ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 171/2023

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/luna (respectiv 6.060,21 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6617 RON din 05.07.2018) pentru perioada cuprinsă între 05.07.2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 05.07.2018, în total sumă provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 218.167,56 Iei la cursul de 1 euro/4,6617 RON din 05.07.2018), cu titlu de daune interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.594,04 Iei/lună la cursul de 1 euro/4,6617 RON din 05.07.2018) pentru perioada cuprinsă între 05.07.2015 și 05.07.2018, în sumă totala de 43.200 euro (echivalentul a 201.385 RON la cursul de 1 euro/4,6617 RON din 05.07.2018), (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S9, situată pe lotul nr. x, București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 9902/02.07.2004, compusă din 4 camere de locuit având o suprafață construită desfășurată de 205,64 mp, din care suprafața utilă 146,75 mp;

- daune morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 466,17 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6617 RON din 05.07.2018) pentru perioada cuprinsă între 05.07.2015 și 05.07.2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul a 16.782,12 RON la cursul de 1 euro/4,6617 RON din 05.07.2018), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința de tip S9, situată pe lotul nr. x, București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 9902/02.07.2004, compusă din 4 camere de locuit având o suprafață construită desfășurată de 205,64 mp, din care suprafața utilă 146,75 mp; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta, Agenția Națională pentru Locuințe, a formulat întâmpinare și cerere de chemare in garanție.

Prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantelor, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Prin cererea de chemare în garanție formulată împotriva constructorului C. S.R.L. s-a solicitat ca, în măsura în care pârâta va cădea în pretenții în urma soluționării prezentului dosar, chematul în garanție să execute obligația, conform contractului de antrepriză generală nr. x/19.04.2004 preluat prin contractul de cesiune x/7.08.2012 și a contractului de execuție lucrări de remedieri nr. x/24.09.2012.

Prin încheierea din 8 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a III-a Civilă în soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă specializată în soluționarea dosarelor cu profesioniști.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 16.04.2019, sub nr. x/2018*.

Cu ocazia cercetării în fond a cauzei a fost efectuată o expertiză judiciară, care a concluzionat că, pentru perioada 05.07.2015-31.12.2019, chiria pentru un imobil similar cu cel contractat de reclamantă, într-o zonă similară cu cea proiectată pentru cartierul Henri Coandă, este de 53.822 euro.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și a admis în principiu cererea de chemare în garanție.

La termenul din 27 mai 2020, Tribunalul a pus în discuție obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză, reținând cauza în pronunțare asupra obiecțiunilor formulate de pârâtă. De asemenea, a constatat terminată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul pe fondul cauzei. Reclamantele, prin reprezentant convențional, au depus cerere de precizare a pretențiilor și notă de cheltuieli de judecată, solicitând ca instanța să ia act de majorarea pretențiilor acestora în conformitate cu concluziile expertizei. Totodată, au solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, obligarea pârâtelor la plata daunelor conform cererii precizate și respingerea cererii de chemare în garanție, cu cheltuieli de judecată, sens în care au depus dovada cheltuielilor constând în onorariu avocat.

De asemenea, au solicitat ca dispozitivul sentinței ce se va pronunța de către această instanță să cuprindă solicitările acestora până la data de 31.12.2019.

Prin sentința civilă nr. 564 din 10 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins obiecțiunile la expertiză formulate de pârâtă, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și chemata în garanție C. S.R.L.

A obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 53.822 euro în echivalent în RON raportat la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății (reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada 05.07.2015-31.12.2019), respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

Totodată, a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.508,98 RON.

Împotriva încheierii de ședință din 18 septembrie 2019 și a sentinței civile nr. 564 din 10 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat apel pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, prin care a solicitat modificarea încheierii și a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca prescrisă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1080A/2021 din 16 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii de ședință din data de 18.09.2019 și a sentinței civile nr. 564/10.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta Agenția Naționala pentru Locuințe a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1080A/202I din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și, în rejudecare după casare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018*, la data de 16.09.2021 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 5.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit legea, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta-pârâtă susține că, în baza contractului de mandat, obligația A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuința) și de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

De asemenea, arată că, în baza contractului de construire (la care A.N.L. nu este parte), obligația de predare a locuinței revine constructorului, A.N.L., în calitate de mandatar, având doar obligația de supraveghere a execuției lucrărilor. Prin urmare, susține că între A.N.L. și intimate nu există raporturi juridice contractuale din care să decurgă pentru Agenție obligația de predare a locuinței și, implicit, răspunderea pentru prejudiciul creat de constructor.

Mai mult decât atât, recurenta susține că intimatele au înțeles să-și stabilească o relație contractuală proprie, directă, cu constructorul, în această relație exclusivă fiind stipulată în mod expres obligația constructorului de a achita acestora penalități de întârziere, în cazul depășirii termenului de finalizare a locuinței.

