual pasive, dar și excepția lipsei calității procesul active în cererea de chemare în garanție.

La termenul de judecată de la 25 septembrie 2014, instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chemaților în garanție Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 3 București și Consiliul Local Voluntari, și a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta S.C. F. S.A. în contradictoriu cu chemații în garanție Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Local Voluntari, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

Reclamantul a renunțat la judecata cererii față de pârâții S.C. C. S.R.L. și S.C. E. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor S.C. B. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.; a fost respinsă acțiunea principală formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. F. S.A., ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acțiunea precizată privind pe reclamantul A. și pe pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. B. S.R.L., S.C. D. S.R.L. și pe chemații în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., S.C. G. S.R.L. și Agenția Națională pentru Locuințe, a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să finalizeze lucrările de construire a locuinței la cheie tip 125 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă, zona F, a fost obligată pârâta S.C. F. S.A. la plata către reclamant a sumei de 160.667,88 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând despăgubiri calculate de la 12 iunie 2008 și până la 16 octombrie 2012, precum și penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere calculate în continuare până la predarea efectivă și "la cheie" a imobilului, a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant a sumei de 508,3 RON, cheltuieli de judecată-taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și 1/2 din cuantumul onorariului de expert suportat de reclamant, a fost obligată pârâta S.C. F. S.A. la plata către reclamant a sumei de 11.841,05 RON, cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și 1/2 din onorariul de expert suportat de reclamant, a fost respinsă excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în garanție invocată de către S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către chemata în garanție S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active în cererea de chemare în garanție invocată de către S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., ca neîntemeiată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în cererea de chemare în garanție invocată de chemații în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A. și S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta S.C. F. S.A., ca neîntemeiată și s-a respins cererea de chemare în garanție a CGMB formulată de chematul în garanție Consiliul Local al Sectorului 1 București, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. F. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului și suspendarea efectelor hotărârii apelate până la soluționarea apelului. De asemenea, S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 București, solicitând admiterea apelului și desființarea sentinței apelate cu consecința reținerii spre rejudecare a întregii cauze în primă instanță de către Tribunalul București și respingerea acțiunii principale formulată de reclamantul A. împotriva S.C. F. S.A., ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelantele F. S.A. și Distrigaz Sud Retele S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2012, a fost schimbată în parte soluția pronunțată prin încheierea de ședință din 10 martie 2013 în sensul că: a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei pe capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere; menținută soluția de respingere a excepției necompetenței materiale pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la finalizarea lucrărilor de construire; anulată în parte încheierea de ședință din 6 februarie 2014, în ceea ce privește soluțiile pronunțate pe excepțiile prematurității și prescripției; anulată încheierea de ședință din 2 octombrie 2014; anulată în parte sentința apelată, în ceea ce privește soluțiile pronunțate pe capătul de cerere de obligare a pârâtelor la plata penalităților de întârziere, pe excepțiile invocate în legătură cu cererile de chemare în garanție și pe cererile de chemare în garanție. A fost reținut capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităților de întârziere și cererile de chemare în garanție spre competentă soluționarea în fond de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, urmând a se înregistra pe rolul acestei instanțe după rămânerea irevocabilă a deciziei. Au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la finalizarea lucrărilor de construire și la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâta F. S.A.

Prin decizia nr. 240 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca netimbrat și a fost respins recursul declarat de F. S.A., ca lipsit de interes.

Petitul privind obligarea pârâtelor F. S.A. și Agenția Națională pentru Locuințe la plata penalităților a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017

La 27 martie 2017, judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 2559 din 7 iulie 2016, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, recurs care a fost respins prin decizia nr. 240 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012.

Cauza a fost repusă pe rol la 13 februarie 2018.

La termenul de la 23 aprilie 2018, tribunalul a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul Local al Municipiului București prin Primar, Enel Distribuție Muntenia S.A., G. S.R.L., urmând să rămână în cauză chematele în garanție Agenția Națională pentru Locuințe și Distrigaz Sud Rețele S.A. De asemenea, a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a CGMB formulată de Consiliul Local al Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 1311 din 2 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția prematurității, ca neîntemeiată. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată. A fost admisă excepția prescripției. A fost respinsă cererea principală precizată formulată de reclamantul A., având ca obiect obligarea pârâtelor Agenția Națională pentru Locuințe și F. S.A., în solidar, la plata penalităților, constatând prescris dreptul material la acțiune. A fost respinsă cererea de chemare în garanție a Agenției Naționale pentru Locuințe și Distrigaz Sud Rețele S.R.L., ca rămasă fără obiect. A fost obligat reclamantul la plata către pârâta F. S.A. a sumei de 35.437 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1311 din 2 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A..

Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat criticile vizând motivarea contradictorie a sentinței apelate, reținând, în esență, ca fiind realizată cerința motivării din ambele perspective impuse de dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește critica referitoare la confuzia asupra a două instituții juridice - novația și delegația - s-a reținut, în esență, că în sistemul vechiul C. civ., aplicabil operațiunii în discuție cât timp se discută de o modificare a raportului contractual intervenită în anul 2008, delegația perfectă se confunda cu novația prin schimbare de debitor, suprapunere consfințită de vechiul Cod prin reglementarea delegației în cadrul secțiunii consacrate novației.

Reanalizând din perspectiva efectului devolutiv al apelului raportul juridic pus în discuție, curtea de apel a reținut că stabilirea apartenenței unui contract la un "grup de contracte" înseamnă calificarea acelui contract ca fiind un contract ale cărui clauze contractuale leagă intrinsec valabilitatea sa de existența și durata celorlalte contracte; ca urmare a inserării lor într-o operațiune determinată, contracte care, în mod firesc, și-ar păstra individualitatea și ar avea efectele specifice, își atenuează această individualitate și, afectate fiind de celelalte contracte din grup, generează în patrimoniul cocontractanților obligații și drepturi pe care, altminteri, nu le-ar fi creat. Grupul de contracte este astfel definit ca fiind un ansamblu de contracte în dependență unilaterală și structură complexă. Chiar dacă poate fi identificat un contract ca fiind principal - în speță, contractul încheiat de reclamant cu Agenția Națională pentru Locuințe, iar celelalte contracte ca fiind accesorii, împrejurarea că drepturile și obligațiile se află în strânsă interdependență determină concluzia că numai o abordare a lor ca întreg este de natură să conducă la soluții conforme cu scopul încheierii contractului.

Agreând contractul cu Agenția Națională pentru Locuințe, reclamantul a obținut dreptul de a i se preda imobilul în condițiile și la termenul ce urma a fi stabilit de către Agenția Națională pentru Locuințe (ordinul de începere a lucrărilor fiind emis de către Agenția Națională pentru Locuințe fără nicio consultare a beneficiarului) și neavând niciun alt aport în relația contractuală Agenția Națională pentru Locuințe-constructor-finanțator, în pofida semnării contractelor de construire și de creditare.

În realitate, contractul încheiat cu Agenția Națională pentru Locuințe trebuie a fi acceptat ca fiind parte a unui raport juridic complex, existent la momentul încheierii contractului de mandat și susceptibil de modificări independente de consimțământul reclamantului și ulterior încheierii acestui contract, construcție juridică permisă în interpretarea raporturilor ca reprezentând un "grup de contracte": contractele sunt încheiate între aceleași părți sau sunt contracte încheiate și între aceleași părți și între părți diferite în același timp, dar care urmăresc realizarea unei operațiuni economice unice; personajul central este beneficiarul, în momentul în care se adresează Agenției Națională pentru Locuințe cu propunerea de încheiere a contractului de mandat.

Reanalizând excepția prescripției dreptului la acțiune, curtea de apel a reținut că încheierea unui contract presupune dorința și voința părților de a dobândi întocmai ceea ce li se cuvine și de a-și îndeplini cu exactitate obligațiile pe care și le-au asumat. Când acest deziderat nu se realizează, creditorul contractual poate să utilizeze diverse mijloace de acțiune: poate să îl pună în întârziere în mod formal pe debitor, uneori fiind chiar obligat să parcurgă această procedură; dacă preferă menținerea contractului, poate solicita executarea silită în natură, apelând eventual și la daune cominatorii, ori poate cere să fie autorizat el sau un terț să execute obligația care incumbă debitorului; are posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare ori de a pretinde executarea prin echivalent (obligarea la daune-interese); poate combina aceste instrumente juridice solicitând executarea în natură și plata de daune-interese moratorii ori dorind ca obligația cocontractantului să fie executată de el sau de un terț, iar debitorul să fie condamnat la plata de despăgubiri; dacă urmărește desființarea convenției poate pretinde rezoluțiunea contractului și daune.

