ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1620/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă la data de 09.05.2018 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 1300 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 09.05.2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 09.05.2018, în total suma provizorie de 46.800 euro cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 și 09.05.2018, în sumă totală de 43.200 euro, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Conadă, din care face parte locuința situată în blocul A10, pe parcela x, cu număr cadastral x.

De asemenea s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 100 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 și 09.05.2018, în sumă totală de 3.600 euro precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința din blocul A10.

Prin încheierea din 29.10.2018 Tribunalul București, secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civila nr. 3433 din 25.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 24.267,95 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 și 31.03.2019; la care se adaugă 521,12 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective a apartamentului nr. x, situat în amplasamentul Henri Coandă, parcela x, Tronson 3.

A fost obligat pârâta la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 30 euro/lună începând cu 09.05.2015 și până la predarea efectivă a locuinței.

A fost obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.000 Iei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Agenția Națională pentru Locuințe, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii, în principal ca prescrisa și în subsidiar ca neîntemeiata.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 572 din 30 martie 2021 a admis apelul formulat de apelanta Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva sentinței civile nr. 3433 din 25.11.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul A..

A schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că:

A respins capătul de cerere privind contravaloare lipsă folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective.

A respins capătul de cerere privind daunele morale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 572 din 30 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a Civilă a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanței de apel, sub aspectul menținerii soluției în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Recurenta face trimitere la dispozițiile art. 1, art. 7 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pentru a arăta că momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de data la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului (23.07.2011), moment de la care partea era îndreptățită să ceară despăgubiri.

Recurenta arată că față de obiectul acțiunii reclamantului, prin care s-a solicitat obligarea A.N.L. la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului contractat, raportat la argumentația instanței de apel, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât si pe cele care răspunde de ea ".

Astfel, de la această dată reclamantul a cunoscut că nu poate beneficia de folosința locuinței și de asemenea, a putut observa consecințele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-ar fi produs.

Prin urmare, termenul de prescripție a început că curgă la 23.07.2011, când a luat naștere și dreptul la acțiune, aplicabil în materie contractuală sau delictuală și a curs neîntrerupt până la împlinirea sa, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta apreciază că obligația de plată a despăgubirii este una unică, fiind lipsit de relevanță modalitatea in care reclamantul a cuantificat despăgubirile solicitate.

În speță nu este vorba de prestații succesive, astfel că dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații să se distingă printr-o prestație deosebită.

Împrejurarea reținută de instanța de apel, în sensul că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi nu prezintă relevanță pentru stabilirea momentului de început al prescripției, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naștere unui drept unic la despăgubire, ce s-a născut la momentul predării imobilului.

În concluzie, dreptul material la acțiune al intimatului s-a născut prin prescripție raportat la obiectul cererii, întrucât nu a fost exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune.

Al doilea aspect criticat de recurentă, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la ignorarea regulilor referitoare la interpretarea convențiilor și la ignorarea convențiilor încheiate între părți prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Instanța de apel a analizat răspunderea ANL în raport de o obligație ce nu se regăsește în cuprinsul contractului de mandat, contract ce reprezintă temeiul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei.

În baza contractului de mandat, A.N.L. și-a asumat obligația de depune toate diligentele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței reclamantului, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției. Deci, mandatul acordat recurentei a fost pentru "urmărirea executării lucrărilor".

În mod greșit reține instanța de apel că prin contractul de mandat ANL s-a obligat față de reclamant să finalizeze lucrările de construcție, inclusiv realizarea utilităților și să predea imobilul cu utilități reclamantului. Cu alte cuvinte, ANL s-a obligat la urmărirea respectării contractului de construire, contract la care Agenția nu este parte și prin care obligația de a construi, finaliza și preda imobilul către reclamant îi revine constructorului.

Întinderea mandatului acordat Agenției este clar definită și stabilită, încadrându-se în limitele și particularitățile unui mandat. Principala obligație a mandatarului este de a executa mandatul în limitele și cu respectarea împuternicirii pe care a primit-o de la mandant, obligația mandatarului de a îndeplini mandatul fiind o obligație de mijloace și nu de rezultat.

Activitatea de urmărire a realizării acestor obligații a fost desfășurată de ANL în mod constant de-a lungul timpului, până în prezent, dovada în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Pe de altă parte, arată recurenta-pârâtă, ANL prin contractul de mandat nu și-a asumat obligația realizării lucrărilor de infrastructură și de utilități, ori de viabilizare.

