ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1167/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra recursului;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 09.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1300 euro/lună (respectiv 6.044,48 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018) pentru perioada cuprinsă între data de 09.05.2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 09.05.2018, în total sumă provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 217.601,28 RON la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018), cu titlu de daune interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.579,52 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 și 09.05.2018, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 200.862,72 RON la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018), (evaluate provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința situată în blocul AlO, pe parcela x, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. 79341 conform încheierii nr. 182976/19.03.2009, situate în mun. București, tronson 3, compusă din 2 camere de locuit și dependințe, la subsol boxa nr. 3, iar la parterul tronsonului 2 garajul nr. 3, având o suprafață construită desfășurată de 106,70 mp/11,34 mp/27,29 mp, din care suprafață utilă 76,95 mp/8,10 mp/19,50 mp, suprafață balcon 8,20 mp și o cotă indiviză de 5,62%/0,59°/o/l,99% din părțile comune ale imobilului;

- plata daunelor morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 464,96 Iei/lună la cursul de 1 euro/4,6496 RON din 09.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 și 09.05.2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul a 16.738,56 RON la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința din blocul A10;

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin întâmpinare, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune (în acest sens, a arătat că, în speță, termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamantul a convenit exclusiv cu constructorul ca locuința să fie predată, respectiv 23.07.2011, și s-a împlinit la data de 23.07.2014), excepția netimbrării, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 29 octombrie 2018, instanța a invocat excepția necompetenței funcționale și a reținut cauza în pronunțare asupra excepției invocate din oficiu.

Prin încheierea de ședință din 29.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta A.N.L., în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20.12.2018, sub nr. x/2018*.

La data de 15.10.2019, reclamantul, prin avocat, a depus cerere de modificare a câtimii pretențiilor, având în vedere valorile din răspunsul la obiecțiunile admise de Tribunalul București la raportul de expertiză, solicitând:

Prin sentința civilă nr. 3433 din 25 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, pe care a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 24.267,95 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 și 31.03.2019, la care se adaugă 521,12 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective a apartamentului nr. x, situat în amplasamentul Henri Coandă, parcela x, Tronson 3; de asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 30 euro/lună începând cu 09.05.2015 și până la predarea efectivă a locuinței, precum și la plata către reclamantă a sumei de 7000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a formulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, în principal ca prescrisă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 572 din 30 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 3433 din 25.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul A.; a schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind contravaloare lipsă folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective; a respins capătul de cerere privind daunele morale și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, obligând intimatul la plata cheltuielilor de judecată, 1237,41 RON, către apelantă.

Împotriva deciziei civile nr. 572 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, cererea de recurs fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1620 din 23 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 572 din 30 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Vi-a Civilă la data de 04.11.2022, sub nr. x/2018**.

Prin decizia civilă nr. 151 din 3 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în limitele casării și ale trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, împotriva sentinței civile nr. 3433 din 25.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., sub aspectul soluției primei instanțe de obligare a pârâtului la plata către reclamant a sumei de 24.267,95 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 și 31.03.2019.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei de recuperare a cheltuielilor de judecată aferente etapei apelului prin raportare la soluția primei instanțe de obligare a pârâtului la plata către reclamant a sumei de 24.267,95 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plații reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 și 31.03.2019, precum și a cheltuielilor de judecată aferente etapei recursului.

II. Recursul

Împotriva deciziei civile nr. 151 din 3 februarie 2023, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii cu reținerea cauzei și, în rejudecare după casare, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la interpretarea contractelor, contractul de mandat și cele prevăzute de Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., în accepțiunea recurentei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Evocând (parțial) anumite considerente din decizia atacată, recurenta a susținut că instanța a calificat obligația A.N.L. drept o obligație de rezultat, fără a indica temeiul de drept din C. civ. din 1864 pentru care operează această calificare, astfel încât, în opinia recurentei, instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fără să explice de ce o obligație derivată dintr-un contract de mandat, de natură să genereze obligații de mijloace, nu s-ar regăsi în prezenta cauză, câtă vreme mandatarul acționează în numele și pe seama mandantului său, utilizând priceperea sa și diligente în vederea atingerii obiectivului propus.

