ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1159/2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 octombrie 2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub număr de Dosar x/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SA, obligarea pârâților, în solidar, să finalizeze lucrările de construire a locuinței la cheie tip I25 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă, zona F; obligarea pârâților în solidar la plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 1539, 1540, 1066 și 1073 C. civ.

La 19 decembrie 2012, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La 10 octombrie 2013, pârâta SC F. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității.

Prin notele de ședință depuse la 13 iunie 2013, pârâta a mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesual pasive.

La 6 februarie 2014, reclamantul a depus la dosar cerere de renunțare la judecată, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL și, totodată, a precizat cuantumul penalităților de întârziere, ca fiind de 160.667,88 Euro.

La termenul de judecată din 6 februarie 2014, instanța de fond a respins excepția prematurității și excepția prescripției dreptului material la acțiune și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor.

La 3 aprilie 2014, pârâta SC F. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a Consiliului Local al Sectorului 1 București, a Consiliului Județean Ilfov, a Consiliului Local Voluntari, a SC G. SA, a SC H. SRL, a SC I. SRL și a Agenției Naționale pentru Locuințe.

Chematul în garanție Consiliul Județean Ilfov a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepția lipsei calității procesuale pasive, subliniind aspectul că nu este parte a contractului dintre reclamant și constructor și nu s-a obligat la construirea imobilului și a utilităților acestuia.

Chematul în garanție Consiliul Local al Sectorului 1 București a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesual pasive.

Consiliul Local al Sectorului 1 București a chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București solicitând obligarea acestuia la plata sumelor pe care la rândul său ar fi obligat să le plătească, dacă ar cădea în pretenții.

De asemenea, chematul în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

SC G. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția lipsei calității procesual pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A fost depusă întâmpinare la cererea de chemare în garanție și de către Agenția Națională pentru Locuințe, prin care s-a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

SC H. SRL a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de SC F. SA prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție, excepția inadmisibilității, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesual pasive, dar și excepția lipsei calității procesul active în cererea de chemare în garanție.

La termenul de judecată din 25 septembrie 2014, instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chemaților în garanție Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 3 București și Consiliul Local Voluntari, și a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta F. SA în contradictoriu cu chemații în garanție Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Local Voluntari, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

Reclamantul a renunțat la judecata cererii față de pârâții SC C. SRL și SC E. SRL

Prin Sentința civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC B. SRL și SC D. SRL; a fost respinsă acțiunea principală formulată în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL și SC D. SRL, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC F. SA, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acțiunea precizată privind pe reclamantul A. și pe pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, SC B. SRL, SC D. SRL și pe chemații în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, SC G. SA, SC H. SRL, SC I. SRL, Agenția Națională pentru Locuințe, a fost obligată pârâta ANL să finalizeze lucrările de construire a locuinței la cheie tip 125 C.P. lotul nr. x, în cartierul Henri Coandă, zona F, a fost obligată pârâta F. SA la plata către reclamant a sumei de 160.667,88 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând despăgubiri calculate de la 12 iunie 2008 și până la 16 octombrie 2012, precum și penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere calculate în continuare până la predarea efectivă și "la cheie"a imobilului, a fost obligată pârâta ANL la plata către reclamant a sumei de 508,3 RON, cheltuieli de judecată-taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și 1/2 din cuantumul onorariului de expert suportat de reclamant, a fost obligată pârâta F. SA la plata către reclamant a sumei de 11841,05 RON, cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și 1/2 din onorariul de expert suportat de reclamant, a fost respinsă excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în garanței invocată de către SC H. SRL, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către chematul în garanție SC H. SRL, ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active în cererea de chemare în garanție invocată de către SC H. SRL, ca neîntemeiată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în cererea de chemare în garanței invocată de chemații în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, SC G. SA și SC H. SRL, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta F. SA, ca neîntemeiată și s-a respins cererea de chemare în garanție a C.G.M.B. formulată de chematul în garanție Consiliul Local al Sectorului 1București, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe, pârâta SC F. SA a declarat apel, solicitând admiterea apelului, suspendarea efectelor hotărârii apelate până la soluționarea apelului. De asemenea, H. SRL a formulat apel împotriva Sentinței civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 București, solicitând admiterea apelului și desființarea sentinței apelate cu consecința reținerii spre rejudecare a întregii cauze în primă instanță de către Tribunalul București și respingerea acțiunii principale formulată de reclamantul A. împotriva F. SA, ca prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelantele F. SA și H. SRL împotriva Sentinței civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în Dosarul nr. x/2012, a fost schimbată în parte soluția pronunțată prin încheierea de ședință din 10 martie 2013 în sensul că: a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei pe capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere; menținută soluția de respingere a excepției necompetenței materiale pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la finalizarea lucrărilor de construire; anulată în parte încheierea de ședință din 6 februarie 2014, în ceea ce privește soluțiile pronunțate pe excepțiile prematurității și prescripției; anulată încheierea de ședință din 2 octombrie 2014; anulată în parte sentința apelată, în ceea ce privește soluțiile pronunțate pe capătul de cerere de obligare a pârâtelor la plata penalităților de întârziere, pe excepțiile invocate în legătură cu cererile de chemare în garanție și pe cererile de chemare în garanție.