Mai mult, potrivit contractului de antrepriză generală, încheiat de ANL cu antreprenorul general, în baza art. 21 și art. 65 din acest contract, antreprenorul general și-a asumat obligația de executare și finalizare a a unităților locative, precum și obligația de a preda ANL aceste unități pentru a putea fi puse la dispoziția beneficiarilor.

Obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligentă, motiv pentru care neatingerea rezultatului, în termen de 24 de luni este indiferentă.

Contrar opiniei instanței, ANL nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare, obligațiile enumerate de instanță nu au fost asumate de ANL prin contractul de mandat analizat, iar încheierea contractelor dintre pârâtă și terți nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre Agenție și intimatul reclamant.

Răspunderea contratuală a ANL trebuie și poate fi analizată doar din perspectiva convenției încheietă în calitate de mandatar și reclamant, în calitate de mandant, și din perspectiva art. 1532 C. civ.

Nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză generală și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au focut-o, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală, nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 C. civ.

În mod greșit s-a reținut prin hotărârea atacată că este probată culpa contractuală a ANL, actele îndeplinite de Agenție fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă în sarcina sa. Obligația asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligentă, motiv pentru care neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni este indiferentă.

Prin urmare, obligațiile stabilite în sarcina ANL au fost îndeplinite, realizarea utilităților nefiind în sarcina pârâtei, iar soluția instanței de obligare a ANL la plata de despăgubiri este total nelegală.

Este greșită interpretarea instanței potrivit căreia intimatul și-a asigurat resursele financiare necesare edificării construcției până la data convenită de părți pentru finalizarea acesteia, reclamantul având obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție la imobilul său, de la demararea acestora și până la finalizarea și predarea locuinței.

În aceste condiții, momentul predării efective a locuinței la cheie poate fi amânat la nesfârșit de către reclamant, lipsa finanțării fiind determinată de atitudinea lui subiectivă, momentul activării creditului depinzând exclusiv de îndeplinirea de către acesta a unor obligații financiare față de bancă.

În baza contractului de mandat, obligația ANL este de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței.

Antrenarea răspunderii contractuale a ANL a fost analizată ignorând clauzele contractului de mandat și obligațiile asumate de intimat.

Un alt motiv de recurs se întemeiază pe faptul că, deși instanța de apel reține că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, stabilește că pârâta se face culpabilă de nepredarea locuinței cu utilități, menținând soluția instanței de fond de admitere a acțiunii reclamanților având astfel drept temei, încălcarea de către Agenție a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate la care reclamantul nu este parte, sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Faptul că părțile Convenției MM 1909/2004 au convenit conform art. 1 din această convenție să participe la realizarea ansamblului de locuințe nu poate acredita ideea că pârâtei i-ar reveni obligația de a asigura finalizarea lucrărilor în discuție în condițiile în care convenția în cauză prevede expres modalitatea în care fiecare parte a conveției înțelege să contribuie la realizarea obiectivului și obligațiile asumate în acest scop, iar printre obligațiile asumate de ANL în baza acestei convenții nu se regăsește o astfel de obligație.

Recurenta trimite la dispozițiile art. 973 C. civ. și H.G. nr. 239/2004 pentru a concluziona în sensul că reclamantul nu a mandatat ANL să îl reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și executarea rețelelor de utilități, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect.

Prin urmare, nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea ANL sau de modul defectuos de urmărire a activității, iar ANL nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau mai ales inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu. Din obligațiile pe care părțile și le-au asumat în realizarea utilităților niciuna nu este în sarcina ANL ci a celorlalte părți semnatare ale Convenției nr. 1909/2004.

ANL nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001 să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de construcții și de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, respectiv nici pentru Cartierul Henri Coandă,

Prin contractul de cooperare nr. x/2008 încheiat între Municipiul București și Orașul Voluntari aceste autorități au convenit să realizeze acțiuni de viabilizare a terenurilor, utilități drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe Henri Coandă, acest contract de cooperare își produce efecte pe deplin, nefiind revocat sau anulat.

Urmare a proiectului intentat de B. împotriva Municipiului București, aceasta a fost obligată să lanseze procedura de atribuire, prin licitație publică a lucrărilor de utilități prin introducerea rețelelor de alimentare cu apă, canalizare și drumuri în cartierul Henri Coandă, obligație asumată prin Contractul de cooperare încheiat la 05.03.2008.

În vederea executării acestor lucrări, Primăria Municipiului București a încheiat Contractul de proiectare și execuție lucrări nr. x și 731 din 2013, aceasta fiind cea care gestionează atât finanțarea cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, aceste obligații nefiind îndeplinite până în prezent.

În continuare, recurenta arată că unele părți semnatare ale Convenției 1909/2004 au fost obligate de instanțele judecătorești la realizarea utilităților privind cartierul, în mod greșit fiind reținut de către instanța de apel, că ANL trebuia să asigure realizarea infrastructurii și a urbanizării Cartierului.

În consecință, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit ANL o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile deduse reprezentând diligentele întrerpinse pe lângă constructor și autoritățile locale și obligând în final Agenția la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

Recurenta critică și aspectele reținute de instanța de apel cu referire la răspunderea exclusivă a ANL pentru finalizarea cartierului, acesta neavând calitatea de dezvoltator imobiliar.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la greșita interpretare a instanței potrivit căreia reclamantul și-a asigurat resursele financiare necesare edificării construcției până la data convenită de părți pentru finalizarea acesteia.

Din prevederile art. 5 din contractul de construire, coroborat cu art. 7 din contractul de mandat x/18.07.2008, rezultă că reclamantul avea obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție la imobilul său, de la demararea acestora și până la finalizarea și predarea locuinței.

Instanța de apel, în mod greșit a obligat pârâta la plata unor despăgubiri în măsura în care finanțarea lucrărilor de o condiție esențială pentru executarea/finalizarea lucrărilor de construire.

Obiectul contractului nu se putea realiza datorită inexistenței finanțării lucrărilor, antrenarea răspunderii ANL fiind analizată cu ignorarea clauzelor contractului de mandat asumate de reclamant.

În consecință, obligarea pârâtei la plata unor sume pentru perioada 2015-2109, perioada pentru care nu a existat finanțare este nelegală.

Un alt motiv de recurs se întemeiază pe faptul că deși instanța de apel reține că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, stabilește că pârâta se face culpabilă de nepredarea locuinței cu utilități, menținând soluția instanței de fond de admitere a acțiunii reclamantului, având astfel drept temei încălcarea obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor la care reclamantul este parte sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de pârât în relația cu reclamantul printr-un contract, obligație care constituie conținutul acelui raport juridic, pe când încălcarea altei obligații izvorâte din lege sau ale raporturi juridice antrenează răspunderea delictuală.

Reclamantul nu a mandatat pârâta să îl reprezinte în relația cu enititățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a pârâtei sub acest aspect.

Se invocă dispozițiile art. 973 C. civ. 1864, H.G. nr. 239/2004 și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a demonstra că obligația realizării utilităților revenea în exclusivitate părților semnatare ale Convenției nr. 1909/2008, respectiv S.C. Proiect S.A., Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al orașului Voluntari, C. S.A., D. S.A., E..

În continuare, recurenta-pârâtă dezvoltă criticile în ceea ce privește prejudiciul material, arîtând următoarele:

Nu se poate reține că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu, real, efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia intimații nu au atributul dreptului de proprietate.

Prejudiciul nu a fost dovedit, situațiile avute în vedere de expert și analiza din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, nu a fost prezentat, în cadrul expertizei un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, nu s-au analizat contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obținută, ci doar oferte ale proprietarilor în cartiere deloc comparabile cu cel în discuție, fără a se avea în vedere situația concretă a zonei rezidențiale, ceea ce nu probează însă un prejudiciu real, efectiv.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă, iar în subsidiar casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 13.12.2021 intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca legală.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 24.02.2022, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 05.05.2022, recursul a fost admis în principiu și a fost stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este fondat pentru următoarele considerente:

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva respingerii eronate a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În opinia recurentei-pârâte, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil fiind cel de 3 ani, iar momentul de început al curgerii termenului fiind reprezentat de data predării efective a imobilului, respectiv 23.07.2011, în raport de care acțiunea a fost introdusă cu nerespectarea termenului de prescripție.

La data de 18.07.2008 a fost încheiat între reclamant în calitate de mandant și Agenția Națională pentru Locuințe, în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. HCA2-29, în scopul construirii în amplasamentul Henri Coandă a unei locuințe situate în blocul A10 pe parcela x.

La 22.10.2008 s-a încheiat între F. S.R.L. în calitate de antreprenor general și reclamant, contractul de construire legalizat sub nr. x/22.10.2008, modificat prin Actul adițional nr. x/17.09.2009.

Prealabil, se constată că cererea introductivă prin care se solicită plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu este supusă prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) C. civ., referitoare la prescripție, actele juridice menționate fiind supuse în întregime legii vechi, respectiv C. civ. de la 1864.

Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din acest punct de vedere sunt apreciate neîntemeiate criticile recurentei-pârâte întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă interpretarea greșită a dispozițiilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958.

În opinia recurentei-pârâte, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil fiind cel de 3 ani, iar momentul de început al curgerii termenului este reprezentat de data predării efective a imobilului, respectiv 23.07.2011, în raport de care acțiunea a fost introdusă cu nerespectarea termenului de prescripție.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material al acțiune, instanța de recurs reține că obligația pe care reclamantul pretinde că pârâta nu a îndeplinit-o și care ar da naștere dreptului său de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs de această neexecutare este aceea de urmărire a execuției și finalizării locuinței contractate.

Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligației de a executa în mod corespunzător mandatul. Cu alte cuvinte, lipsa de folosință a fost solicitată în raport de contractul de mandat, contract care se află în ființă.

Sunt apreciate neîntemeiate criticile recurentei-pârâte referitoare la greșita aplicare a legii din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe contractul de mandat. În fundamentarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune instanțele de fond au avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părți.

Astfel, reclamantul prin cererea de chemare în judecată pornește de la premisa că până la predarea locuinței suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosință, motiv pentru care se apreciază că actul juridic este în derulare, chiar și după împlinirea termenului.

Simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin rezilierea/rezoluțiune a actului juridic, mai mult nu s-a negat de către părți continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă.

Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului material al acțiunii în despăgubiri curge "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acțiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia (contractuală sau delictuală).

Înalta Curte are în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat daune interese pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 - și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 09.05.2018, astfel că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în vigoare la data încheierii contractului, nu era împlinit.

Astfel, pentru întârzierea în predarea locuinței reclamantul a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada a 3 ani anterior cererii de chemare în judecată - sub acest aspect neputându-se reține că cererea este prescrisă, conform articolului 7 din Decretul nr. 167/1958.

Nu poate fi reținut ca moment al nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului, astfel cum susține recurenta-pârâtă, data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma tot la acel moment. Din acest punct de vedere, data la care începe cursul prescripției ca fiind 23.07.2011 nu poate fi reținută.

În acest context, critica recurentei-pârâte întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă.

În ceea ce privește critica privind greșita interpretare a instanței de apel vizând lipsa asigurării finanțării necesare pentru derularea proiectului, Înalta Curte o apreciază nefondată.

În esență, recurenta-pârâtă solicită să se constate că este exonerată de răspundere invocând lipsa unei finanțări necesare pentru realizarea proiectului.

Nu pot fi reținute argumentele recurentei-pârâte, întrucât reclamantul și-a executat obligația de a asigura resursele financiare necesare edificării construcției până la data convenită de părți pentru finalizarea acesteia, iar prelungirea executării lucrărilor dincolo de termenul contractual și imposibilitatea finanțării peste acest termen au fost determinate de conduita pârâtei.

Asigurarea creditării trebuia să se facă în condițiile și în termenul contractului de credit ipotecar corelat cu termenul de predare, care s-a împlinit la 23.07.2011, menținerea în vigoare a contractului de credit neputând fi imputată reclamantului, în condițiile în care pârâta nu a luat măsuri adecvate și eficiente în vederea asigurării finalizării construcției și recepționării acesteia în termenul contractual convenit.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată ca fiind întemeiate criticile recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe referitoare la ignorarea regulilor referitoare la interpretarea convențiilor și a contractelor încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Astfel, cu ocazia analizării apelului declarat de către pârâta ANL, instanța de apel a concluzionat că apelantul-reclamant are dreptul să solicite de la apelanta-pârâtă ANL, în temeiul răspunderii contractuale, doar în baza contractului de mandat nr. x/18.07.2008, daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 09.05.2015, până la data predării efective a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către apelanta-pârâtă a obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare.

În contextul aceluiași raționament, instanța de apel a reținut că obligația asumată de către apelanta-pârâtă ANL prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea lucrărilor de construire a locuinței situate în blocul A10, pe parcela x, cu număr cadastral x.

A mai reținut instanța de apel că obligațiile ANL depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci ANL acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat ca întemeiate pretențiile reclamantului referitoare la obligarea pârâtei ANL de a plăti daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a locuinței, echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă relevantă pentru imobile similare ca valoare și poziție, în mod lunar pentru întreaga perioadă solicitată prin acțiune, dat fiind faptul că obligațiile de rezultat asumate de ANL prin contractul de mandat presupun executare lucrărilor pe cele două componente, de construire propriu zisă a locuințelor și de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

A mai reținut instanța de apel că în sarcina pârâtei ANL se reține existența unei fapte ilicite constând în neîndeplinirea obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/18.07.2008 încheiat cu reclamantul, sens în care au fost exemplificate prevederile art. 1, art. 2, art. 4, art. 5, art. 13, art. 14 și art. 15 din convenția de mandat.

A mai considerat instanța de apel că obligațiile pârâtei ANL nu se limitau la urmărirea executării și realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților.

În lipsa realizării utilităților și, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligațiile specifice care îi reveneau antreprenorului general, instanța de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosință a locuinței îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanța supremă constată că nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autorități locale și nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt.

Curtea de Apel a reținut faptul că ANL nu și-a îndeplinit obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței la cheie, care este una de rezultat.

Din cele expuse reiese că instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la plata unei sume de bani fără a se raporta efectiv la obligațiile contractuale care reveneau părților.

De asemenea, se reține că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părți, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamantului pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligațiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul și întinderea mandatului, cum se prevede în art. 1535 și urm. din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de mandat nr. HCA2-29/18.07.2008.

Tranșarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanța de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamantului, drept care nu a fost susținut de către reclamantul mandant, vine în contradicție cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar ANL pentru neexecutarea obligațiilor de rezultat ce ar reieși din contractul de mandat.

Se observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu dar și că întreaga construcție juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu ANL, așa încât instanța de apel, cu ocazia cercetării apelului părților ar fi trebuit să clarifice aspectele care țineau de obiectul și întinderea mandatului acordat ANL și să verifice temeinicia pretențiilor bănești formulate de reclamant din perspectiva raporturilor juridice existente între părți.

De altfel, instanța de apel justifică pretențiile bănești formulate de către reclamant prin invocarea contractului de mandat fără a cerceta în concret cererea de despăgubire în lumina regulilor mandatului, reguli care ar fi impus verificarea obligației de plată a remunerației ce revine mandantului.

Din cele expuse reiese că instanța de apel a dispus obligarea intimatei ANL la plata unor sume de bani fără a se raporta efectiv la obligațiile contractuale care reveneau părților.

De asemenea, din perspectiva neanalizării condițiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat, decizia atacată apare ca fiind nelegală, așa încât Înalta Curte consideră întemeiat motivul de recurs care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel, prin hotărârea recurată a subliniat faptul că reclamantului nu îi sunt opozabile convențiile pe care pârâta ANL le-a încheiat cu antreprenorul general sau cu pârâții implicați în convenția pentru realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/6.05.2004, situație în care ar fi trebuit să țină seama în mod corespunzător de prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 care le sunt aplicabile părților ce au semnat contractul de mandat nr. x/18.07.2008.

Astfel, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și Anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât și convenția încheiată cu toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909/6.05.2004) i-au conferit recurentei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final-realizarea ansamblului de locuințe.

Este necesar ca instanța de rejudecare a apelului pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM 1909/2004, în care la art. 2 lit. b) se prevede că ANL trebuie să asigure realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "Locuințe pentru tineri, destinate închirierii" și să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate cu credit ipotecar, sau prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamantul-mandant și în cuprinsul căruia se face vorbire de obligația ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanților.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condițiilor răspunderii contractuale se va lămuri dacă mandatara ANL s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele și pe seama mandanților, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligații de rezultat sau de diligență asumată de către pârâtă, în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, voința părților și obligațiile ce le reveneau părților, acțiunile ori inacțiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenții bănești îndreptată împotriva pârâtei Agenți Națională pentru Locuințe corespunzător efectuării cercetării judecătorești, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin stabilirea corectă a stării de fapt și de drept și aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta ANL împotriva deciziei civile nr. 572 din 30 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 572 din 30 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.