ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 263/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, au solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.300 Euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 22 noiembrie 2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată (22.11.2018), în total suma provizorie de 56.800 Euro, cu titlu de daune-interese, constând în: contravaloarea lipsei de folosință în suma de 1.200 Euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 și 22.11.2018, în sumă totală de 43.500 Euro, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare, până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă; daune morale în sumă de 100 Euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 și 22.11.2018, în sumă totală de 3.600 Euro, precum și daunele morale ce se vor acumula în continuare, până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din 14 decembrie 2018, a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secțiilor civile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018*, la data de 11 ianuarie 2019.

Prin sentința civilă nr. 939 din 8 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul x/2018, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale a instanței și s-a constatat ivit conflictul negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 121 F din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18 mai 2020, sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 8 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, definitivă, a fost respinsă cererea reclamanților de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, stabilindu-se că dispozițiile legale invocate de reclamanți, privind calitatea de consumator, nu sunt aplicabile speței.

Prin încheierea din 14 decembrie 2020, îndreptată prin încheierea din 15 ianuarie 2021, tribunalul a admis excepția netimbrării capătului 2 al cererii de chemare în judecată, având ca obiect plata daunelor morale, a încuviințat proba cu înscrisuri pentru ambele părți și pentru reclamanți proba cu expertiză în specialitatea bunuri imobile având ca obiective să se stabilească contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 22.11.2015 - 22.11.2018, precum și contravaloarea lipsei de folosință pe lună (în prezent) și să se determine contravaloarea chiriei care ar fi putut fi obținută de reclamanți în aceeași perioadă, precum și pe lună (în prezent).

Raportul de expertiză a fost primit la dosar la data de 27 noiembrie 2020.

La termenul de judecată din 15 ianuarie 2021, instanța a solicitat completarea raportului de expertiză cu o evaluare pentru perioada 22.11.2018 și până la data efectuării expertizei.

Completările formulate de expert la raportul de expertiză tehnică judiciară au fost depuse la dosar la data de 2 martie 2021.

La data de 26 martie 2021, reclamanții au depus o cerere precizatoare, prin care au învederat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 52.904 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 și 19.11.2020, la plata sumei de 945 Euro/lună, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății reprezentând media contravalorii lipsei de folosință, în continuare, de la data de 20.11.2020 până la data predării la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor, a locuinței și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.679,35 RON.

Prin sentința civilă nr. 1123 din 23 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE; pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 52.904 Euro, în echivalent în RON, la cursul Băncii Naționale a României din data plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 22.11.2015-19.11.2020; s-a respins în rest capătul întâi al cererii, ca neîntemeiat; s-a anulat capătul doi al cererii, ca netimbrat; pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 12.455,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 3.903,79 RON reprezintă taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise până data formulării acțiunii, suma de 3.000 RON reprezintă onorariul expertului judiciar și suma de 5.551,35 RON reprezintă onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții și pârâta.

Prin apelul formulat, reclamanții au solicitat schimbarea în parte a considerentelor sentinței apelate, cu păstrarea dispozitivul acesteia și a restului considerentelor. Au mai cerut obligarea intimatei-pârâte AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1820 din 5 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 1123 din 23 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; s-a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe; s-a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; apelanții-reclamanți au fost obligați să plătească apelantei-pârâte suma de 3.109,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 23 februarie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1820 din 5 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1820 din 5 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, întrucât este nelegală, în privința ambelor apeluri (apel principal declarat de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE și apel formulat de reclamanți împotriva unor considerente), urmând să fie trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Totodată, recurenții-reclamanți au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor efectuate în recurs.

Referitor la soluția de admitere a apelului formulat de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legii în ceea ce privește calitățile pârâtei și natura juridică a obligațiilor acesteia, reglementate de dispoziții de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Au fost încălcate prevederile art. 969 coroborate cu cele ale art. 977, art. 978, art. 979, art. 981 și art. 982 din C. civ., precum și dispozițiile art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5 și art. 6 din Legea nr. 152/1998 privind organizarea și funcționarea Agenția Națională pentru Locuințe, în ceea ce privește calitatea pârâtei în raporturile juridice cu reclamanții, coroborat cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, art. 1-5 din Regulamentul de recepție al lucrărilor de construire și a instalațiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994, modificat prin H.G. nr. 343/2017, coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe din 27 iunie 2001, greșeala vădită constând în reducerea poziției intimatei-pârâte la emițătoare de corespondență, un simplu mandatar, cu obligații de diligență.