De asemenea, a fost reținut capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităților de întârziere și cererile de chemare în garanție spre competentă soluționarea în fond de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, urmând a se înregistra pe rolul acestei instanțe după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la obligarea pârâtei ANL la finalizarea lucrărilor de construire și plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei de apel au declarat recurs reclamantul și pârâta F..

Prin Decizia nr. 240 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București a fost anulat recursul declarat de A. împotriva Deciziei civile nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca netimbrat și a fost respins recursul declarat de F. SA, ca lipsit de interes.

În fond după anulare cu reținere, petitul privind obligarea pârâtelor F. și ANL la plata penalităților a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de Dosar x/2017

La 27 martie 2017, judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Cauza a fost repusă pe rol la 13 februarie 2018.

În ședința din 23 aprilie 2018, tribunalul a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul Local al Municipiului București prin Primar, G. SA, I., urmând să rămână în cauză chemații în garanție ANL și H. SA.

De asemenea, a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a CGMB formulată de Consiliul Local al Sectorului 1 București.

Prin Sentința civilă nr. 1311din 2 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția prematurității, ca neîntemeiată.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția prescripției.

A fost respinsă cererea principală precizată formulată de reclamantul A., având ca obiect obligarea pârâtelor Agenția Națională pentru Locuințe și F. SA, în solidar, la plata penalităților, constatând prescris dreptul material la acțiune.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție a Agenției Naționale pentru Locuințe și H. SRL, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat reclamantul la plata către pârâta F. SA a sumei de 35.437 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, analizând excepția prematurității, față de prevederile art. *720

1

C. proc. civ. 1865, forma în vigoare la data promovării acțiunii, tribunalul a reținut că natura raportului juridic dedus judecății nu impunea efectuarea procedurii prealabile.

De asemenea, dat fiind etapa procesuală în care cauza se află și data promovării cererii, litigiul nu mai poate fi soluționat pe cale amiabilă, astfel încât respingerea cererii ca prematură ar fi o soluție formală și nelegală.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția prematurității.

S-a constatat că problema calității procesuale pasive a pârâtei F. a fost tranșată definitiv prin Decizia civilă nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2012, iar dezlegarea problemei litigioase, chiar dacă se referă la obligația de a face și nu la plata penalităților, nu poate fi negată printr-o dezlegare ulterioară contrară.

Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut că, de principiu, prescripția ar fi trebuit să curgă de la data la care imobilul trebuia predat, deci de la data de 12 iunie 2008, dată de la care chiar reclamantul solicită plata despăgubirilor; că, în speță, prescripția a început să curgă cel mai târziu la data de 28 octombrie 2008.

S-a apreciat că data de 28 octombrie 2008, dată la care începe să curgă termenul de prescripție, este data ieșirii din contractul încheiat cu ANL a constructorului atras în judecată - F., apreciind prima instanță că daunele din neexecutare ar fi putut și ar fi trebuit să fie cuantificate la data notificării cesiunii contractului.