În speță se discută neexecutarea conformă a unui contract-grup, iar cauza comună a contractului-grup este reprezentată de scopul mediat, introdus în câmpul contractual prin voința părților. Momentul la care creditorul-beneficiar putea acuza comportamentul neconform al debitorilor (prezumat prin imposibilitatea realizării transferului de proprietate asupra locuinței) este cel la care a expirat termenul de finalizare a lucrărilor, respectiv la 12 iunie 2008; aceasta este data la care se naște dreptul la acțiune și, pe cale de consecință, data la care începe să curgă termenul de prescripție. Prescripția a început să curgă la 12 iunie 2008 și, conform art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, urma a se împlini în 3 ani, respectiv la 12 iunie 2011. Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă în anul 2012.

Împrejurarea că prejudiciul afirmat de către reclamant și a cărui compensare s-a solicitat prin acțiunea introductivă de instanță reprezintă un prejudiciu ce se creează pentru fiecare unitate de timp, în sensul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, astfel că neexecutarea, localizată la nivelul fiecărei unități de timp, generează un prejudiciu distinct și, pe cale de consecință, un drept la acțiune distinct, supus prescripției raportate la data la care s-a născut, nu validează o acțiune în daune pentru executare cu întârziere cât timp acțiunea în executarea contractului ar fi prescrisă: dreptul la daunele moratorii (de întârziere) rămâne un drept accesoriu dreptului principal, corelativ obligației principale - de finalizare și predare a lucrării la termenul agreat. Dacă dreptul principal este stins ca efect al prescripției, dreptul accesoriu va urma același regim juridic.

Analizând așadar intervenirea prescripției cât privește executarea obligației principale, instanța de apel a reținut că distincția între un contract de antrepriză și contractul de vânzare a bunului viitor se rezumă la raportul dintre valoarea lucrărilor necesare creării bunului și valoarea materialelor incorporate. Întocmai ca și în cazul vânzării bunului viitor, transferul proprietății este posibil a se realiza doar la momentul finalizării lucrărilor. Pasivitatea creditorului în a cere executarea acestei obligații, anterior momentului în care obligația este susceptibilă de executare, se explică tocmai prin această imposibilitate obiectivă a individualizării bunului, nicidecum neprezumând o lipsă a voinței de a acționa împotriva debitorului; drepturile creditorului sunt susceptibil a fi exercitate doar la momentul apariției bunului, adică la momentul la care bunul devine apt pentru a fi folosit pentru destinația pentru care a fost încheiat contractul.

Sancțiunea prescripției, pentru unicul motiv că termenul de execuție a fost depășit, nu poate interveni cât timp antreprenorul continuă, deficitar sau nu, executarea. Ceea ce se analizează, anterior realizării bunului, nu este pasivitatea beneficiarului în raport de neexecutarea obligației de predare în termenul prevăzut contractual, ci pasivitatea creditorului în raport de neexecutarea lucrărilor, concomitentă inexistenței vreunei recunoașteri a debitorului. Prin urmare, prescripția dreptului de a solicita predarea nu poate fi reținută și nici respingerea, pe considerentul accesorialității, a despăgubirilor de întârziere, ca prescrise.

Fără a reține așadar prescripția intervenită în consecința prescrierii obligației de predare, curtea de apel a observat, însă, că, începând cu data ieșirii sale din grupul de contracte - 28 octombrie 2008 - constructorul nu mai avea nicio posibilitate de a realiza bunul; în plus, data de scadență a obligației de predare este anterioară cesiunii.

În speță, cererea de chemare în judecată a vizat daunele moratorii. Pe lângă faptul că s-au solicitat "penalități pe zi întârziere" până la executarea obligației de predare, reclamantul a solicitat și executarea în natură, adică obligarea pârâților la predarea locuinței.