Așa cum rezultă din înscrisul anexat - PUZ Ansamblu ANL Henri Coandă, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a solicitat și s-a aprobat acest PUZ, prin care se face dovada calității de investitor (dezvoltator imobiliar), cu obligații de rezultat, parte componentă a contractului numit de mandat și a obligațiilor specifice, care nu pot fi reduse la cel de mandat, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 47 și următoarele din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, instrumentul de planificare urbană de reglementare specifică, prin care se coordonează dezvoltarea integrată a zonei reprezentată de Cartierul de locuințe ANL Henri Coandă prin corelarea programului de dezvoltare urbană a acestei zone cu Planul urbanistic general - PUG, este Planul urbanistic zonal - PUZ, ce se emite în considerarea calității de investitor a solicitantului și a planurilor de dezvoltare imobiliară și, nicidecum în considerarea unor obligații de diligență constând în trimiterea de adrese scrise de către ANL din birou.

Caracterul nelegal al motivării rezidă în faptul că prima instanță ignoră rolul și poziția pârâtei ANL ce are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, adică calitatea de dezvoltator (investitor în terminologia Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții) și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, în baza căreia a făcut oferta publică de contractare a locuințelor de către beneficiari, de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale și de mandatar oneros al reclamanților, calități în care pârâta ANL a încheiat contractual de mandat cu recurenții-reclamanți.

Nefinalizarea construcției de către constructorul executant și nepredarea locuinței nu poate constitui o cauză de exonerare de răspundere a pârâtei ANL, întrucât este cauzată de însăși neexecutarea obligațiilor de către pârâtă care:

(1) nu a asigurat selectarea unor constructori viabili;

(2) nu a asigurat controlul executării obligațiilor constructorilor prin mecanismul verificării situațiilor de lucrări, a plăților, a încasării penalităților;

(3) nu a asigurat înlocuirea constructorului conform art. 14 din contractul de mandat;

(4) nu a asigurat constructorului frontul de lucru;

(5) nu a asigurat executarea rețelelor de utilități de apă, canalizare, energie C., gaze, etc, fără de care o locuință nu poate fi recepționată;

Asigurarea finalizării construcției implică atât asigurarea edificării construcției în sine, cât și a instalațiilor care deservesc și o fac funcțională, conform art. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și care fac parte din componenta de urbanizare a cartierului.

Recurenții-reclamanți A. și B. consideră că nu pot antrena răspunderea constructorului, deoarece recepția la terminarea lucrărilor nu se putea și nu se poate realiza nici în prezent, deoarece nu au fost finalizate lucrările de infrastructură edilitare. Predarea imobilului de către constructor este o operațiune ulterioară recepției la terminarea lucrărilor, care este în sarcina ANL, așa cum s-a arătat în cuprinsul cererii de recurs.

Pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE nu este doar un mandatar oneros obișnuit, ci este un investitor (dezvoltator imobiliar), calitate pe care o invocă în înscrisurile pe care le emite în executarea obligațiilor.

Referitor la condiția prejudiciului, recurenții au arătat că hotărârea dată este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 998, art. 1073 și art. 1084 din C. proc. civ. de la 1864 și a tuturor temeiurilor de drept expuse în cadrul primului motiv de recurs. Totodată, au apreciat că hotărârea dată este rezultatul confuziei privind pretenția dedusă judecății, context în care este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Autorii căii de atac susțin faptul că în considerentele hotărârii recurate se regăsesc 3 teze nelegale și greșite:

- prima instanță a confundat obligația mandatarului cu obligația constructorului;

- atâta timp cât reclamanții nu dețin bunul, nu pot fi lipsiți de folosința lui;

- un prejudiciu constând în lipsirea de folosință poate fi afirmat doar dacă pentru bunul în dispută reclamanții ar fi avut făcută recepția finală;

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, prima instanță nu a confundat obligația mandatarului cu obligația constructorului, ci a înțeles mecanismul contractual și legal al contractării locuinței de către reclamanți, precum și rolul, dar și poziția ANL cu obligațiile acesteia din urmă, aspecte care au fost descrise în detaliu la pct. I din memoriul de recurs.