În continuare, evocând aspecte doctrinare cu privire la deosebirea dintre antrepriză și mandat, autoarea recursului susține că nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimat, și acceptat în același mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situație, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Totodată, făcând referire la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă afirmă că a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor, făcând diligențe pe lângă autoritățile publice, în vederea realizării utilităților din cartierul Henri Coandă, toate acestea în condițiile în care respectiva obligație revenea în exclusivitate părților semnatare ale Convenției nr. 1909, care și-au asumat responsabilitatea realizării acestora.

În continuare, evocând un considerent din decizia recurată, în care Curtea a reținut că " (...) apărările ANL au avut în vedere data de 07.10.2020, nefiind, pe cale de consecință, relevante pentru perioada supusă analizei și anume 05.07.2015-31.12.2019. Apelanta nu a formulat nicio apărare, nedepunănd nici înscrisuri doveditoare, pentru a proba stadiul execuției utilităților și a infrastructurii în perioada menționată", recurenta-pârâtă a susținut că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă că s-a implicat activ de la începutul lucrărilor în amplasament, respectiv din anul 2005 și până în prezent, iar demersurile A.N.L. au condus la realizarea utilităților pentru zona Băneasa - sector 1, unde se află și lotul intimatelor, respectiv rețeaua de energie electrică este recepționată și este funcțională, rețeaua de gaze naturale este executată și funcțională, iar rețeaua de apă și canalizare este finalizată (sens în care anexează adrese PMB). În combaterea celor reținute de instanța de apel, arată că depune la dosar diligențele întreprinse de A.N.L. în perioada 2015-2019.

În continuare, arată că, tot în cuprinsul motivării deciziei recurate, se susține faptul că: " A.N.L. ca agenție a statului trebuie să suporte riscul oricărei greșeli sau erori ce aparține autorităților statului, erorile neputănd fi remediate cu suportarea riscului de către persoana fizică in cauză (...)", ceea ce, în opinia recurentei, denotă faptul că instanța a ignorat existența unor hotărâri judecătorești definitive prin care autoritățile statului au fost obligate să realizeze utilitățile în amplasamentul Henri Coandă. În acest sens, face trimitere la sentința civilă nr. 620/27.01.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin Hotărârea nr. 3291/2015 pronunțată de Tribunalul București. Mai arată că, în ceea ce privește Electrica S.A. - D., există o hotărâre pronunțată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1565/16.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care aceasta a fost obligată la proiectarea, finanțarea și execuția rețelelor de alimentare cu energie electrică în cartierul Henri Coandă.

În consecință, susține că A.N.L. nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și pe care nicio altă prevedere legală nu i-o impune. Or, atât timp cât nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o (finalizarea locuinței la termenul stipulat în contractul de construire cu utilități), nu poate fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu.

Prin urmare, arată că menținerea în sarcina A.N.L. a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință - pentru perioada 05.07.2015-31.12.2019, reprezintă o măsură abuzivă, hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept, interpretarea greșită a actului dedus judecații neputând duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenției, în condițiile în care obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, iar realizarea utilităților cade în sarcina autorităților locale (Convenția nr. MM 1909/2004), în care A.N.L. nu este parte.

În ceea ce privește folosința, învederează că aceasta reprezintă posibilitatea pe care o are o persoană, în puterea unui drept, de a întrebuința un bun al său, de a-i culege fructele (inclusiv cele civile: chiria, renta, etc). În speță însă, arată că, pentru a exista dreptul de a solicita "lipsa de folosință a imobilului", trebuie ca, în patrimoniul intimatelor, să se fi constituit valabil dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție, or, la acest moment, intimatele nu au făcut dovada constituirii dreptului de proprietate - cu toate atributele sale - asupra imobilului cu privire la care solicită "lipsa de folosință", toate acestea în condițiile în care singurul drept născut și actual pe care intimatele îl au este dreptul de creanță, în baza contractelor încheiate. În susținerea afirmațiilor sale, invocă decizia Curții de Apel București nr. 683/A/10.04.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014, într-o speță similară.

În încheiere, recurenta-pârâtă a reiterat solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483, art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 28 septembrie 2021 cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-reclamante.

La 11 octombrie 2021, intimatele-reclamante, prin avocat, au formulat în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, fără a depune și dovezi în acest sens. Totodată, au învederat că recursul trebuie timbrat, întrucât veniturile rezultate din derularea programelor de credit ipotecar nu sunt venituri publice, ci venituri private, astfel încât nu se poate face aplicarea art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

La 18 octombrie 2021 întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 27 septembrie 2022 s-a dispus comunicarea acestuia părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin rezoluția din 16 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 31 ianuarie 2023, pentru examinare admisibilitate recurs în completul de filtru.

La 30.01.2023 intimatele-reclamante, prin avocat, au formulat și transmis la dosar, prin poșta electronică, cerere de probe și note scrise asupra aspectului privind îndeplinirea obligației de finanțare a intimatelor-reclamante și asupra obligației de rezultat a recurentei-pârâte conform contractului de mandat nr. x/04.05.2004.