Or, cât timp pârâta atrasă în judecată (în urma precizărilor succesive de acțiune ori renunțărilor la judecată) este exclusiv societatea constructor F. S.A., iar această societate nu poate fi obligată la imposibil, pentru că începând cu anul 2008 nu mai există temeiul derulării lucrărilor de construire, cu atât mai puțin nu ar putea preda o locuință ce ar fi finalizată de un terț, singurele daune pe care reclamantul le-ar fi putut pretinde, în contradictoriu cu această pârâtă, erau compensatorii, nicidecum moratorii. Obligația asumată de F. S.A. era scadentă la 12 iunie 2008, astfel încât după 28 octombrie 2008 - dată a încetării raportului contractual, orice prejudiciu suplimentar decurgând din neexecutarea contractului de către această pârâtă nu se mai putea naște; obligația era, la momentul încetării contractului, neexecutată, astfel încât nu se putea vorbi despre o întârziere în executare, ci exclusiv despre o neexecutare; prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta pârâtei fiind cel de la data încetării contractului (prin cesiunea de contract), reclamantul-creditor ar fi trebuit să cuantifice și să solicite acest prejudiciu în termen de 3 ani, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță. Cât timp nu a făcut-o, dreptul său de a pretinde repararea acestui prejudiciu s-a prescris.

În ce privește pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, s-a reținut că, deși răspunderea acesteia pentru întârzierea în executare nu este în mod neapărat exclusă pe motiv că obligația asumată ar fi fost de diligență, totuși această răspundere se limitează, în privința fiecărui antreprenor general în parte, la perioada în care acești antreprenori au fost implicați în proiect. Dacă, dat fiind caracterul accesoriu asociat prejudiciului de întârziere în raport de obligația de predare, neintervenirea prescripției obligației de predare exclude intervenirea prescripției accesoriilor, caracterul accesoriu asociat obligației Agenției Națională pentru Locuințe în raport de obligațiile fiecărui constructor în parte va determina prescripția în raport de prescrierea pretențiilor ce ar fi îndreptate, exclusiv, împotriva unui anumit constructor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecința desființării deciziei atacate, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată, iar pe fondul cauzei admiterea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtelor, în solidar, la plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a imobilului.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul a criticat decizia atacată sub aspectul incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susținând, în esență, contrarietatea între considerente și dispozitiv, în sensul că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente care conduc la o soluție de respingere a excepției prescripției ceea ce conduce la soluția de admitere a apelului, iar dispozitivul cuprinde soluția contrară.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerat că raționamentul hotărârii atacate a pornit de la interpretarea greșită făcută de instanța de apel a actului dedus judecății prin prisma cadrului procesual angajat în proces, deoarece s-a apreciat eronat că reclamantul solicită doar obligarea unei singure pârâte la plata penalităților de 0,15 %/zi din valoarea contractului, F. S.A., deși cu privire la acest capăt de cerere a solicitat să fie obligate la plata acestor penalități Agenția Națională pentru Locuințe și F. S.A., în solidar.

Ca atare, a arătat recurentul-reclamant, urmare a acestei interpretări greșite, instanța de apel nu a analizat deloc excepția prescripției prin raportare la pârâta Agenția Națională pentru Locuințe. Recurentul a susținut că obligația Agenției Naționale pentru Locuințe nu s-a prescris, contractele nu s-au desființat, părțile contractante optând pentru continuarea derulării contractelor, fără ca prin aceasta să renunțe la drepturile ce decurg din contract de a solicita despăgubiri pentru nerespectarea întocmai a obligațiilor asumate, sub forma penalităților de întârziere, iar obligația Agenției Naționale pentru Locuințe de asigurare a finalizării și predării construcției s-a prorogat.

În opinia recurentului, interpretarea corectă trebuia făcuta prin coroborarea clauzelor contractuale, cuprinse atât în contractul de antrepriză generală cât și în cel de mandat, rezultând astfel cu claritate că, în temeiul raporturilor complexe care includ și mandatul acordat, Agenția și-a rezervat dreptul de a acționa direct antreprenorul pentru daunele cauzate ca urmare a nerespectării termenului de finalizare stipulat în contract.

Totodată, a mai arătat recurentul, instanța de apel nu a analizat deloc existența cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție, prin raportare la pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea principiului disponibilității întrucât, deși reclamantul a învestit instanța cu petitul privind obligarea pârâtelor Agenția Națională pentru Locuințe și F. S.A. la plata penalităților de 0,15 %/zi din valoarea contractului, pentru perioada de la data la care trebuia predat apartamentul, în speță 12 iunie 2008 până la data predării efective și "la cheie" a imobilului, conform angajamentului făcut, în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat doar obligarea unei singure pârâte la plata penalităților de 0,15 %/zi din valoarea contractului.