Pe de altă parte, a mai învederat că orice altă calificare a raporturilor juridice intervenite între părți, în afara celei de contract de mandat, de către instanța de apel, este pronunțată cu încălcarea prevederilor legale.

Mai mult, arată că articolul 1 al contractului de mandat, enunțat și de către instanța de apel, prevede în mod explicit faptul că obligația A.N.L. este "de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor".

Față de această prevedere expresă din contractul de mandat, recurenta apreciază că raționamentul instanței de apel este eronat întrucât, deși dispozițiile art. 977 C. civ. din 1864 prevăd că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, aceasta nu îndrituiește instanța să interpreteze orice fel de contract după cum consideră de cuviință.

Totodată, arată că regulile interpretării contractelor au fost stabilite de către legiuitor pentru situațiile în care prevederile contractuale vizate de o acțiune litigioasă sunt neclare, ambigue, nu și în cazul în care acestea sunt stabilite în mod explicit, ca în cazul de față.

În același sens, mai arată că, deși instanța face trimitere și la dispozițiile art. 982 din același C. civ. de la 1864, care prevăd că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, instanța de apel ignoră prevederile art. 983 din același cod, potrivit cărora "în caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în folosul celui care se obligă".

În continuare, recurenta susține că cele două reguli de interpretare trebuie aplicate coroborat, ceea ce duce la concluzia că deși clauzele se interpretează unele prin altele, acestea trebuie coroborate.

Așadar, în accepțiunea recurentei, instanța de apel a considerat în mod eronat că prevederile contractului de mandat necesită aplicarea regulilor de interpretare a contractelor într-un mod individual, contrar celor solicitate de A.N.L., limitându-se, totodată, în mod greșit la aplicarea parțială a acestora și ignorând regula conform căreia în cazul în care există îndoială asupra clauzelor contractuale, acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă.

Totodată, a mai susținut că sunt confuze considerentele instanței de apel referitor la acest aspect, în opinia recurentei fiind imposibil a determina rațiunea aplicării și interpretării corecte a dispozițiilor privind interpretarea convențiilor.

De asemenea, reiterează faptul că prevederile contractului de mandat sunt clare sub aspectul obligațiilor asumate, acestea fiind de diligentă și nu de rezultat, în accepțiunea recurentei, nefiind în situația de a se proceda la aplicarea regulilor de interpretare a contractului în ceea ce privește aceste obligații statuate în mod expres, în acest sens arătând că s-a exprimat și literatura de specialitate.

În continuare, recurenta a învederat că un alt motiv de recurs vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe.

Evocând anumite considerente din decizia atacată, recurenta a arătat că instanța de apel și-a justificat raționamentul printr-o extensie nepermisă la dispoziții legale ce privesc înființarea A.N.L., dispoziții care, în accepțiunea recurentei, nu au nicio influență și nicio legătură cu obligațiile asumate de către A.N.L. prin contractul de mandat, instanța făcând complet abstracție de obligațiile asumate de către A.N.L. prin contractul menționat. Astfel, recurenta susține că, deși statutul său organic, funcțional prevede anumite "atribuții", acest fapt nu generează în sarcina sa, în mod necesar, obligațiile ce s-ar circumscrie acestora, astfel cum încearcă să acrediteze instanța de apel. În plus, învederează că existența acestor "atribuții" nu poate influența calificarea juridică a unui anumit contract pe care A.N.L. îl încheie.

Considerând că doar contractul poate fi faptul generator de obligații în sarcina sa, acesta fiind cauza juridică a acțiunii reclamanților și, susținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a încălcat limitele învestirii instanței.

Mai mult, evocând și alte considerente din decizia atacată, recurenta a susținut că, prin același raționament eronat și aceeași modalitate nelegală de raportare la dispoziții legale ce nu au legătură cu contractul de mandat vizat de prezenta cauză, instanța de apel a procedat la instituirea în sarcina A.N.L. și a unor obligații de realizare a unor lucrări de infrastructură și utilități, de viabilizare a terenurilor, cu toate că nu și-a asumat astfel de obligații prin contractul de mandat.