Diferența între cele două obligații constă în faptul că AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE are obligația de asigurare a finalizării locuinței prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor, iar constructorul are obligația de a executa lucrările de construcție, mai puțin lucrările de execuție a rețelelor de utilități, drumurile interioare, drumurile de acces, clădirile cu funcțiuni sociale - grădiniță, piață, parc, etc.- și de a preda locuința după recepția la terminarea lucrărilor făcută de ANL, către reclamanți.

Nefiind executate rețelele de utilități (de către semnatarele convențiilor, aflate sub controlul și coordonarea pârâtei ANL și pentru care ANL răspunde) și nefiind finalizate lucrările de construcție (pentru că nu a fost înlocuit constructorul de către ANL, conform art. 13 din contractul de mandat) nici recepția la terminarea lucrărilor nu s-a făcut, astfel că lipsirea de folosința locuinței este rezultatul cauzal al faptei ilicite a ANL constând în neexecutarea obligațiilor contractuale și legale.

Curtea de Apel București a confundat prejudiciul cu dauna, atât timp cât a susținut faptul că reclamanții nu au probat cedarea folosinței (probabil, cu contracte de închiriere) în absența deținerii locuinței și, de aceea, nu suntem în prezența unui prejudiciu cert.

Sub acest aspect, recurenții au arătat că determinarea chiriei reprezintă o modalitate legală de determinare a prejudiciului constând în lipsa de folosință, în raport de fructele civile ale unui bun imobil cu destinația de locuință, iar determinarea daunelor, constând în contravaloarea lipsei de folosință a locuinței reprezintă operațiunea ulterioară.

Lipsirea de folosință nu are legătură cu prejudiciul constând în ratarea unei șanse și nici cu prețul transferului drepturilor rezultate din contractarea locuinței, regimul juridic fiind diferit. Așadar, reclamanții aveau dreptul să fie proprietari, însă nu sunt proprietari din culpa pârâtei ANL care nu și-a executat obligațiile contractuale.

Referitor la soluția de respingere a apelului formulat de reclamanți pe considerente, s-a arătat că este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au făcut referire la Decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, dată în dosarul nr. x/2011, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei ANL de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă" incluzând imobilul de pe lotul x și a obligat ANL să dispună toate măsurile administrative în acest sens, în termen de 6 luni de la data pronunțării deciziei, sub sancțiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, în considerente, obligațiile pârâtei ANL în calitate agent guvernamental, de a asigura finalizarea lucrărilor de construire pe ambele componente: locuința și infrastructura cu utilitățile și urbanizarea, existența prerogativelor legale cu care a fost învestită ANL ca instituție de interes public prin Legea de organizare nr. 152/1998, încălcarea de către aceasta a principiului bunei administrări adoptând o conduită prin care a vătămat dreptul beneficiarului de a se bucura de prerogativele dreptului de proprietate și inexistența vreunui obstacol în realizarea obligațiilor, care să se încadreze într-una dintre cauzele exoneratoare de răspundere.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenții-reclamanți A. și B. și înscrisurile atașate la cererea de recurs a fost comunicate intimatei-pârâte AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la data de 27 februarie 2023, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a depus întâmpinare la data de 31 martie 2023, conform plicului atașat, prin care a invocat excepția nulității recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 5 aprilie 2023 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe către recurenții-reclamanți A. și B., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2023 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 8 februarie 2024, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în urma soluționării apelurilor declarate împotriva soluției primei instanțe, instanța de control judiciar devolutiv a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată prin care reclamanții A. și B. au urmărit repararea prejudiciului material și moral suferit în considerarea raportului contractual de mandat încheiat cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Instanța de apel a considerat că nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, întrucât neîndeplinirea la termen a rezultatului nu a dovedit neluarea tuturor măsurilor corespunzătoare de către pârâtă pentru realizarea scopului urmărit, respectiv executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței.