Sub un alt aspect, a apreciat că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a contractelor de construire și de antrepriză generală, acte deduse judecații, întrucât acestea reprezintă izvorul petitul privind obligarea pârâtelor Agenției Naționale pentru Locuințe și F. la plata penalităților de 0,15 %/zi din valoarea contractului, schimbând natura și înțelesul neîndoielnic al art. 10 din contractul de construire și a art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală. Așadar, deși dreptul de a obține penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a construcției, reprezintă daune compensatorii, în mod greșit instanța de apel le-a calificat drept daune moratorii.

Art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 1865 se referă și vizează sfera mai largă a actelor juridice deduse judecății, astfel, întrucât clauzele acestor contracte, art. 10 din contractul de construire încheiat între reclamant și F. S.A. și art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală nr. x/04.2004 sunt clare și concise, instanța de apel trebuia să aplice contractele în litera lor, neavând dreptul de interpretare, să le dea un alt înțeles, apreciindu-le drept izvor de daune moratorii, deoarece convențiile legal făcute au putere de lege între părți.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1159 din 4 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că fiind fondate criticile subsumate motivului de recurs care a fost întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care s-a invocat nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.. Astfel, se constată că instanța de apel, deși a precizat că prescripția dreptului de a solicita predarea nu poate fi reținută și nici respingerea, pe considerentul accesorialității, a despăgubirilor de întârziere, ca prescrise, argumente ce conduc la concluzia caracterului nefondat al excepției prescripției, prin dispozitiv a respingsapelul, respectiv a menținut cele statuate prin sentința apelată asupra caracterului fondat al prescripției.

Prin urmare, instanța de apel a pronunțat o hotărâre contradictorie, care nu permite exercitarea controlului judiciar, instanța de recurs aflându-se în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, având în vedere că dispozitivul hotarârii nu reflectă modul de soluționare a apelului declarat de reclamant în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, situație ce echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din același act normativ. Instanța supremă a pus în vedere instanței de apel ca în rejudecare să țină seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, precum și de restul criticilor formulate prin cererea de recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 308 din 13 martie 2020 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe, F. S.A. și Distrigaz Sud Rețele S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1311 din 2 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017. A anulat în parte sentința apelată și, rejudecând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Agenția Națională pentru Locuințe, a admis excepția prescripției dreptului material acțiune pentru perioada 12 iunie 2008-15 octombrie 2009 și a respins aceste pretenții ca prescrise, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant a penalităților de întârziere în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, respectiv 101,24 euro, începând cu 16 octombrie 2009 și până la predarea efectivă a imobilului, a obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamantului suma de 12.349,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a menținut în rest sentința apelată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Motivele de apel vizând modalitatea de soluționare a excepției prescripției în relație cu intimata-pârâtă F. S.A. nu pot fi primite.

Nu se poate reține susținerea privind existența unei interpretări contradictorii, calitatea procesuală pasivă - respectiv persoana care poate răspunde într-un raport contractual și instituția prescripției, perioada de timp în care acesta poate răspunde, sunt, în mod evident, aspecte diferite. Or, instanța a reținut că există identitate între persoana chemată în judecată și persoana obligată față de reclamant din prisma încheierii contractului de construire autentificat de BNP H. și I. sub nr. x din 2 martie 2006 care este izvorul obligației asumate de către pârâta F. S.A. și nu faptul că intervenise prescripția.

Nu se poate reține nici susținerea privind confuzia între novație și delegație perfectă. Sub imperiul vechiul C. civ. delegația perfectă are efect novator, fiind reglementată de art. 1132 și 1133 C. civ. din 1864 texte incluse între dispozițiile ce alcătuiesc secțiunea a II din Capitolul VIII, Titlul II, Cartea a III-a, intitulată "Despre novație". Or, legiuitorul român a înțeles să reglementeze delegația doar în contextul reglementării novație prin schimbarea debitorului, deci ca un mijloc juridic de realizare a unei asemenea operațiuni. De altfel, puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2559 din 5 iulie 2016 a fost reținută în legătură cu contractul de antrepriză generală și faptul că cesiunile au reprezentat față de Agenția Națională pentru Locuințe o novație prin schimbare de debitor și nu față de apelant.

