ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 888/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 17 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE (ANL) a solicitat:

- contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 Euro/lună (echivalentul sumei de 5.560,56 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din data de 16.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 17.05.2015 și 17.05.2018, în sumă totală de 43.200 Euro (echivalentul a 200.180,16 RON la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din data de 16.05.2018), (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnica de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip C32 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 9080/22.06.2004;

- daune morale în sumă de 100 Euro/luna (echivalentul sumei de 463,38 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din 16.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 17.05.2015 și 17.05.2018, în sumă totală de 3.600 Euro (echivalentul a 16.681,68 RON la cursul de 1 Euro/4,6338 RON din 16.05.2018), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip C32 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 9080/22.06.2004;

Prin încheierea din 11 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 s-a constatat necompetența funcțională a acestei secții în soluționarea cererii de chemare în judecată și s-a dispus trimiterea dosarului către secția a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6 iulie 2018, sub nr. x/2018*.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării, excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018, instanța a respins ca neîntemeiate excepția netimbrării și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1226 din 7 mai 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă în parte cererea.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 53.370,01 Euro, echivalentul sumei de 185.229,06 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 17.05.2015 și 07.03.2019, la care se adaugă 1090 Euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective a locuinței tip C32, situate în amplasamentul Henri Coandă pe lotul x, Voluntari, județ Ilfov, cu nr. cadastral x și înscris în CF nr. x.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a daunelor morale în cuantum de 30 Euro/lună începând cu 17.05.2015 și până la predarea efectivă a locuinței.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 27 noiembrie 2018, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 499 din 4 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admis apelul formulat de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva încheierii de ședință din 27 noiembrie 2018 și a sentinței civile nr. 1226 din 7 mai 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A fost schimbată în parte, sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1090 Euro/lună pentru perioada 08.03.2019 - 01.03.2020, reprezentând lipsă de folosință, fiind menținută în rest sentința apelată.

A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 768,475 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar apelanta la plata către intimată a sumei de 5.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată, urmând ca apelanta să-i plătească intimatei suma de 4.331,52 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. și pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE au declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 2691 din 9 decembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 499 din 4 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A fost casată decizia recurată, fiind trimisă cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018**.

Prin încheierea de ședință din 6 aprilie 2023, instanța a constatat că nu se poate ajunge la un acord între membrii completului de judecată cu privire la natura juridică a obligației asumate de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, astfel încât, la termenul de judecată din 18 mai 2023, s-a adus la cunoștința părților repunerea pe rol a cauzei și rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței în complet de divergență.

Prin decizia nr. 776/2023 din 18 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-au decis următoarele:

În complet inițial de apel:

Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva încheierii de ședință din 27 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

În complet de divergență:

Admite apelul declarat apelanta pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 1226 din 7 mai 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 8 martie 2019-data predării efective a locuinței.

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Cu majoritate:

Menține în rest sentința apelată.

Cu opinia separată a d-lui judecător B., în sensul diminuării despăgubirilor pentru lipsa de folosință la 25.000 Euro.

Cu opinia concurentă asupra considerentelor a doamnei judecător C..

Obligă intimata la plata către apelantă a sumei de 1.975,83 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE.

Prin cererea de recurs, pârâta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și în rejudecare după casare respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al intimatei, recurenta susține că motivarea instanței de apel reprezintă de fapt o interpretare și aplicare greșită a legii, o neînțelegere a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, deoarece momentul de început al cursului prescripției (respectiv împlinirea termenului contractual) este același cu momentul cunoașterii pagubei și pe cel responsabil de aceasta și nu se produce în fiecare zi și/sau în mod continuu, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In cazul de față, intimata - parte a contractului de construire, în mod evident cunoștea faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcții și utilități) până la termenul de predare convenit s-a creat un prejudiciu în patrimoniul său - adică la data de 26 mai 2008, această dată reprezentând începutul termenului de prescripție atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite cât și data cunoașterii prejudiciului, indiferent de tipul răspunderii.