Tribunalul a constatat că de la data cesiunii reclamantul a cunoscut că pârâtele F. și ANL și-au încălcat obligația de a construi imobilul și totodată că nu mai există posibilitatea concretă a executării contractului de antrepriză încheiat cu pârâta F.; că, deși instanța de apel a calificat cesiunea contractului de antrepriză ca fiind o novație prin schimbare de debitor, această calificare nu înlătură începutul prescripției, fiind evident că începând cu data de 28 octombrie 2008 pârâta F. și-a manifestat voința de a nu mai executa contractul încheiat cu reclamantul, fapt de natură a naște dreptul reclamantului la acțiunea în realizarea silită a obligațiilor neexecutate, adică plata daunelor. Așadar, în privința F. dreptul de a cere penalități s-a prescris la data de 28 octombrie 2011, iar promovarea acțiunii la data de 15 octombrie 2012 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție, impunându-se admiterea excepției prescripției. Întrucât cererea de obligare a ANL este întemeiată pe obligația constructorului, această cerere a fost considerată, pe cale de consecință a admiterii prescripției, de asemenea formulată cu depășirea termenului de prescripție.

S-a mai reținut că raționamentul juridic a fost anterior efectuat de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 1065 din 21 aprilie 2015.

Împotriva Sentinței civile nr. 1311 din 2 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, reclamantul A. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat criticile vizând motivarea contradictorie a sentinței apelate, reținând, în esență, ca fiind realizată cerința motivării din ambele perspective impuse de dreptul la un proces echitabil.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut că acțiunea reclamantului a fost respinsă pe motiv că de la data ieșirii din contract a antreprenorului F. SA și până la data sesizării instanței au trecut mai mult de 3 ani. Acesta este unicul argument ce susține soluția pronunțată. Faptul că prin unele considerente ar fi susținută lipsa calității procesuale pasive a antreprenorului și prin alte considerente ar fi susținută existența aceleiași calități, chiar real fiind, nu ar trebui să prezinte niciun interes pentru reclamant, cât timp acțiunea a fost respinsă în contradictoriu cu pârâtul indicat, adică optându-se pentru calitatea procesuală pasivă a acestuia. Un considerent care ar indica lipsa calității procesuale nu susține, în nicio situație, poziția reclamantului și, oricum, în prezenta cauză nu susține dispozitivul. Ar fi absurd ca reclamantul să acuze neascultarea propriilor argumente care ar fi condus la admiterea unei excepții cu privire la propria acțiune și, chiar dacă ar proceda astfel, este exclusă o hotărâre judecătorească care să confirme o asemenea poziție a reclamantului, pentru că într-o astfel de ipoteză lipsește interesul legitim protejat - condiție de analiză a oricărei cereri formulate într-un proces civil.

În ce privește critica referitoare la confuzia asupra a două instituții juridice - novația și delegația - s-a reținut, în esență, că în sistemul vechiul C. civ., aplicabil operațiunii în discuție cât timp se discută de o modificare a raportului contractual intervenită în anul 2008, delegația perfectă se confunda cu novația prin schimbare de debitor, suprapunere consfințită de vechiul Cod prin reglementarea delegației în cadrul secțiunii consacrate novației.

S-a arătat că cele două noțiuni sunt sinonime și, oricum, presupunând că intenția reală a apelantului a fost cea de a discuta în termenii unei delegații imperfecte (și nu ale unei delegații perfecte, adică a novației prin schimbare de debitor), nu s-a argumentat de ce anume neeliberarea antreprenorului delegant ar trebui să influențeze data de plecare a prescripției - apreciată, astfel cum de altfel a sesizat intimata-antreprenor, de către apelantul însuși ca fiind anterioară celei reținute de prima instanță.