În ceea ce privește, în concret, curgerea termenului de prescripție în relație cu intimata-pârâtă F. S.A. se reține, din cuprinsul cererii introductive că partea a făcut referire la cesiunea din 28 octombrie 2008, iar din cuprinsul probelor dosarului că, în cursul anului 2009, reclamantul se referă la neîndeplinirea obligațiilor de către Agenția Națională pentru Locuințe și S.C. E. S.R.L. în calitate de Antreprenor General, iar din interogatoriile administrate rezultă că s-au efectuat plăți către alți antreprenori generali ulterior primei cesiunii din octombrie. Or, în acest context rezultă că partea apelantă a cunoscut cesiunea și faptul că, ulterior acestui moment, cunoștea că această intimată nu mai era ținută la îndeplinirea obligațiilor contractuale și, în consecință, de la acest moment nu i se mai puteau pretinde penalități de întârziere. Pentru depășirea termenul inițial stabilit de predare a imobilului, 12 iunie 2008, acțiunea este prescrisă, nefiind relevate întreruperi ale termenului de prescripție.

În ceea ce privește soluția dată excepției prescripției în relație cu intimata Agenția Națională pentru Locuințe, motivele de apel au fost considerate întemeiate, în parte.

Din analiza cererii introductive, s-a constatat că penalitățile au fost solicitate nu doar în raport cu contractul de antrepriză generală, dar și în raport cu cel de mandat și cu cel de de construire. În acest context, pretențiile fiind întemeiate și pe contractul nr. x din 1 iunie 2004, excepția prescripției a fost în mod greșit admisă.

Suplimentar s-a reținut că prin sentința civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015, definitivă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, intrată în puterea de lucru judecat, intimată Agenția Națională pentru Locuințe a fost obligată către apelant să finalizeze lucrările de construire a locuinței la cheie tip 125 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă, zona F. Nu s-au depus înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea întocmai a acestei obligații - ulterior sentinței civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 - prin finalizarea locuinței la cheie și subsecvent prin predare.

Având în vedere cadrul obiectiv stabilit prin cererea de chemare și, în contextul factual stabilit, s-a reținut că dreptul la acoperirea daunelor create prin nepredarea bunului, este actual, prejudiciul putând fi pretins începând cu data la care imobilul trebuia predat și până la predarea efectivă. Prin încălcarea contractului - fapta ilicită imputată este una continuă și care la momentul pronunțării deciziei nu se epuizase. Data de la care se puteau pretinde despăgubiri, când s-a cunoscut atât paguba și pe cel care răspunde de ea, era aceea la care trebuia predat efectiv imobilul -12 iunie 2008, incident în speță fiind art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Totuși, trebuie observat că prejudiciu se produce în mod succesiv; în fiecare zi de întârziere curge un nou termen de prescripție de 3 ani, care, în parte, la data sesizării primei instanțe se împlinise. În consecință apelantul este îndreptățit să solicite despăgubiri pentru cei trei ani anteriori datei la care a formulat cererea de chemare în judecată (15 octombrie 2012), conform Decretului 167/1958.

În consecință, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată (15 octombrie 2012), termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit pentru pretențiile privind despăgubirile începând cu 16 octombrie 2009, iar pretențiile pretinse intimatei nu sunt prescrise pentru perioada 16 octombrie 2009 și până la predarea efectivă la cheie a imobilului.

Nu se pot primi, în schimb, motivele de apel care privesc întreruperea termenului de prescripție în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 deoarece apelantul nu a dovedit un act sau fapt prin care intimata să fi recunoscut, explicit sau implicit, dar neîndoielnic, dreptul său de a primi daune interese din partea sa. Curtea de apel a apreciat că tragerea unor sume de bani și efectuarea unor plăți în beneficiul apelantului, sau solicitare acestuia de a se percepe penalități părților responsabile, nu valorează ca acte de recunoaștere, apte să întrerupă termenul de prescripție.

Cât privește fondul pretențiilor în contradictoriu cu această intimată s-a reținut existența tuturor elementelor răspunderii civile contractuale.

Astfel, încălcarea obligațiilor contractuale a fost stabilită între părți în mod definitiv prin sentința civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012, prin care intimata a fost obligată să finalizeze lucrările de construire a locuinței la cheie tip 125 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă. Nu s-a ținut cont de susținerea în sensul că din luna decembrie 2015 locuința a fost finalizată și că se refuză primirea de către apelant, cât timp nu s-a dovedit îndeplinirea în tocmai a obligației de finalizare la cheie a imobilului (deci inclusiv utilități care să permită folosirea corespunzătoare) și, pe de altă parte, eliberarea de o obligație, se poate realiza prin căile prevăzute de lege, spre exemplu, oferta de plată.