Astfel, despăgubirile solicitate sub forma daunelor pentru lipsa de folosință au regimul juridic al unor prestații accesorii, fiind vorba de o sancțiune pentru neexecutarea la termenul convenit a unei obligații principale. Obligația principală constând în obligația de predare a imobilului contractat.

Nu se poate susține că în prezenta cauză suntem în prezența unor prestații succesive, obligațiile pretins neexecutate, conform susținerilor instanței de apel, fiind acelea de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități, necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

O obligație este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestația trebuie realizată continuu, pe toată durata contractului sau cel puțin săptămânal/lunar/anual și nu atunci când realizarea obligației unice presupune curgerea unei perioade de timp. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligație uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

De asemenea, prejudiciul are natură unică, chiar dacă se prelungește în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Așadar, legiuitorul a prevăzut obligația pentru titularul dreptului la acțiune de a exercita acest drept, astfel încât, în circuitul civil să fie înlăturate situațiile juridice neclare sau litigioase într-un termen considerat rezonabil.

Prin această reglementare, legiuitorul a urmărit să atingă un echilibru între, pe de o parte, necesitatea de a proteja interesul privat al celui care se consideră îndreptățit să obțină concursul forței coercitive a statului pentru realizarea dreptului său de natură patrimonială și, pe de altă parte, interesul public al eliminării incertitudinilor din circuitul civil. Reglementarea îl obligă pe creditor să acționeze, funcționând în același timp ca o sancțiune care poate fi aplicată din oficiu celui care a omis să iasă din pasivitate de către instanța chemată să aplice legea.

Prin urmare, potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă. Termenul prescripției este de 3 ani - art. 3 alin. (1) din Decret, iar prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune - art. 7 alin. (1) din Decret.

Într-o altă critică, recurenta mai susține că obligațiile ANL sunt de diligență și nu de rezultat - motiv de recurs circumscris prevederilor art. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând, pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului de mandat, recurenta consideră că instanța ar fi trebuit să aplice și să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat, în conformitate cu C. civ. de la 1864.

Din această perspectivă, se apreciază că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel nu motivează încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligație de diligentă, ca reprezentând o obligație de rezultat.

Or, este evident că ANL, prin contractul de mandat nr. x/05.05.2004 încheiat, acționează în numele și pe seama mandantului său, depunând toate diligentele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea și finalizarea imobilului.

In plus, noțiunea de urmărire a executării lucrărilor definește acțiuni de diligență, astfel că, întinderea mandatului acordat pârâtei este clar definită și stabilită. Obligația mandantului se încadrează în limitele și particularitățile unui mandat convențional ce derivă din voință expresă a părților, acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp.

Obligațiile recurentei sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp și pentru anumite operațiuni expres determinate. In plus, în situația dată, ar trebui avute în vedere și dispozițiile prevăzute de art. 983 C. civ. de la 1864 care prevăd faptul că, "în caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în favoarea celui care se obligă".

In al doilea rând, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat, întrucât în baza acestuia s-au prevăzut următoarele obligații în sarcina ANL:

- să reprezinte beneficiarul în relațiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin Contractul de construire.

- să efectueze plăți din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.

Astfel, din analiza contractului de mandat, se poate constata cu ușurință faptul că recurenta are o obligație de diligentă, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor contractate de către intimata cu antreprenorul general.

Prin urmare, împrejurarea că mandatul a fost acordat recurentei numai pentru urmărirea lucrărilor, nu și pentru alte acte sau operațiuni juridice, rezultă și din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu ANL, mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul - Contractul de construire, încheiat între D. S.R.L. și A., autentificat sub nr. x/14.07.2004.

Totodată, trebuie precizat și faptul că ANL nu încasează prețul construcției și deci nu se poate folosi de banii beneficiarilor ci, în calitate de reprezentant al acestora, transmite băncii finanțatoare ordinele de plată pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului.

In ceea ce privește fapta ilicită, trebuie reținut că aceasta se apreciază prin raportare la obligațiile ce se află în sarcina ANL, conform contractului de mandat. In acest sens, recurenta are obligații de diligență, respectiv de a urmări executarea și finalizarea imobilului în cauză, alături de obligațiile de reprezentare a mandantului în relația cu banca finanțatoare, proiectantul și antreprenorul general.

Or, în mod eronat a reținut instanța de apel că fapta ilicită a recurentei rezidă în nefinalizarea construcției în termenul agreat și în nerealizarea rețelei de utilități.

Astfel, în combaterea aspectelor reținute, recurenta susține faptul că în baza Convenției nr. MM 1909/06.05.2004 obligația de finanțare și executare a utilităților și dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităților locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligații, stabilite și agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

In aceste condiții, se apreciază că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor, nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. Or, o astfel de concluzie nu poate duce decât la încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

Așadar, nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autoritățile locale, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimată și acceptat în același mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situație, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Prin urmare, instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit ANL o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale și obligând, în final, Agenția la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 18 octombrie 2023, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 decembrie 2023, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 15 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 776/2023 din 18 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă este circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, aspect ce a condus la o greșită soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Începutul prescripției extinctive este reglementată în mod expres prin lege, neputând rămâne la latitudinea părților sau a instanței.

În acest sens, legiuitorul stabilește în art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 că:

"orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă".

Regula generală privind începutul prescripției dreptului material la acțiune are o consacrare legală cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Conform acestei reguli, prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului material la acțiune.

Intimata-reclamantă A. a exercitat împotriva recurentei ANL o acțiune în răspundere civilă contractuală, fiindu-i imputată nerespectarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat nr. x/05.05.2004, încheiat între reclamantă, în calitate de mandant și Agenția Națională pentru Locuințe, în calitate de mandatar, prin care s-a solicitat obligarea acesteia la plata unor despăgubiri pentru lipsirea de folosință a imobilului contractat și a unor daune morale ca urmare a nerespectării termenului de finalizare a lucrărilor.

S-a imputat astfel pârâtei neexecutarea obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor din cartierul Henri Coandă, din care face parte și locuința tip C32 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x - proprietatea reclamantei.

Prejudiciul solicitat este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobil pentru perioada cuprinsă între data de 17.05.2015 și până la data predării la cheie a locuinței, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 17.05.2018.

În acest context, se reține că termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este calculat conform regulii prevăzute la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acțiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia - contractuală sau delictuală.

În speță, momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de data de la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, care este termenul de predare convenit; această dată reprezentând începutul termenului de prescripție atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite cât și data cunoașterii prejudiciului, indiferent de tipul răspunderii, acesta fiind momentul de la care partea era îndreptățită să ceară despăgubiri.

Astfel, de la acea dată, reclamanta a putut constata în mod nemijlocit că nu poate beneficia de folosința locuinței și, de asemenea, a putut observa consecințele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului la cheie le-a produs asupra sa.

De la această dată, intimata-reclamantă trebuia să cunoască existența pagubei ce îi este cauzată prin lipsirea de folosință a imobilului, cât și entitățile ce pot fi ținute răspunzătoare pentru repararea acestui prejudiciu, deoarece avea deplină cunoștință de cadrul contractual și de raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

Nu în ultimul rând, în lipsa unei recunoașteri neîndoielnice, pure și simple a dreptului în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 - cum este cazul în speță - nu se poate reține că ar fi intervenit întreruperea cursului prescripției.

Totodată, este de menționat că obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță din perspectiva incidenței art. 12 din Decretul nr. 167/1958 modalitatea în care intimata-reclamantă și-a cuantificat despăgubirile solicitate.

În speță, cum în mod corect a susținut și recurenta, nu este vorba despre prestații succesive, astfel încât dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații să se distingă printr-o prescripție deosebită.