Reanalizând în consecința efectului devolutiv al apelului raportul juridic pus în discuție în prezentul litigiu, curtea de apel a reținut că stabilirea apartenenței unui contract la un "grup de contracte" înseamnă calificarea acelui contract ca fiind un contract ale cărui clauze contractuale leagă intrinsec valabilitatea sa de existența și durata celorlalte contracte; ca urmare a inserării lor într-o operațiune determinată, contracte care, în mod firesc, și-ar păstra individualitatea și ar avea efectele specifice, își atenuează această individualitate și, afectate fiind de celelalte contracte din grup, generează în patrimoniul cocontractanților obligații și drepturi pe care, altminteri, nu le-ar fi creat. Grupul de contracte este astfel definit ca fiind un ansamblu de contracte în dependență unilaterală și structură complexă. Chiar dacă poate fi identificat un contract ca fiind principal - în speță, contractul încheiat de reclamant cu ANL, iar celelalte contracte ca fiind accesorii, împrejurarea că drepturile și obligațiile se află în strânsă interdependență determină concluzia că numai o abordare a lor ca întreg este de natură să conducă la soluții conforme cu scopul încheierii contractului.

Agreând contractul cu ANL, reclamantul a obținut dreptul de a i se preda imobilul în condițiile și la termenul ce urma a fi stabilit de către ANL (ordinul de începere a lucrărilor fiind emis de către ANL fără nicio consultare a beneficiarului) și neavând niciun alt aport în relația contractuală ANL - constructor-finanțator, în pofida semnării contractelor de construire și de creditare - contractul de construire încheiat de către reclamant reia clauzele contractului încheiat anterior de către ANL, iar contractul încheiat cu Banca exclude posibilitatea beneficiarului de a refuza ori accepta plăți pretinse de către constructor, debitarea contului fiind la ordinul ANL.

În realitate, contractul încheiat cu ANL trebuie a fi acceptat ca fiind parte a unui raport juridic complex, existent la momentul încheierii contractului de mandat și susceptibil de modificări independente de consimțământul reclamantului și ulterior încheierii acestui contract, construcție juridică permisă în interpretarea raporturilor ca reprezentând un "grup de contracte": contractele sunt încheiate între aceleași părți sau sunt contracte încheiate și între aceleași părți și între părți diferite în același timp, dar care urmăresc realizarea unei operațiuni economice unice; personajul central este beneficiarul, în momentul în care se adresează ANL cu propunerea de încheiere a contractului de mandat.

Încheind așadar contracte cu ANL și, la rândul său, ANL încheind un contract cu beneficiarii, autoritățile publice și societățile de interes public atrase inițial în judecată (altele decât ANL) nu și-au asumat obligații nedeterminabile, ci obligații determinabile în raport de comportamentul ANL (emitent al ordinului de începere a lucrărilor), constructorului (impus de către ANL și posibil a fi având la rândul său subcontractanți) și, nu în ultimul rând, al beneficiarilor înșiși (selectați într-o procedură publică și prin prisma obligației de plată a ratelor creditului subvenționat).

Încheind contractul cu ANL, beneficiarii nu au avut sau nu ar fi trebuit să aibă reprezentarea unui raport contractual de antrepriză în care ANL ar fi antreprenorul general (ținut să răspundă pentru nerespectarea contractului de antrepriză și îndreptându-se consecutiv asupra subantreprenorilor), cât timp capacitatea de folosință a instituției publice se rezumă la activitatea de "coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe" (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 152/1998, publicată în M.Of. 265 din 16 iulie 1998, forma în vigoare la data de 1 iunie 2004 - dată a contractului de mandat).

Într-adevăr, astfel cum a arătat apelantul-reclamant afirmând o întrerupere a prescripției prin debitarea contului său, probele administrate cauzei indică faptul că, în derularea operațiunii, unicul raport contractual individual în care toate părțile au înțeles să-și îndeplinească obligațiile este cel intervenit între Bancă și reclamant și prin care s-a realizat finanțarea proiectului de către reclamant (prin plata lucrărilor de construire a propriei locuințe). Finanțarea proiectului de către autorități, realizată parțial și cu întârziere, modificările succesive ale atribuțiilor ce revin autorităților în cadrul proiectului, modificările succesive intervenite în structura societăților - furnizori de utilități, nerespectarea de către constructori a graficelor de lucrări (inclusiv prin prisma unei documentații deficitare la momentul demarării lucrărilor, ce a condus la modificarea repetată a graficelor de execuție) au făcut ca, la un interval de 14 ani de la data preconizată pentru finalizarea proiectului să fie acuzate, în continuare, impedimente de ordin juridic ori tehnic în executarea obligațiilor autorităților, instituțiilor și societăților implicate.