Apelantul-reclamant a evaluat prejudiciul rezultat din întârzierea în nefinalizarea imobilului, prin raportare la clauza penală stipulată la art. 64 alin. (1) și (2) din contractul de antrepriză, respectiv 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract, dar și prin raportare la contractul de construire.

Prin urmare, în baza contractului de mandat, apelantul-reclamant a solicitat daune-interese, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligațiilor izvorând din contract, iar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză și de construire (clauza penală). Curtea de apel a constatat că prejudiciul produs apelantului prin întârziere în predarea imobilului putea fi cuantificat prin raportare la clauza penală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând în principal, admiterea căii de atac formulate și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca prescrisă, iar în subisidiar ca neîntemeiată și în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta-pârâtă a solicitat și suspendarea executării deciziei civile nr. 308 din 13 martie 2020, conform prevederilor art. 300 alin. (2) și (3) C. proc. civ. din 1865.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a schimbat natura și conținutul contractelor deduse judecății, reținând în mod greșit că în cauză este vorba de o obligație cu executare succesivă, respectiv obligația de predare derivând din contractul de construire care avea termen la 12 iunie 2008. Autoarea căii de atac arată că termenul de prescripție curge de la această dată, atât pentru îndeplinirea obligației de predare, cât și pentru plata penalităților solicitate de reclamant, acesta fiind momentul la care reclamantul a cunoscut că în patrimoniul său s-a produs un prejudiciu și a cunoscut și autorul faptei ilicite.

Se mai arată că, față de soluția respingerii ca prescrisă a acțiunii în contradictoriu cu constructorul F. S.A., dreptul material s-a stins prin prescripție și față de Agenția Națională pentru Locuințe.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere clauzele contractelor încheiate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic întrucât a reținut că recurenta-pârâtă, în temeiul contractului de mandat încheiat cu intimatul-reclamant, este culpabilă atât de neîndeplinirea obligației de realizare și predare a imobilului, cât și de cea de nerealizare a utilităților. Se afirmă că recurenta-pârâtă a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor de diligență asumate și că în contractul de mandat nu există o clauză penală. Debitorul obligației de predare a imobilului în termen este constructorul și nu s-a făcut dovada faptului că acesta ar fi predat locuința către recurenta-pârâtă.

Se mai susține că imobilul a fost finalizat din luna decembrie 2015, dar că intimatul-reclamant refuză să o primească, deși recurenta-pârâtă l-a notificat în acest sens în mod repetat. Se apreciază că refuzul de a prelua imobilul justificat de lipsa utilităților, a căror realizare a fost asumată conform contractului x/2004, ar justifica o răspundere civilă delictuală a recurentei-pârâte și că analiza acestui tip de răspundere constituie o solicitare nouă, formulată după rejudecare și care nu poate fi acceptată întrucât s-ar nesocoti dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865.

Recurenta-pârâtă arată că nu poate fi ținută răspunzătoare de îndeplinirea tuturor obligațiilor care rezultă din toate convențiile încheiate în legătură cu realizarea ansambulului Henri Coandă, ci numai de îndeplinirea obligațiilor care rezultă din contractul de mandat încheiat direct cu intimatul-reclamant, conform art. 1539 C. civ. din 1864. Ca urmare, nu îi revine obligația realizării utilităților și nici cea a executării construcției în lipsa unei garanții pentru îndeplinirea obligațiilor de către celelalte părți.

Se menționează că recurenta-pârâtă a acționat în instanță Primăria Municipiului București în dosarul nr. x/2020 având ca obiect realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă și că la nivelul anului 2020 rețelele de electricitate și gaze naturale în zona sectorului 1 a amplasamentului sunt executate și funcționale, beneficiarii trebuind să facă demersurile necesare pentru branșare, urmând a fi finalizate rețelele de apă și canalizare. Astfel, se apreciază că obligația de realizare a utilităților nu revine recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. din 1865.

Intimata-pârâtă F. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei nr. 308 din 13 martie 2020.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a amânat judecarea cauzei la 4 noiembrie 2020 pentru a da posibilitatea recurentei-pârâte să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru și pentru a da posibilitatea părților să ia la cunoștință de conținutul întâmpinării depuse de intimatul-reclamant.