În acest context, reclamanta susține că pârâta ANL a săvârșit o faptă ilicită prin omisiunea de a îndeplini obligațiile care ar fi creat condițiile pentru predarea la cheie a imobilului contractat.

Or, împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi nu reprezintă relevanță din perspectiva momentului de început al prescripției, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naștere unui drept unic la despăgubire, ce s-a născut la momentul convenit de predare a imobilului, când, astfel cum s-a reținut anterior, reclamanta a putut constata că nu poate beneficia de folosința locuinței.

Într-o altă critică, recurenta mai susține că obligațiile ANL sunt de diligență și nu de rezultat, cum greșit a reținut instanța de apel - motiv de recurs circumscris prevederilor art. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, instanța de apel a reținut că obligația asumată de către apelanta-pârâtă ANL prin contractul de mandat încheiat cu reclamanta este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea lucrărilor de construire a locuinței, expresia "la cheie" având semnificația că acea locuință tip C32 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. 9080/22.06.2004, corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită.

A mai considerat instanța de apel că obligațiile pârâtei ANL nu se limitau la urmărirea executării și realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților.

În lipsa realizării utilităților și, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligațiile specifice care îi reveneau antreprenorului general, instanța de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosință a locuinței îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanța supremă constată că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părți, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamantei pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligațiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul și întinderea mandatului, cum se prevede în art. 1535 și urm. din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de mandat nr. HC0096/05.05.2004.

Totodată, se observă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, dar și că întreaga sa construcție juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu ANL, așa încât instanța de apel, cu ocazia cercetării apelului declarat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE ar fi trebuit să clarifice aspectele care țineau de obiectul și întinderea mandatului acordat ANL și să verifice temeinicia pretențiilor bănești formulate de reclamantă din perspectiva raporturilor juridice existente între părți.

În acest context, reiese că instanța de apel a dispus obligarea intimatei ANL la plata unor sume de bani fără a se raporta efectiv la obligațiile contractuale care reveneau părților, iar motivele contradictorii și străine de natura cauzei echivalează în dosar cu lipsa motivării deciziei recurate.

De asemenea, din perspectiva neanalizării condițiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat, decizia atacată apare ca fiind nelegală, așa încât Înalta Curte consideră întemeiat și motivul de recurs care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel, prin hotărârea recurată a subliniat faptul că reclamantei nu îi sunt opozabile convențiile pe care pârâta ANL le-a încheiat cu antreprenorul general sau cu pârâții implicați în convenția pentru realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/6.05.2004, situație în care ar fi trebuit să țină seama în mod corespunzător de prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 care le sunt aplicabile părților ce au semnat contractul de mandat nr. x/05.05.2004.

Astfel, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și Anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât și convenția încheiată cu toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909/6.05.2004) i-au conferit recurentei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final-realizarea ansamblului de locuințe.

Este necesar ca instanța de rejudecare a apelului pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM 1909/2004, în care la art. 2 lit. b) se prevede că ANL trebuie să asigure realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "Locuințe pentru tineri, destinate închirierii" și să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate cu credit ipotecar, prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanta și în cuprinsul căruia se face vorbire de obligația ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanților.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acesta.

Cu această ocazie se va lămuri dacă mandatara ANL s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele și pe seama mandanților, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligații de rezultat sau de diligență asumată de către pârâtă, în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, voința părților și obligațiile ce le reveneau părților, acțiunile ori inacțiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenții bănești îndreptată împotriva pârâtei Agenți Națională pentru Locuințe corespunzător efectuării cercetării judecătorești, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin aplicarea dispozițiilor legale incidente.

În acest context, instanța de trimitere se va preocupa să analizeze incidența prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care reglementează regulile generale privind începutul prescripției dreptului material la acțiune, precum și a condițiilor răspunderii contractuale, în sensul lămuririi aspectului privind sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligații de rezultat sau de diligență asumată de către pârâta ANL.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 776/2023 din 18 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 776/2023 din 18 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2024.