Potrivit instanței de control judiciar devolutiv, prin contractul de mandat încheiat, pârâta A.N.L. și-a asumat o obligație de diligență, iar pe durata raportului contractual aceasta a manifestat în permanență o conduită activă, depunând toate diligențele în realizarea rezultatului dorit.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au criticat hotărârea instanței de apel atât în ceea ce privește soluția de admitere a apelului pârâtei, cât și cea de respingere a apelului propriu, criticile formulate fiind întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv în ipoteza în care au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Referitor la soluția de admitere a apelului pârâtei, o primă critică, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea dispozițiilor legale în ceea ce privește calitățile pârâtei A.N.L. de investitor, garant al statului și de mandatar oneros al reclamanților, precum și natura juridică a obligațiilor acesteia.

În acest sens, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, faptul că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 969 coroborate cu art. 977, art. 978, art. 979, art. 981, art. 982 din C. civ., dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998 privind organizarea și funcționarea A.N.L., coroborate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, art. 1-5 din Regulamentul de recepție al lucrărilor de construire și a instalațiilor aferente, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, modificat prin H.G. nr. 343/2017, coroborate cu art. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe din 27 iunie 2001.

Au mai adăugat recurenții că din dispozițiile art. 1 și art. 15 din contractul de mandat nr. HC 0939 din 10 august 2004 rezultă că mandatul a fost acordat pârâtei pentru asigurarea rezultatului constând în predarea locuinței la termen și în conformitate cu documentația tehnică.

Criticile privind modul în care instanța de apel a aplicat normele de drept material în calificarea obligațiilor ce revin pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe sunt fondate.

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod greșit, a respins cererea reclamanților, în virtutea principiului relativității efectelor contractului, cu motivarea că pârâta A.N.L. nu putea răspunde față de reclamanți conform dispozițiilor art. 1541 din C. civ. pentru neexecutarea unor obligații ce derivă din alte contracte.

A mai reținut instanța de apel că pârâta nu a înțeles să își asume obligația de realizare a locuinței la un anumit termen și nu a garantat executarea obligației ce îi revenea constructorului în acest sens, o astfel de intenție nerezultând nici din prevederile contractului și nici din conduita pârâtei.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, în mod greșit a calificat obligația ce îi incumba pârâtei A.N.L. în temeiul contractului de mandat ca fiind de diligență, iar nu de rezultat.

Astfel, potrivit art. 1 din contractul de mandat, finalitatea acestuia a fost de îndeplinire a prevederilor contractului de antrepriză, prin care pârâta A.N.L., în calitate de mandatar, s-a obligat față de recurenți să îi reprezinte în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Prin dispozițiile art. 14, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractuale.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, din prevederile contractului de mandat rezultă că pârâta A.N.L. avea atât obligația de a încheia în numele și pe seama sa contractul de construire cu antreprenorul general și actele juridice necesare construirii locuinței reclamanților, cât și obligația de a urmări finalizarea lucrărilor de construire și de predare a imobilului către aceștia, fiind exclusiv răspunzătoare pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul în conformitate cu dispozițiile art. 1539 din C. civ. de la 1864.

De asemenea, prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a stabilit prin art. 1 că "pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară".

În consecință, Legea nr. 152/1998 a conferit intimatei A.N.L. calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 ale acestui act normativ.

În conformitate cu dispozițiile art. 6

1

punctele 4 și 5 din Legea nr. 152/1998, în forma modificată prin O.U.G. nr. 66/2001, în vigoare la data încheierii contractului de antrepriză generală și a contractului de mandat, intimata trebuia să realizeze anual un program de investiții în colaborare cu organele administrației publice locale, care îi puneau la dispoziție terenuri viabilizate înainte de edificarea construcțiilor, cu toate facilitățile asigurate de la bugetele locale, aprobarea documentațiilor tehnico-economice ale obiectivelor de investiții incluse în programul prevăzut la punctul 4 făcându-se în condițiile legii. În realizarea acestui obiect de activitate, A.N.L. a fost abilitată de lege să încheie convenții cu autoritățile administrației publice locale pentru asigurarea accesului la terenuri ori asigurarea facilităților.

