ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1393/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.300 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între data de 22.11.2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată, 22.11.2018, în total suma provizorie de 56.800 euro, cu titlu de daune interese, constând în: contravaloarea lipsei de folosință în suma de 1.200 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 și 22.11.2018, în sumă totală de 43.500 euro, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare, până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă; daune morale în sumă de 100 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 și 22.11.2018, în sumă totală de 3.600 euro, precum și daunele morale ce se vor acumula în continuare, până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 14.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secțiilor Civile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18.05.2020, sub nr. x/2018.

La data de 26.03.2021, reclamanții au depus o cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 52.904 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 și 19.11.2020, la plata sumei de 945 euro/lună, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând media contravalorii lipsei de folosință, în continuare, de la data de 20.11.2020 până la data predării la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor, a locuinței și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.679,35 RON.

Prin sentința civilă nr. 1123 din 23.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea precizată de reclamanți, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 52.904 euro, în echivalent în RON, la cursul Băncii Naționale a României din data plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 22.11.2015-19.11.2020, a respins în rest capătul întâi al cererii, ca neîntemeiat, a anulat capătul doi al cererii, ca netimbrat și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 12.455,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.903,79 RON reprezintă taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise până la data formulării acțiunii, 3.000 RON - onorariul expertului judiciar și 5.551,35 RON - onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1820 din data de 05.12.2022, în temeiul art. 480 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți ca nefondat și a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., au fost obligați apelanții-reclamanți să plătească apelantei-pârâte suma de 3.109,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs.

Prin decizia nr. 263/08.02.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1820 din 5 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1948A din 17 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva sentinței civile nr. 1123 din 23.04.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 și a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 3.199,44 RON - cheltuieli de judecată efectuate în recurs în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii - a susținut că instanța de apel a oscilat între stabilirea răspunderii pârâtei asumată în baza contractului de mandat - respectiv că nu este răspunzătoare de finalizarea lucrărilor, pentru ca ulterior să rețină că este responsabilă pe motiv că nu ar fi asigurat finalizarea lucrărilor și a utilităților.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a eviențiat faptul că nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinței sau cele de infrastructură, utilități și urbaizare și nici nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza locuința în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

Totodată, subliniind că respectiva obligație a fost asumată de antreprenorul general, prin art. 8 din contractul de construcție, și că în acest contract a fost stipulată o clauză penală la art. 10, recurenta a afirmat că raționamentul curții de apel potrivit căruia ar trebui să plătească prejudiciul și ulterior să se îndrepte împotriva terților - antreprenor și autorități - în vederea recuperării acestuia este lipsit de sens și nelegal.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că din contractul de mandat nu rezultă existența unei solidarități pasive contractuale, că mandatul său nu prevede termene de realizare a lucrărilor edilitare și nici nu se referă la dezvoltarea întregului cartier. Astfel, în opinia sa, din analiza contractului de mandat nu se poate considera că beneficiarul ar fi mandatat A.N.L. să realizeze întregul cartier, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens.

De asemenea, potrivit recurentei, fapta ilicită contractual ce ar putea fi imputată A.N.L. nu se poare referi la întregul cartier Henri Coandă, ci strict la caracteristicile imobilului contractat.

În final, a arătat că intimații au cesionat toate drepturile ce decurg din contractul de construire nr. x/13.12.2005, la prețul de 140.100 euro, context în care apreciază că din prejudiciul calculat de expert doar o fracție ar putea fi determinată de fapta A.N.L., restul nefiind cauzat de recurentă, ci de starea cartierului.

Intimații au a depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, subliniind că prin ambele motive de recurs au fost prezentate aspecte intrate în puterea lucrului judecat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 03.07.2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Nu au fost depuse puncte de vedere la raport.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocate de intimații-reclamanți, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Aceste norme legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată.

Art. 487 din același act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Înalta Curte reține că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, identificarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, rezultă că recurentei îi revine obligația de a indica critici de nelegalitate față de decizia pe care o atacă.

În speță, se constată că, deși prin memoriul de recurs s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de textele legale invocate.

Analiza cererii de recurs relevă că autoarea ei nu a dezvoltat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, ci că a prezentat în motivarea căii de atac aspecte generale referitoare la situația de fapt și probatoriul administrat, sens în care s-a limitat la o reluare a susținerilor expuse în fața instanțelor de fond și care au făcut deja obiectul analizei acestora.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia curții de apel, susținând, în esență, că aceasta cuprinde motive contradictorii în privința obligațiilor contractuale ale ANL de a asigura finalizarea locuinței.

Motivarea contradictorie, spre a putea fi considerată motiv specific de casare a unei hotărâri, presupune lipsa de coeziune a argumentelor instanței care a pronunțat hotărârea recurată în jurisdicția realizată în apel, și nu expunerea unor considerente cu ignorarea aspectelor dezlegate de fiecare în parte.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de stabilirea răspunderii pentru nefinalizarea locuinței și natura obligației ANL, aspecte care vizează modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de îndrumările și dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, de probele administrate și de situația de fapt reținută în cauză.

Răspunzând susținerilor circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care deduce judecății natura obligațiilor asumate de recurentă prin contractul de mandat, Înalta Curte reține că, în analizarea acestei chestiuni litigioase, instanța de apel a dat eficiență dezlegărilor obligatorii ale deciziei civile nr. 263/08.02.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin s-a statuat că acestea reprezintă obligații de rezultat.

Ca atare, nicio altă situație contrară celei reținute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanței de judecată reținerea chestiunii litigioase tranșate definitiv, argumentele și probele contrare ale părții fiind fără efect în cadrul acestui proces.

Astfel, criticile recurentei-pârâte nu vizează nicidecum o contradicție a motivării, ci anumite aspecte asupra cărora instanța de apel a apreciat în baza dezlegărilor din decizia de casare și a susținerilor ambelor părți în litigiu pe tot parcursul procesului, aspecte care nu mai pot fi reevaluate de instanța de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situației de fapt și de analiză a probatoriului.

În același context, Înalta Curte apreciază că nu este incident nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat formal, din analiza memoriului de recurs neputând fi decelată vreo normă de drept material încălcată sau aplicată greșit, ansamblul criticilor formulate de reclamantă prezentând în argumentare elemente atașate situației de fapt și probatoriului administrat.

Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala de judecată a instanței devolutive. Astfel, este incident acest motiv în cazul în care instanța a invocat un text de lege inexistent sau inadecvat contextului faptic în litigiu (în sensul că situația de fapt, așa după cum a fost aceasta definitiv stabilită, nu intră sub incidența unei norme juridice sau unei anume norme juridice), fie că instanța a aplicat greșit o normă juridică sau trebuia să aplice o altă normă acelei situații de fapt definitiv tranșată și, în concret, nu a făcut acest lucru.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale, inclusiv plata prejudiciului determinat de expert pentru neexecutarea obligației de predare la termen a locuinței cu utilități, ce revenea în sarcina exclusivă a antreprenorului general și a autorităților locale, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care stadiul concret de îndeplinire a obligațiilor de rezultat specifice conținutului raportului juridic dintre părți și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Toate aceste elemente rezultă din probatoriul administrat în cauză și revin spre apreciere instanțelor de fond, iar în absența unei susțineri concrete privitoare la prevederi legale ce ar fi fost încălcate la momentul realizării judecății în apel, criticile ce privesc stabilirea prejudiciului în funcție de culpa imputabilă pârâtei nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute limitativ de lege (nici în pct. 8 - referitor la greșita aplicare sau interpretare a normelor de drept material, dar nici în vreunul dintre celelalte cazuri).

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată de către intimații-reclamanți A. și B. și, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1948A din 17 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1948A din 17 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2025.