Aparent, imposibilitatea de identificare a bunului, în materialitatea sa, la mai mult de 14 ani de la data semnării contractului cu ANL, pune în discuție stingerea dreptului contractual al creditorului-beneficiar. Răspunzând excepției prescripției, reclamantul a făcut referiri la întreruperi ale cursului acesteia în consecința debitării contului său și la recunoașteri ale dreptului ce ar fi operat prin demersurile pe care ANL le face periodic, eventual făcând trimitere la corespondența cu beneficiarii și solicitând entităților implicate executarea proiectului.

Reanalizând excepția prescripției dreptului la acțiune, curtea a reținut că încheierea unui contract presupune dorința și voința părților de a dobândi întocmai ceea ce li se cuvine și de a-și îndeplini cu exactitate obligațiile pe care și le-au asumat. Când acest deziderat nu se realizează, creditorul contractual poate să utilizeze diverse mijloace de acțiune: poate să îl pună în întârziere în mod formal pe debitor, uneori fiind chiar obligat să parcurgă această procedură; dacă preferă menținerea contractului, poate solicita executarea silită în natură, apelând eventual și la daune cominatorii, ori poate cere să fie autorizat el sau un terț să execute obligația care incumbă debitorului; are posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare ori de a pretinde executarea prin echivalent (obligarea la daune-interese); poate combina aceste instrumente juridice solicitând executarea în natură și plata de daune-interese moratorii ori dorind ca obligația cocontractantului să fie executată de el sau de un terț, iar debitorul să fie condamnat la plata de despăgubiri; dacă urmărește desființarea convenției poate pretinde rezoluțiunea contractului și daune.

În speță se discută neexecutarea conformă a unui contract-grup, iar cauza comună a contractului-grup este reprezentată de scopul mediat, introdus în câmpul contractual prin voința părților. Imposibilitatea atingerii acestuia datorită ineficacității unuia dintre contractele din cadrul grupului ar atrage nulitatea celorlalte contracte din grup pentru dispariția cauzei. Însă această sancțiune a nulității ar putea să nu prezinte interes pentru părțile implicate sau, uneori, să nu existe posibilitatea practică a desființării contractelor și, în plus, lipsește de eficacitate eventualele clauze inserate de părți pentru situația desființării unui contract din cadrul grupului.

În orice caz, momentul la care creditorul-beneficiar putea acuza comportamentul neconform al debitorilor (prezumat prin imposibilitatea realizării transferului de proprietate asupra locuinței) este cel la care a expirat termenul de finalizare a lucrărilor, respectiv la 12 iunie 2008; aceasta este data la care se naște dreptul la acțiune și, pe cale de consecință, data la care începe să curgă termenul de prescripție. Prescripția a început să curgă la data de 12 iunie 2008 și, conform art. 1 și 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, urma a se împlini în 3 ani, respectiv la data de 12 iunie 2011. Prezenta acțiune a fost introdusă în anul 2012.

Împrejurarea că prejudiciul afirmat de către reclamant și a cărui compensare s-a solicitat prin acțiunea introductivă de instanță reprezintă un prejudiciu ce se creează pentru fiecare unitate de timp, în sensul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, astfel că neexecutarea, localizată la nivelul fiecărei unități de timp, generează un prejudiciu distinct și, pe cale de consecință, un drept la acțiune distinct, supus prescripției raportate la data la care s-a născut, nu validează o acțiune în daune pentru executare cu întârziere cât timp acțiunea în executarea contractului ar fi prescrisă: dreptul la daunele moratorii (de întârziere) rămâne un drept accesoriu dreptului principal, corelativ obligației principale - de finalizare și predare a lucrării la termenul agreat. Dacă dreptul principal este stins ca efect al prescripției, dreptul accesoriu va urma același regim juridic.