La termenul de judecată din 31.01.2023, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului pentru inexistența unor motive de nelegalitate care să vizeze considerentele hotărârii recurate și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului reținută prin raport, urmează a anula recursul declarat de recurenta-pârâtă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în forma avută înainte de modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția impusă de legiuitor se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu aduce în discuție motive de nelegalitate, ci își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a procedat la administrarea și aprecierea probatoriului, Înalta Curte reține că susținerile formulate se circumscriu exclusiv laturii de temeinicie, necenzurabile în recurs prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Așadar, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, adică fără posibilitatea de a se determina o nouă judecată în fond a pricinii, în care instanța de recurs examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.

Astfel, în privința pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivul de recurs vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Analizând cele susținute prin cererea de recurs, se constată că recurenta-pârâtă încearcă să combată ceea ce a reținut instanța de apel, arătând că, potrivit contractului de mandat, obligația sa este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuința) și de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar, iar potrivit contractului de construire (la care nu este parte), obligația de predare a locuinței revine constructorului și, deci, nu poate fi trasă la răspundere pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și nicio altă prevedere legală nu i-o impune, pe cele de consecință neputând fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu.

Înalta Curte arată că aceste critici vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, aprecierea probatoriului administrat și a situației de fapt, care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, știut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă (nu conduce la o nouă judecată în fond), prin care se asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate.

Mai mult, se constată că instanța de apel, în vederea stabilirii întinderii răspunderii recurentei-pârâte a analizat apelul acesteia atât din perspectiva obligațiilor ce ii incumbă potrivit contractelor de mandat nr. x încheiat între părți la 04.05.2004, și antrepriză generală nr. x/19.04.2004, cât și a dispozițiilor Legii nr. 152/2008 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, reținând că: "(...) obligațiile stabilite de lege în sarcina apelantei Agenția Națională pentru Locuințe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat între părți, au imprimat obligațiilor contractuale astfel asumate o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat. (...) încheierea contractului de mandat a avut ca premiză și contractul de antrepriză generală nr. x/19.04.2004 (...) obligația asumată de Agenție (...) înglobând, în mod logic, și obligația (...) de a efectua demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii și a utilităților (art. 19 alin. (3) din contractul de antrepriză generală). Neîndeplinirea acestei obligații determină prin ea însăși neîndeplinirea obligației asumate prin contractul de mandat, având ca scop tocmai predarea locuinței la cheie, în vederea asigurării folosinței acesteia de către beneficiar, potrivit obiectivului asumat de Agenția Națională pentru Locuințe prin inițierea programului guvernamental de locuințe Henri Coandă.".

Cel de al doilea considerent evocat de recurenta-pârâtă, în sensul că aceasta, ca agenție a statului, trebuie să suporte riscul oricărei greșeli sau erori ce aparține autorităților publice, erorile neputând fi remediate cu suportarea riscului de către persoana fizică, nu aparține propriu-zis instanței de apel, ci se regăsește în cuprinsul deciziei recurate în contextul în care instanța analizează criticile aduse de agenție prin cererea de apel sentinței pronunțate de instanța de fond.

Relevant în acest sens este paragraful de la pagina 10 a deciziei recurate, în care instanța de apel consemnează critica pârâtei față de un considerent al primei instanțe de fond, paragraf ce a fost preluat în recurs ca și cum ar fi o critică adusă unui considerent propriu al instanței de apel.

În realitate însă, recurenta-pârâtă nu a reprodus întregul paragraf în care instanța de apel a redat respectiva critică, eliminând însăși formularea de început prin care instanța de apel a reprodus o critică a agenției: "Apelanta a mai arătat că prima instanță, în motivare, reține că ANL ca agenție a statului trebuie să suporte riscul oricărei greșeli sau erori ce aparține autoritarilor statului, erorile neputând fi remediate cu suportarea riscului de către persoana fizică în cauză, care ar fi expusă unei sarcini excesive și disproporționale, ignorând existența unor hotărâri judecătorești definitive prin care autoritățile statului au fost obligate să realizeze utilitățile în amplasamentul Henri Coandă.".

Așadar, acesta nu este un considerent propriu al instanței de apel folosit în motivarea deciziei recurate, ci reprezintă însăși critica formulată prin cererea de apel față de un considerent al primei instanțe de fond, și pe care Curtea, în mod firesc, l-a redat.

De asemenea, din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi desprinse nici critici susceptibile de a fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă limitându-se la a afirma că "(...) menținerea în sarcina ANL a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință - pentru perioada 05.07.2015-31.12.2019, reprezintă o măsură abuzivă, hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept.", fără a arăta, în concret, care sunt acele norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de apel, or, în lipsa unor minime considerații cu privire la normele de drept material pretins a fi fost nesocotite de instanța de apel, Înalta Curte nu poate face un control efectiv al legalității deciziei recurate.

Acesta întrucât exigențele reglementate de legiuitor prin prevederile art. 486 alin. (1) C. proc. civ. impun în sarcina titularului căii de atac a recursului obligația formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate, Înalta Curte neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Așa fiind, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că autoarea recursului nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1080A/2021 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1080A/2021 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2023.