Astfel, în accepțiunea recurentei, instanța de apel a citat unele texte legale ce privesc funcționarea A.N.L. și a conchis în sensul că A.N.L. nu a respectat obligațiile asumate în raport cu reclamantul, cu toate că aceste texte legale nu au stat la baza învestirii instanței de fond și nici nu pot fi deduse din contractul de mandat pe care au fost întemeiate pretențiile reclamanților.

Recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât soluția este întemeiată pe dispoziții străine de contractul de mandat - raport juridic existent între părțile din prezenta cauză, cu depășirea limitelor învestirii și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii de drept material și procesual.

În acest sens, arată că Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și Normele de aplicare a legii menționate privesc modul de înființare și funcționare a A.N.L. în general, fără a putea fi raportate la fiecare contract încheiat de A.N.L. sau peste prevederile acelui contract.

În continuare, arată că, pentru edificarea unei locuințe în cadrul programului de credit ipotecar, beneficiarii persoane fizice, asemenea reclamantului, au încheiat contracte de mandat cu A.N.L., contracte de construire cu firmele de construcții, contracte de credit și contracte de ipotecă cu băncile finanțatoare pentru asigurarea fondurilor necesare finanțării construcțiilor.

Totodată, a mai precizat că proiectul de realizare a cartierului Henri Coandă este unul guvernamental, care nu include și programul Locuințe pentru tineri destinate închirierii, accesat la cererea expresă a reclamantului, în cadrul căruia acesta a beneficiat de mai multe facilități, precum teren gratuit, condiții de creditare avantajoase, preț mic la construire pe metru pătrat, în acest sens recurenta arătând ceea ce Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L. prevede la art. 3 alin. (5).

A mai arătat că, la 06.05.2004, între Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. Proiect S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. B. S.A. și S.C. C. a fost semnată Convenția nr. MM 1909, prin care fiecare parte s-a angajat la îndeplinirea anumitor obligații stabilite și agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

Astfel, în accepțiunea recurentei, potrivit art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998, obligația legală a A.N.L. era de a încheia convenții/contracte cu autoritățile administrației locale pentru realizarea de utilități și dotări urbane, nu de a le realiza sau finanța din fonduri proprii.

Mai mult, învederând că obligațiile concrete ale A.N.L. reies din raportul juridic cu intimatul-reclamant, respectiv din contractul de mandat încheiat, recurenta a susținut că instanța a încălcat principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia: "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", întrucât nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimat și acceptat în același mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma.

Prin urmare, recurenta a susținut ca fiind greșit raționamentul instanței, în sensul că obligațiile asumate de către A.N.L. prin semnarea oricărui contract, de orice natură, nu au relevanță, întrucât, oricum, acestea sunt stabilite cu titlu general prin legea și regulamentul de înființare și funcționare al A.N.L.

De asemenea, a reiterat că în contractul de mandat este prevăzută clar obligația A.N.L. de "a urmări" executarea și finalizarea lucrărilor, ceea ce presupune o obligație de diligență, iar nu de rezultat.

Totodată, a învederat că, potrivit Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 862/2001, A.N.L. nu are prerogativa legală să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de construcții și utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, prin urmare nici pentru cartierul Henri Coandă, A.N.L., nefiind nici dezvoltator și coordonator al programului de construcții la nivel național atât timp cât există dezvoltatori privați sau construcții în regie proprie.

De asemenea, a învederat că nefinalizarea la termen a locuinței și a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, în opinia recurentei, A.N.L. neputând fi răspunzătoare pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

În continuare, recurenta a susținut că, pe de altă parte, obiectul contractului nu se putea și nu se poate realiza datorită inexistenței finanțării lucrărilor, astfel încât, fără îndeplinirea obligației intimatului, prevăzută la art. 5 din mandat, în accepțiunea recurentei, este imposibilă executarea lucrărilor la imobil și, implicit, îndeplinirea obligației A.N.L. prevăzută la art. 4 din mandat, de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, recurenta învederând că acesta este motivul real pentru care imobilul reclamantului nu este finalizat, fiind exclusiv culpa acestuia.