Analizând așadar intervenirea prescripției cât privește executarea obligației principale, instanța de apel a reținut că distincția între un contract de antrepriză și contractul de vânzare a bunului viitor se rezumă la raportul dintre valoarea lucrărilor necesare creării bunului și valoarea materialelor incorporate. Întocmai ca și în cazul vânzării bunului viitor, transferul proprietății este posibil a se realiza doar la momentul finalizării lucrărilor. Pasivitatea creditorului în a cere executarea acestei obligații, anterior momentului în care obligația este susceptibilă de executare, se explică tocmai prin această imposibilitate obiectivă a individualizării bunului, nicidecum neprezumând o lipsă a voinței de a acționa împotriva debitorului; drepturile creditorului sunt susceptibil a fi exercitate doar la momentul apariției bunului, adică la momentul la care bunul devine apt pentru a fi folosit pentru destinația pentru care a fost încheiat contractul.

Chiar dacă nu se poate susține că antrepriza (sau vânzarea bunului viitor) ar fi un contract integral condițional, dat fiind că antreprenorul, întocmai ca și vânzătorul bunului viitor, este obligat să facă tot ce depinde de el pentru realizarea bunului, totuși sancțiunea prescripției, pentru unicul motiv că termenul de execuție a fost depășit, nu poate interveni cât timp antreprenorul continuă, deficitar sau nu, executarea. Ceea ce se analizează, anterior realizării bunului, nu este pasivitatea beneficiarului în raport de neexecutarea obligației de predare în termenul prevăzut contractual, ci pasivitatea creditorului în raport de neexecutarea lucrărilor, concomitentă inexistenței vreunei recunoașteri a debitorului. Prin urmare, prescripția dreptului de a solicita predarea nu poate fi reținută și nici respingerea, pe considerentul accesorialității, a despăgubirilor de întârziere, ca prescrise. De altfel, intimata-pârâtă ANL a făcut referire la un refuz nejustificat al apelantului-reclamant de a primi locuința, deși aceasta ar fi fost finalizată în anul 2015; 2015 este situat după 2011, dată la care aceeași intimată a apreciat ca fiind prescrisă obligația de predare (3 ani de la termenul promis de predare - 2008), astfel încât pare că ANL ar înțelege să execute o obligație naturală, adică o obligație care nu i-ar putea fi impusă prin hotărâre judecătorească. Pe lângă faptul că o astfel de susținere contrazice chiar soluția reținută irevocabil în chiar prezenta cauză - ANL fiind obligată prin hotărâre judecătorească (Decizia civilă nr. 2559/2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, menținută prin Decizia civilă nr. 240/2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă), faptul că instituții publice ar opta să execute obligații naturale pune în discuție fundamentul organizării statale și răspunderea publică.

Fără a reține așadar prescripția intervenită în consecința prescrierii obligației de predare, curtea a observat, însă, că, începând cu data ieșirii sale din grupul de contracte - 28 octombrie 2008 - constructorul nu mai avea nicio posibilitate de a realiza bunul; în plus, data de scadență a obligației de predare este anterioară cesiunii.

În speță, cererea de chemare în judecată a vizat daunele moratorii. Pe lângă faptul că s-au solicitat "penalități pe zi întârziere" până la executarea obligației de predare, reclamantul a solicitat și executarea în natură, adică obligarea pârâților la predarea locuinței.

