ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 284/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE solicitând obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.750 euro/lună (respectiv 8.167,07 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6669 RON din data de 19.11.2018) pentru perioada 31.10.2016 - 19.11.2018, în total suma provizorie de 43.750 euro (echivalentul sumei de 204.176,87 RON la cursul de 1 euro/4,6669 RON din data de 19.11.2018), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la predarea la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința tip I 25 C, situat în București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. x/06.07.2004 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3825 din 19.12.2019 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 41.650 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 31.10.2016 - 31.10.2019; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.156,94 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR reprezentând media contravalorii lipsei de folosință, de la data de 1 noiembrie 2019 și până la predarea la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor a locuinței și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința I25C situată în sectorul 1, București cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. x din 6 iulie 2004; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 7.041,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1120 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de Agenția Națională pentru Locuințe și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 1.156,94 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR reprezentând media contravalorii de folosință, de la data de 1 noiembrie 2019 și până la predarea la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor a locuinței și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelanta la plata către intimați a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, iar prin decizia civilă nr. 2692 din 9 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1819 din 5 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE și, schimbând, în tot, sentința apelată, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții, reclamanții A. și B. au formulat recurs, solicitând admiterea căii de atc, casarea deciziei civile nr. 1820 din 5 decembrie 2022 și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenții arată că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 și 1539 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu art. 5 alin. (1) art. 6 indice 1 punctele 4 și 5 din Legea nr. 152/1998, cu art. 17.1, 17.2, 17.3 și 17.4 din Norma metodologică pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind inființarea Agenției Naționale pentru Locuințe din 27.09.2001 și cu art. 47 și următoarele din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, în ceea ce privește obligația asigurării finanțării de către reclamanți, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Arată recurenții că instanța de apel nu a înțeles mecanismul legal al derulării obligațiilor contractuale dintre investitor (pârâta ANL) și executant (constructorul), pe de o parte, și dintre investitor (pârâta ANL) și beneficiar (recurenții - reclamanți) pe de alta parte, precum și dintre investitor (ANL) și Banca finanțatoare, tot pe de altă parte, și nu a înțeles nici caracterul interdependent și complementar al complexului de contracte, conceput de pârâta ANL în derularea Programului de Locuințe ANL.

Astfel, asigurarea finanțării trebuia făcută de reclamanți, prin mecanismul contractual, până la împlinirea termenului de predare din 17.05.2009 și nicidecum sine die. De asemenea, finanțarea activă după împlinirea termenului de predare implica executarea unor obligații clare de către ANL, obligații pe care însă aceasta nu le-a îndeplinit, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, inclusiv în rejudecarea apelului.

Situația lucrărilor de construcție este neschimbată din 2011, în parte și pentru că nu au fost remediate defectele și neconformitățile, de către fostul constructor, pe cheltuiala acestuia, în baza obligației de garanție, sub controlul și supravegherea ANL, care, de altfel, nici nu a putut proba, cu situații de lucrări, așa cum prevăd obligațiile contractuale, existența lucrărilor efectuate cu respectarea exigențelor de calitate și nici obligația de plată neonorată de reclamanți.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții arată că hotărârea instanței de apel încalcă autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Susțin recurenții că pentru perioada cuprinsă între 09.01.2010- 20.10.2016 există autoritate de lucru judecat în sensul că ANL nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția II civilă nr. 5374/18.12.2021, dosar nr. x/2013, că reclamanții și-au îndeplit obligațiile contractuale și că au dreptul la despăgubiri pentru această perioadă. Or, factura fiscală nr. x/22.10.2014 prin care ANL cere plata unor pretinse lucrări, de către constructorul C. S.R.L., nedovenite însă, privește situația din perioada ce a fost supusă judecății în dosarul nr. x/2013 și în care s-a pronunțat decizia evocată.

Așa fiind, orice analiză a neexecutării obligațiilor părților pe această perioadă, înseamnă să se repună în discuție aspectele definitiv tranșate, ale angajării răspunderii contractuale a pârâtei ANL, care înseamnă, fără dubiu, verificarea executării obligațiilor, cu încălcarea art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Intimata pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 26 septembrie 2023, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023 instanța, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 13 februarie 2024, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 din C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Analizând critica prin care s-a susținut că instanța de apel nu a înțeles mecanismul derulării legale și logice a obligațiilor contractuale dintre părți și nici caracterul interdependent și complementar al complexului de contracte conceput de intimata pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, apreciind astfel în mod greșit că reclamanții nu și-ar fi îndeplnit propria obligație de finanțare a lucrărilor, se constată că temeinicia acestei concluzii a instanței de apel nu poate face obiectul controlului judiciar de nelegalitate în condițiile limitative prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Și aceasta deoarece, determinarea, în concet, a obligațiilor asumate de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE și a modalității în care aceasta a înțeles să și le execute, presupune cu precădere examinarea și interpretarea clauzelor contractuale, analizarea conținutului contractelor încheiate între părți, a voinței și a conduitei părților.

Toate aceste elemente rezultă însă din probatoriul administrat în cauză și revin spre apreciere instanțelor de fond, iar în absența vreunei susțineri concrete privitoate la prevederi legale ce ar fi fost încălcate la momentul realizării judecății în apel, criticile ce privesc natura obligațiilor ce revin părților și modalitatea în care acestea le-au executat nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute limitativ de lege.

Se observă că, deși recurenții indică mai multe dispoziții legale, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate prin convenții, aceștia tind la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, așa cum s-a arătat deja.

Interpretarea contractelor într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre entitățile juridice implicate în mecanismul realizării obiectivului propus, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor.

Stabilirea voinței părților contractante constituie însă un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs, instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Așa fiind, toate argumentele expuse de recurenți, în susținerea motivului de casare întemeiat pe pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., sunt chestiuni care privesc situația de fapt și probele administrate, și nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții invocă încălcarea autorității de lucru judecat decurgând din decizia civilă nr. 5374 din 18 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2013.

În analiza acestui motiv de recurs instanța va avea în vedere decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, aceasta fiind obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate în mod definitiv, astfel încât acestea nu mai pot fi repuse în discuție.

În acest sens, o primă problemă de drept ce a fost tranșată este faptul că decizia civilă nr. 5374 din 18 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2013, poate fi invocată în susținerea puterii de lucru judecat și nu a autorității de lucru judecat, cum în mod greșit susțin recurenții.

Totodată, instanța de recurs a mai stabilit și că în primul ciclu procesual, instanța de apel a dat eficiență puterii de lucru judecat decurgând din decizia evocată raportându-se, în mod greșit, la situația existentă în acel litigiu anterior purtat între părți, și nu s-a raportat la situația ulerioară pronunțării deciziei civile nr. 5374 din 18 decembrie 2021, prin care pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a fost deja obligată la plata sumei de 75.524 euro către recurenți.

"Pentru cele reținute în litigiul anterior, recurenta a fost obligată la plata sumei de 75.524 euro, iar în prezentul litigiu a invocat lipsa finanțării în condițiile în care a fost obligată deja la această sumă către intimați."

Astfel, în considerarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în mod corect instanța de apel, în rejudecare, a analizat apărările intimatei pârâte privind lipsa finanțării pentru perioada de timp ulterioară pronunțării deciziei civile în raport cu care se invocă puterea de lucru judecat, având în vedere considerentele deciziei de casare prin care s-a constatat că în primul ciclu procesual s-a reținut în mod greșit faptul că aceste apărări ale pârâtei intimate au fost analizate și în litigiul anterior.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenții reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1819 din 5 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2024.