Prin încheierea de ședință din 14 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat cererea de suspendare formulată de Agenția Națională pentru Locuințe și a dispus restituirea cauțiunii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel pe aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune privind solicitarea de către reclamant a penalităților de întârziere acordate pentru perioada începând cu 16 octombrie 2009 și până la data predării efective a imobilului și pe aspectul reținerii în sarcina sa a obligației de predare a locuinței, incluzând și realizarea utilităților.

Criticile formulate sunt subsumate motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. din 1865, respectiv interpretarea greșită de către instanța de apel a actului juridic dedus judecății, scchimbarea naturii și înțelesului acestuia și încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Argumentele prin care se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că prejudiciul suferit de intimatul-reclamant este unul succesiv și că nu a analizat convențiile încheiate între părți după natura și obiectul lor nu justifică admiterea căii de atac formulate.

Instanța supremă reține că reclamantul a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor Agenția Națională pentru Locuințe și F. S.A. la finalizarea lucrărilor de construcție a imobilului în discuție și la plata penalităților de 0,15%/zi de întârziere din valoarea contractului până la predarea efectivă a imobilului. În urma hotărârilor judecătorești pronunțate și a căilor de atac exercitate, următoarele aspecte au intrat în puterea lucrului judecat: obligarea recurentei-pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la finalizarea lucrărilor de construire, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă, admiterea excepției prescripției și respingerea ca prescrisă a cererii de chemare în judecată pe capătul privind plata penalităților în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A., astfel cum s-a stabilit prin sentința nr. 1311 din 2 mai 2018 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 și prin decizia nr. 308 din 13 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017 și admiterea excepției prescripției și respingerea ca prescrisă a cererii de chemare în judecată pe capătul privind plata penalităților în contradictoriu cu recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe pentru perioada 12 iunie 2008 (data menționată în contractul de antrepriză ca fiind data predării locuinței) - 15 octombrie 2009 (data de la care se calculează 3 ani față de data introducerii cererii de chemare în judecată).

Instanța supremă mai reține că intimatul-reclamant și-a formulat pretențiile în raport de contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă, dar și în raport de prevederile contractului de antrepriză generală și ale celui de construire, iar contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă nu a încetat.

În mod corect a reținut instanța de apel că, față de faptul că nu s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă și-ar fi îndeplinit obligația de finalizare a locuinței, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilități, subzistă obligația de predare a bunului în sarcina recurentei-pârâte și că prejudiciul pretins de intimatul-reclamant este unul actual.

Nerespectarea obligației recurentei-pârâte de predare a locuinței este o fapta ilicită prejudiciabilă cu caracter continuu care a provocat un prejudiciu care se produce în același mod, astfel încât dreptul de a solicita despăgubiri trebuie exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, calculat în mod regresiv de la data sesizării instanței, 16 octombrie 2012 cu consecința că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă pentru perioada 12 iunie 2008 - 15 octombrie 2009. Rezultă că soluția prin care instanța de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat intimata-pârâtă la plata penalităților de întârziere începând cu 16 octombrie 2009 și până la predarea efectivă a imobilului este corectă.

Înalta Curte va înlătura și criticile formulate pe fondul cererii de recurs prin care se susține că recurenta-pârâtă nu are obligația de a realiza utilitățile imobilului în discuție. În scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriz, contractul de construire și Convenția MM nr. 1909 din 6 mai 2004, convenții ce sunt indisolubil legate între ele, completându-se unele cu altele.

Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care Agenția Națională pentru Locuințe a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

În acest context legal și convențional, recurenta-pârâtă era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. din 1864.

Așadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, ținând cont și de cele statuate prin sentința civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015 prin care recurenta-pârâtă a fost obligată în mod irevocabil la finalizarea lucrărilor de construire. Actele juridice deduse judecății au fost corect interpretate, ținându-se seama de intenția părților și de conținutul clauzelor contractuale din care rezultă modalitatea de estimare a prejudiciului.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la diligențele depuse în raporturile cu Primăria Municipiului București și la promovarea unor acțiuni în justiție, reprezintă aspecte de netemeinicie, a căror analiză excedează cazurile de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., situându-se în afara competențelor instanței de recurs.

Nu