Or, cât timp pârâta atrasă în judecată (în urma precizărilor succesive de acțiune ori renunțărilor la judecată) este exclusiv societatea constructor F. SA, iar această societate nu poate fi obligată la imposibil, pentru că începând cu anul 2008 nu mai există temeiul derulării lucrărilor de construire, cu atât mai puțin nu ar putea preda o locuință ce ar fi finalizată de un terț -, singurele daune pe care reclamantul le-ar fi putut pretinde, în contradictoriu cu această pârâtă, erau compensatorii, nicidecum moratorii: obligația asumată de F. SA era scadentă la data de 12 iunie 2008, astfel încât după data de 28 octombrie 2008 - dată a încetării raportului contractual, orice prejudiciu suplimentar decurgând din neexecutarea contractului de către această pârâtă nu se mai putea naște; obligația era, la momentul încetării contractului, neexecutată, astfel încât nu se putea vorbi despre o întârziere în executare, ci exclusiv despre o neexecutare; prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta pârâtei fiind cel de la data încetării contractului (prin cesiunea de contract), reclamantul-creditor ar fi trebuit să cuantifice și să solicite acest prejudiciu în termen de 3 ani, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță. Cât timp nu a făcut-o, dreptul său de a pretinde repararea acestui prejudiciu s-a prescris. Nu există nicio cauză posibilă de întrerupere a prescripției, pentru că, pe de o parte, un constructor neobligat contractual nu are niciun motiv să promită executarea construcției de către o altă persoană, iar pe de altă parte prejudiciul este limitat la cel ce ar fi rezultat din neexecutarea până la data de 28 octombrie 2008, adică la cele 4 luni de la scadență. Este real că, potrivit art. 1082 C. civ. "debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din partei, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată", însă existența sau inexistența "cauzei străine" se verifică doar dacă dreptul la acțiune nu s-ar fi stins prin prescripție, ceea ce în prezenta cauză, față de modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată și soluțiile acceptate deja cu autoritate de lucru judecat (inclusiv prin netimbrarea cererii de recurs), nu se poate reține.

În ce privește pârâta ANL, s-a reținut că, deși răspunderea acesteia pentru întârzierea în executare nu este în mod neapărat exclusă pe motiv că obligația asumată ar fi fost de diligență, astfel cum s-a susținut în apel, în realitate fiind într-adevăr vorba de o garantare a executării conforme de către celelalte persoane implicate în proiectul guvernamental prin conceperea rețelei de contracte, ceea ce ar apropia ANL, din perspectiva beneficiarului final, mai degrabă de antreprenorul general din contractul de drept comun de antrepriză, nu de mandat, totuși această garanție se limitează, în privința fiecărui antreprenor general în parte, la perioada în care acești antreprenori au fost implicați în proiect. Dacă, dat fiind caracterul accesoriu asociat prejudiciului de întârziere în raport de obligația de predare, neintervenirea prescripției obligației de predare exclude intervenirea prescripției accesoriilor, caracterul accesoriu asociat obligației ANL în raport de obligațiile fiecărui constructor în parte va determina prescripția în raport de prescrierea pretențiilor ce ar fi îndreptate, exclusiv, împotriva unui anumit constructor.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurentul critică decizia atacată sub aspectul incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susținând, în esență, contrarietatea între considerente și dispozitiv, în sensul că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argument care conduc la o soluție de respingere a excepției prescripției ceea ce conduce la soluția de admitere a apelului, iar dispozitivul cuprinde soluția contrară.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că raționamentul hotărârii atacate a pornit de la interpretarea greșită făcută de instanța de apel a actului dedus judecății prin prisma cadrului procesual angajat în proces, deoarece s-a apreciat eronat că reclamantul solicită doar obligarea unei singure pârâte la plata penalităților de 0,15%/zi din valoarea contractului, F. SA, deși cu privire la acest capăt de cerere a solicitat să fie obligate la plata acestor penalități ANL și F. SA, în solidar.

Ca atare, susține recurentul-reclamant, urmare a acestei interpretări greșite, instanța de apel, nu a analizat deloc excepția prescripției prin raportare la pârâta ANL.

Pentru aceleași considerente, deja consemnate în motivele de apel, ce nu au fost deloc analizate de instanța care a pronunțat hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, este evident ca obligația ANL nu s-a prescris, contractele nu s-au desființat, sunt în ființă. Astfel, susține recurentul, obligația ANL de asigurare a finalizării și predării construcției s-a prorogat.

Contactele nu s-au desființat pentru nerespectarea termenului de finalizare, părțile contractante optând pentru continuarea derulării contractelor, fără ca prin aceasta să renunțe la drepturile ce decurg din contract de a solicita despăgubiri pentru nerespectarea întocmai a obligațiilor asumate, sub forma penalităților de întârziere.

În opinia recurentului, interpretarea corectă trebuie făcuta prin coroborarea clauzelor contractuale, cuprinse atât în contractul de antrepriză generală cât, și în cel de mandat, rezultând astfel cu claritate că, în temeiul raporturilor complexe care includ și mandatul acordat ANL, Agenția și-a rezervat dreptul de a acționa direct antreprenorul pentru daunele cauzate ca urmare a nerespectării termenului de finalizare stipulat în contract.