În scopul finalizării proiectului Henri Coandă, pârâta A.N.L. a încheiat sau a impus încheierea contractului de mandat nr. HC 0939 din 10 august 2004, a contractului de antrepriză generală nr. 4359/04.05.2004 încheiat între ANL și D. S.R.L., contractul de construire cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 1821 din 13.12.2005, încheiat între D. S.R.L. (în calitate de antreprenor general) și A. (în calitate de beneficiar), convenția dintre ANL și E. S.A. înregistrată la A.N.L. sub nr. x/22.12.2003 și la E. S.A. sub nr. x/17.12.2003, convenția dintre ANL și C., înregistrată la ANL sub nr. x/09.01.2004, convenția nr. MM 1909/06.05.2004 între ANL, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Proiect S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, C. S.A., E. S.A., contracte indisolubil legate între acestea.

Așadar, contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care Agenția Națională pentru Locuințe era abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale.

De asemenea, calitatea sa de dezvoltator imobiliar rezidă și din actele juridice încheiate și executate în respectarea obligațiilor din contractele încheiate, respectiv din emiterea ordinelor de începere a execuției lucrărilor și a proceselor-verbale de constatare a stadiului realizării construcțiilor.

Este evident că în temeiul contractului de mandat cu titlu oneros, având în vedere comisionul achitat, pârâta A.N.L. a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

Totodată, și criticile recurenților privind existența în sarcina A.N.L. a obligației privind asigurarea finalizării locuinței prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor sunt fondate, având în vedere faptul că pârâta A.N.L. a fost împuternicită să urmărească finalizarea lucrărilor de construire și predarea imobilului către recurenți, obligație ce presupune în mod necesar realizarea rețelelor de utilități.

În acest context legal și convențional, pârâta A.N.L. era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și în mod corespunzător obligațiile asumate în raport cu recurenții prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a reținut că obligația asumată de mandatar este de diligență, părțile convenind dincolo de orice echivoc că Agenția Națională pentru Locuințe se obliga nu doar să urmărească executarea, ci și finalizarea lucrărilor la termen și în condițiile preconizate, caracteristica obligației de rezultat fiind tocmai precizarea obiectului și scopului urmărit sub sancțiunea daunelor-interese având în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului demarat, precum și faptul că, potrivit Legii nr. 152/1998 Agenția Națională pentru Locuințe avea obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Părțile, prin contractul de mandat, au stabilit obligația pârâtei A.N.L. de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de antrepriză, contractul de mandat având, cum anterior s-a arătat, caracterul unui act juridic complex.

Mai adaugă Înalta Curte că obligațiile de rezultat ale mandatarei Agenția Națională pentru Locuințe decurg și din titlul oneros al mandatului, dispozițiile contractuale și legale menționate venind în completarea dispozițiilor din materia contractului de mandat prevăzute de art. 1532 și următoarele din C. civ. de la 1864.

Calificarea instanței de apel asupra naturii juridice a obligațiilor pârâtei A.N.L. fiind greșită și dezlegările ulterioare subsumate acestei analize sunt eronate, motiv pentru care, în rejudecare, se impune analizarea condițiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei în acord cu statuările instanței supreme expuse anterior, cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acestea.

În analizarea condițiilor răspunderii civile contractuale instanța de apel va stabili în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, obligațiile ce reveneau părților, acțiunile sau inacțiunile imputate în concret pârâtei A.N.L., dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual și dacă există situații exoneratoare de răspundere.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va dispune casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, instanța de apel va analiza apelurile formulate în cauză, cu privire la toate criticile și apărările invocate de părți.

În aceste condiții, instanța supremă constată că nu se mai impune analizarea în recurs a celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurenții-reclamanți pe fondul cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere calificarea greșită a naturii juridice a obligațiilor pârâtei A.N.L., acestea urmând a fi avute în vedere de către instanța de apel, care va analiza cauza cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) din același cod, prin stabilirea corectă a stării de fapt și de drept și cu aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Constatând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 din același cod, va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1820 din 5 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.