Așadar, subliniind că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L. s-a făcut cu ignorarea clauzelor contractului de mandat și a obligațiilor asumate de intimat, recurenta susține că decizia instanței de apel este nelegală, având în vedere obligarea sa la plata unor sume pentru perioada 2015-2019, perioadă pentru care nu a existat finanțare (resursele financiare necesare finalizării locuinței nemaifiind asigurate de beneficiarul - reclamant din 30.06.2011).

În aceste condiții, recurenta arată că momentul predării efective a locuinței la cheie poate fi amânat la nesfârșit de către reclamant, convenabilă fiind încasarea, în același timp, a unor sume cu titlu de prejudiciu cauzat de lipsa de folosință a imobilului, lipsa finanțării fiind determinată de atitudinea subiectivă a reclamantului, momentul activării creditului depinzând exclusiv de îndeplinirea de către acesta a unor obligații financiare față de bancă.

Cu toate acestea, recurenta învederează că și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de mandat cu privire la asigurarea constructorilor, contrar celor reținute de instanța de apel.

De asemenea, arată că neasigurarea în continuare a finanțării este contrară bunei-credințe în executarea obligațiilor, impusă de art. 970 din C. civ. de la 1864, mai ales în condițiile în care reclamantul a obținut deja obligarea A.N.L. la plata sumei de 24.267.95 euro (echivalent RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului aferentă perioadei 09.05.2015-31.03.2019.

Cu privire la utilități, recurenta învederează faptul că obligațiile părților semnatare ale convenției sunt distincte de obligațiile asumate de A.N.L., astfel încât aceste părți au fost sau trebuie să fie în măsură să-și îndeplinească obligațiile independent de activitatea A.N.L., ale cărei obligații nu prezintă nicio relevanță și nicio influență asupra rezultatului asumat prin convenție.

În continuare, recurenta a arătat că nu a fost niciodată mandatată să reprezinte reclamantul în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligații sub acest aspect.

În acest sens, susține că însăși realizarea recepției la terminarea lucrărilor privind utilitățile pe zona sectorului 1 Cartier Henri Coandă, unde se află și imobilul reclamantului din prezenta cauză, dovedește faptul că această obligație revine Municipiului București, și nu A.N.L., așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

De asemenea, recurenta a făcut trimitere și la dispozițiile art. 1 din Hotărârea nr. 255/16.12.2010, prin care a fost aprobată transmiterea din administrarea Consiliului Local al Sectorului 1 în administrarea Consiliului General al Municipiului București a terenurilor aferente locuințelor care se construiesc prin credite ipotecare, prin intermediul Agenției Naționale pentru Locuințe, precizând, totodată, că, potrivit documentelor ce au fost depuse la dosarul cauzei, branșamentul la gaze este executat, aceste obligații revenind în sarcina operatorului de gaze C. Rețele.

Prin urmare, față de aspectele învederate, recurenta susține că prevederile contractului de mandat nu pot fi completate, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu obligațiile cuprinse în alte contracte/convenții, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens.

Astfel, în opinia recurentei, simpla trimitere pe care părțile au facut-o în preambulul contractului de mandat la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, obligația pe care și-a asumat-o prin contractul de mandat, respectiv aceea de a urmări execuția lucrărilor, a fost îndeplinită, contrar celor reținute de instanța de apel.

Totodată, afirmă că soluția instanței de apel este eronată întrucât aceasta a apreciat în mod greșit caracterul obligațiilor de diligentă asumate de A.N.L., considerând că acestea nu au fost suficiente în lipsa unui rezultat, însă, așa cum a arătat, obligația A.N.L. nu este una de rezultat.

Astfel, recurenta arată că a procedat, în nenumărate rânduri, atât la notificarea, cât și la somarea constructorilor, a efectuat demersuri pentru a cesiona contractul de antrepriză generală, tocmai în vederea realizării interesului major al reclamantului.

Prin urmare, susține că nu are nicio altă posibilitate de a acționa, fără a depăși cadrul legal oferit de contractul de mandat, mai ales în condițiile neasigurării finanțării de către intimatul-reclamant.

În continuare, recurenta arată că un alt motiv de nelegalitate este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de apel conține considerente contradictorii.

Detaliind, recurenta susține caracterul confuz și contradictoriu al considerentelor instanței de apel întrucât, pe de o parte, aceasta stabilește faptul că A.N.L. ar fi responsabilă în baza dispozițiilor legale ce guvernează înființarea A.N.L., pentru ca, ulterior, să considere că, de fapt, aceasta este responsabilă în baza contractului de mandat, însă prin raportare la dispoziții străine de acesta.

Astfel, arată că, inițial, instanța a constatat că, potrivit prevederilor contractului de mandat, obligațiile A.N.L. sunt de rezultat prin raportare la faptul că A.N.L. s-a obligat să asigure finalizarea cu un alt antreprenor, în cazul în care antreprenorul general este in imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui (paragraful 4 pagina 41 a hotărârii), obligație pe care recurenta arată că a îndeplinit-o.

Însă, cu toate că și-a îndeplinit obligația de a înlocui antreprenorul general aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările, conform raționamentului instanței, A.N.L. ar fi trebuit să se substituie constructorului și autorităților responsabile de asigurarea utilităților pentru a se putea considera că și-a îndeplinit obligația de a urmări finalizarea lucrărilor. În plus, instanța a considerat ca fiind lipsită de interes susținerea privind neasigurarea finanțării de către intimat pentru plata lucrărilor la imobilul acestuia.

Astfel, cu toate că și-a îndeplinit obligațiile asumate în contractul de mandat, de a înlocui constructorul în vederea finalizării imobilului, instanța de apel a considerat că nu a fost suficient acest demers.

Mai mult, arată că, deși instanța a stabilit că obligațiile A.N.L. ar fi de rezultat, ulterior reține că "în executarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, nu a acționat după tiparul abstract al unei persoane prudente și diligente, aceasta nu a justificat în mod dovedit pasivitatea sa în legătură cu obligațiile asumate prin contractul de mandat, mai ales în raport de mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a-și executa mandatul primit."

Astfel, în accepțiunea recurentei, inițial, instanța a calificat obligațiile A.N.L. ca fiind de rezultat, pentru ca, ulterior, în contradictoriu cu propriul raționament, să procedeze la analizarea îndeplinirii acestora prin raportare la obligațiile de diligență.

În continuare, recurenta învederează că, deși instanța stabilește faptul că A.N.L. este vinovată de o presupusă pasivitate, ulterior, analizând demersurile efectuate (notificări, somații, înlocuirea antreprenorului general, chemarea în judecată a Consiliului Local Sectorul 1 și a Municipiului București pentru obligarea îndeplinirii obligațiilor privind cartierul Henri Coandă), ajunge la concluzia că toate demersurile A.N.L. nu sunt suficiente.

În ceea ce privește stabilirea unei fapte ilicite și a vinovăției în sarcina A.N.L. sub aspectul neîndeplinirii demersurilor necesare finalizării cartierului Henri Coandă raportat la decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, recurenta susține că hotărârea este nelegală întrucât prin această decizie s-a analizat o situație particulară (obiectul acțiunii fiind "refuzul ANL de a întreprinde toate măsurile administrative"), nefiind analizată chestiunea de drept, decizia fiind pronunțată de o instanță de contencios administrativ într-un dosar în care s-a calificat raportul juridic reclamant-A.N.L. ca aparținând contenciosului administrativ, hotărârea fiind pronunțată pe baza probelor administrate în acea situație.

Prin urmare, consideră că hotărârea este nelegală întrucât instanța a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei 5197/25.04.2013 în urma unei erori de interpretare a motivării acesteia.

Astfel, arată că, în decizia mai sus menționată, Î.C.CJ. a constatat "refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartier Henri Coanda, incluzând imobilul de pe lotul 403", însă, în prezenta cauză, instanța de apel a considerat că "finalizarea programului guvernamental" este același lucru cu "finalizarea lucrărilor de construire". Or, în accepțiunea recurentei, cele două noțiuni au semnificații și implicații diferite întrucât, dacă sintagma "finalizarea unui program guvernamental" se referă la modul de derulare a programului ce vizează cartierul Henri Coanda și care presupune o serie de măsuri administrative ce pot fi luate de A.N.L., sintagma "finalizarea lucrărilor de construire" presupune o acțiune concretă de a construi un imobil, însă, în opinia recurentei, această interpretare nu poate fi validată în condițiile în care debitorul obligației de construire și predare a imobilului este constructorul (conform contractului de construire - art. 8 și art. 10), iar contravaloarea lucrărilor executate este încasată tot de constructor.

Pe de altă parte, arată că soluția pronunțată în dosarul nr. x/2011, având reclamant pe D., vizează exclusiv lotul acestui beneficiar și nu toate loturile din Cartierul Henri Coanda, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată doar de acesta, și nu de toți beneficiarii din cartierul Henri Coanda, hotărârea fiind opozabilă doar acestuia.

Astfel, în accepțiunea recurentei, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu face decât să confere putere și calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătorești în care poate exista un element de asemănare, ignorând, însă, realitatea faptică, care este diferită în fiecare dosar în parte. Or, în dreptul românesc, practica judiciară nu este izvor de drept.

Prin urmare, autoarea prezentului demers judiciar consideră ca nu poate fi primită argumentația instanței cu privire la dezlegările din deciziile reținute, în ceea ce privește îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina A.N.L., în condițiile în care, în cauza judecată de instanța de contencios, nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de Agenție prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin. De asemenea, a mai precizat că reclamanții din cauzele respective nu sunt și reclamanții din prezenta cauză.

Pe de altă parte, mai arată că, în hotărârea al cărei efect pozitiv a fost reținut în prezenta cauză, obligațiile pe care le-a reținut instanța de contencios administrativ sunt de diligență - demersuri, contrar celor statuate de instanța de apel, potrivit căreia obligațiile A.N.L. sunt de rezultat, recurenta susținând că există o contradicție în acest sens.

Astfel, consideră că, în acest caz, criticile se impun a fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a efectului pozitiv al lucrului judecat, nemotivarea hotărârii și motive străine de natura cauzei din alte hotărâri.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și pe dispozițiile legale invocate în cadrul memoriului de recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 24.08.2023, sub nr. x/2018**.

Apărarea formulată în cauză

La 26 septembrie 2023, intimatul-reclamant A., prin avocat (cu delegație la dosar- f.31, dosar recurs) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune și dovezi în acest sens.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 09.05.2018, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 26 martie 2024, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 28 mai 2024, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul, constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succedă:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat recurenta-pârâtă primul motiv de recurs invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanța de apel a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greșit ori le-a ignorat, deși aveau incidență în cauză.

Printr-una dintre criticile de recurs formulate în cadrul acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă deduce controlului de legalitate al deciziei din apel modalitatea de interpretare de către instanța de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligațiilor asumate de mandatară și a modului de îndeplinire a acestora, recurenta-pârâtă susținând, în esență, că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților nu este una de rezultat, ci de diligență, specifică contractului de mandat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că părțile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe cu scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispozițiilor legale menționate, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Obligațiile recurentei nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul de mandat încheiat cu intimatul-reclamant în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii lui.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat, mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicit de mandant (intimatul-reclamant), să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținute de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că recurenta a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire, în speță, a locuinței, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite.

Prin urmare, rolul Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimatului-reclamant nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un simplu contract de mandat, întrucât, într-o asemenea interpretare, s-ar nega însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc.

Dimpotrivă, în temeiul contractului de mandat, recurenta trebuie să acționeze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

În consecință, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și în mod corespunzător a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru felul în care și-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. de la 1864 și art. 381 Codul comercial de la 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecății este un act juridic complex, prin care intimatul-reclamant a împuternicit-o pe recurenta-pârâtă să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În aceste circumstanțe, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora și-a asumat doar obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reține, în ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că recurenta se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat.

Pornind de la contractul de mandat în speță, perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 și reținând că recurenta-pârâtă nu și-a asumat o obligație simplă, ci una cu caracter complex, instanța de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conținutul și limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligațiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului și trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, s-a arătat că Agenția Națională pentru Locuințe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuințe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de recurenta-pârâtă și care au reprezentat pentru intimatul-reclamant contextul concret al încheierii contractului și garanția că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuțiile concrete ale Agenției Naționale pentru Locuințe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii și altor angajamente care, deși erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenția față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investiților imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilități și putea colabora eficace cu celelalte autorități ale statului - beneficiarii proiectului, între care și intimatul-reclamant, au intrat în relația juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenție a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acțiunilor pe care trebuia și putea să le execute Agenția Națională pentru Locuințe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înțeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părților contractante din contractul de mandat și preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta și-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției la cheie, prin nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorități locale și societăți comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, în baza convenției nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care ei îi revin obligații legale și contractuale multiple în ce privește realizarea ansamblului de locuințe din Cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării și corelării activității tuturor entităților implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terților, constând în neîndeplinirea unor obligații care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, nu o exonerează pe aceasta, în condițiile în care răspunde în fața beneficiarilor de locuințe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator și dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Așadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalți semnatari ai convenției în executarea propriilor obligații.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele depuse pe lângă constructor și autoritățile locale, inclusiv promovarea unor acțiuni în justiție împotriva unor părți semnatare ale convenției nr. MM 1909/2004, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care obligațiile de rezultat ce intră în conținutul raportului juridic dintre părți nu au fost îndeplinite, în timp ce stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligații și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă, sunt nefondate.

Neîntemeiată este și critica potrivit căreia instanța de apel a calificat obligația recurentei ca fiind de rezultat fără a indica prevederea legală incidentă. Din cuprinsul deciziei recurate reiese că instanța de apel și-a argumentat soluția prin raportare la conținutul contractului și la probele administrate, astfel că neindicarea unei anumite dispoziții legale nu poate constitui un viciu de nelegalitate, atât timp cât raționamentul instanței este lămuritor și transparent.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a conferit contractului încheiat între părți o altă natură juridică decât cea de mandat. Interpretând clauzele acestei convenții, intenția reală a părților, dedusă și din raporturile juridice complexe în care acestea s-au regăsit, instanța de apel a ajuns la concluzia că obligația asumată de recurenta-pârâtă este una de rezultat, iar nu de mjloace.

A mai invocat recurenta-pârâtă nesocotirea prevederilor legale privind interpretarea contractelor. Și această critică este neîntemeiată, în contextul în care din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel chiar a aplicat normele privind interpretarea contractului, analizând amănunțit conținutul clauzelor contractuale și identificând, în mod argumentat, intenția reală a părților. Simpla divergență între soluția și argumentele instanței de apel și opinia recurentei nu poate constitui motiv de casare. Iar cât privește prevederile art. 983 din C. civ. de la 1864, invocate de către recurentă, Înalta Curte reține că, în condițiile în care instanța de apel a socotit că se poate deduce, pe baza clauzelor contractuale, intenția reală a părților și natura juridică a obligațiilor asumate de către recurentă, nu mai era necesară aplicarea acestui text legal, care oferă un criteriu subsidiar de interpretare, aplicabil doar în caz de îndoială asupra clauzei contractuale.

O altă critică se referă la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1 din Legea nr. 152/1998. Și această critică este nefondată, din cuprinsul deciziei atacate reieșind că instanța de apel a interpretat contractul și probele în lumina acestor prevederi legale, ce vizează chiar activitatea recurentei-reclamante fiind, astfel, relevante în cauză.

În acest context, se impune a se arăta că este nefondată și critica potrivit căreia instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii. Instanța s-a pronunțat în cadrul proc