Totodată, mai arată recurentul, instanța de apel nu a analizat deloc existența cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție, prin raportare la pârâta ANL.

Recurentul consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea principiului disponibilității.

Aceasta întrucât, deși reclamantul a învestit instanța cu petitul privind obligarea pârâtelor ANL și F. SA la plata penalităților de 0,15%/zi din valoarea contractului, pentru perioada de la data la care trebuia predat apartamentul, în speță data de 12 iunie 2008 până la data predării efective și "la cheie" a imobilului, conform angajamentului făcut, în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantul solicită doar obligarea unei singure pârâte la plata, clauzei penale, penalitățile de 0,15%/zi din valoarea contractului.

Or, instanța de judecată era ținută să respecte cadrul procesual trasat de partea reclamantă, doar aceasta putând fixa limitele în care are loc judecata, din punct de vedere al cadrului procesual pasiv.

Mai mult, art. 294 alin. (1) C. proc. civ., interzice schimbarea în apel, a cauzei cererii de chemare în judecată, or prin motivarea hotărârii atacate instanța face o veritabilă schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv a cadrului procesual pasiv, în decizia recurată reținându-se că singura pârâtă atrasă în judecată este F. SA

Sub un alt aspect, apreciază că instanța de apel a făcut o altă interpretare greșită a contractelor de construire și de antrepriză generală, acte deduse judecații, întrucât acestea reprezintă izvorul petitul privind obligarea pârâtelor ANL și F. SA la plata penalităților de 0,15%/zi din valoarea contractului, schimbând natura și natura și înțelesul neîndoielnic al art. 10 din contractul de construire și a art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală.

Așadar, deși dreptul de a obține penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a construcției, reprezintă daune compensatorii, în mod greșit instanța de apel le califica drept daune moratorii.

Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege și, ca atare, judecătorii sunt obligați să le aplice așa cum au fost concepute și redactate de părțile contractante.

Art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă și vizează sfera mai largă a actelor juridice deduse judecății, astfel, întrucât clauzele acestor contracte, art. 10 din contractul de construire încheiat între reclamant și SC F. SA și art. 64 alin. (1) din Contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 6 aprilie 2004 sunt clare și concise, instanța de apel trebuia să aplice contractele în litera lor, neavând dreptul de interpretare, să le dea un alt înțeles, apreciindu-le drept izvor de daune moratorii, deoarece convențiile legal făcute au putere de lege între părți.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecința desființării deciziei atacate ca fiind netemeinică și nelegală, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată, iar pe fondul cauzei admiterea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a imobilului.

Intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Intimata-pârâtă H. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinări, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este fondat, pentru considerentele care urmează:

Criticile subsumate motivului de recurs care a fost întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sunt fondate.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta le-a citat și argumentat în dezvoltarea motivelor de recurs.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând, trebuie reținut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în același timp o garanție procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

În cauză, rezultă cu evidență neconcordanța dintre considerentele și dispozitivul deciziei recurate, considerentele nu susțin, ci, dimpotrivă, contrazic dispozitivul.

Astfel, se constată că instanța de apel, deși a precizat că prescripția dreptului de a solicita predarea nu poate fi reținută și nici respingerea, pe considerentul accesorialității, a despăgubirilor de întârziere, ca prescrise, argumente ce conduc la concluzia caracterului nefondat al excepției prescripției, prin dispozitiv se respinge apelul, respectiv se mențin cele statuate prin sentința apelată asupra caracterului fondat al prescripției.

Prin urmare, instanța de apel a pronunțat o hotărâre contradictorie, care nu permite exercitarea controlului judiciar, instanța de recurs aflându-se în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, având în vedere că dispozitivul hotărârii nu reflectă modul de soluționare a apelului declarat de reclamant în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, situație ce echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din același act normativ.

Rezumând argumentele evocate și având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluție ar putea fi adoptată în recurs, Înalta Curte, constatând că se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

În conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanța de apel va ține seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, precum și de restul criticilor formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM