ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 832/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 22 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 600 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între data de 15 octombrie 2009 și data depunerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de daune interese, din care 500/lună reprezentând contravaloare lipsă de folosință (sumă evaluată provizoriu), precum și contravaloarea lipsei de folosință calculată în continuare, până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, situat în București, din care face parte și zona H, lot x, locuința tip C32, cu număr cadastral x și înscrisă în C.F. nr. x și 100 euro/lună reprezentând daune morale (urmând ca și acestea să fie calculate în continuare, până la data predării locuinței), cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din data de 30 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secțiile civile III-V. Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a V-a civilă la data de 21 noiembrie 2019 cu nr. x/2019**. Prin încheierea din data de 31 iulie 2020, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune. La termenul din data de 9 aprilie 2021, reclamanții au depus la dosar o precizare a câtimii pretențiilor, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 660 din data de 23 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă: a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea având ca obiect contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 15 octombrie 2009 - 21 octombrie 2016, ca prescrisă; a respins în rest prescripția dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiect "acțiune în răspundere contractuală"; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 27.615 euro, respectiv contravaloarea în RON la cursul BNR din data plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului - locuință de tip C32, situată în București, Cartierul Henri Coandă, zona H, lotul x, pentru perioada 22 octombrie 2016 - 2 februarie 2021; a respins cererea în rest, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 5.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 290A din data de 7 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți B. și A. și de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 660 din data de 23 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă ca nefondate. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 290A din data de 7 martie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 octombrie 2022. I.

Motivele de recurs Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat cele reținute de instanța de apel în sensul că obligațiile sale nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor, fără ca acestea să includă și realizarea infrastructurii și utilităților. Astfel, a apreciat că această motivare a instanței este realizată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestei susțineri, a arătat că a fost mandată de intimatul-reclamant, prin încheierea contractului de mandat, să îl reprezinte în relațiile cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire. A mai precizat și că, în speță, contractul de construire încheiat între intimatul-reclamant și constructor prevede obligația constructorului de a executa, finaliza și preda locuința la cheie intimatului-reclamant, iar, în baza convenției nr. MM 1909, autoritățile locale și societățile comerciale s-au obligat să finanțeze și să execute utilitățile și dotările tehnico-edilitare aferente amplasamentului Henri Coandă. Prin urmare, a subliniat că nu au fost stabilite/asumate în sarcina sa obligații de realizare a utilităților, astfel încât nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și care nu îi este impusă de vreo dispoziție legală. În opinia recurentei-pârâte, atât timp cât nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o (realizarea utilităților în amplasament), nu poate fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu produs ca urmare a acestei neîndepliniri (lipsa de folosință a imobilului). A invocat și că intimatul-pârât nu a mandatat-o să îl reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligații sub acest aspect. În susținerea acestei afirmații, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispozițiile H.G. nr. 239/2004, arătând că, prin acest act normativ, pe fostele terenuri aflate în folosința sa gratuită, trecute în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea CLS1, a CJI și a CLV, județ Ilfov, se vor realiza locuințe pentru tineri, lucrări de drumuri, lucrări necesare asigurării cu utilități și dotări tehnico-edilitare a construcțiilor de locuințe, precum și alte obiective de investiții de interes public, potrivit planurilor de urbanism aprobate și în conformitate cu legislația în vigoare. Astfel, a subliniat că nu și-a asumat, nici contractual și nici legal, efectuarea rețelelor de utilități. Totodată, a arătat că activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligații a fost desfășurată în mod constant de-a lungul timpului, până în prezent, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităților și societăților comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, conform convenției nr. 1909/2004. Printr-o altă critică, recurenta-pârât a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că, pe sectorul 1, utilitățile nu sunt finalizate, în contextul în care acestea sunt realizate/finalizate, dovadă fiind procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/2019, procesul-verbal de recepție nr. x/2018 și procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din data de 6 iunie 2022, anexate prezentei. Astfel, a arătat că lucrările de utilități au fost finalizate în sectorul 1 din amplasamentul Henri Coandă, toate rețele fiind puse în funcțiune, iar beneficiarul are obligația branșării locuinței la utilități conform contractului de construire. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut în mod greșit și că acționează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar, încălcând astfel normele legale, întrucât nu poate avea această calitate, având în vedere atribuțiile sale stabilite în baza legii în temeiul căreia funcționează, respectiv Legea nr. 152/1998, precum și împrejurarea că nu este proprietarul terenului și nici nu edifică respectiva construcție. A precizat că programul "Locuințe prin Credit Ipotecar ANL" se realizează în baza unui contract de construire încheiat exclusiv între beneficiar și constructor, prin care acesta din urmă se obligă să construiască imobilul și să îl predea beneficiarului într-un anumit termen, iar beneficiarul trebuie să asigure finanțarea construcției și să plătească prețul constructorului - prin urmare, intimatul-reclamant nu a constituit la acest moment un drept de proprietate nici asupra terenului și nici asupra imobilului. Recurenta-pârâtă a arătat și că, în cazul unui dezvoltator imobiliar, prin încheierea antecontractului și, ulterior, a contractului de vânzare-cumpărare cu beneficiarul, operează transferul dreptului de proprietate asupra terenului și asupra construcției din patrimoniul dezvoltatorului în patrimoniul cumpărătorului, revenindu-i din punct de vedere fiscal obligația de plata a unui impozit pe transferul dreptului de proprietate, însă, în speță, nu ne aflăm într-o astfel de situație. De asemenea, a susținut că în cazul dezvoltatorului imobiliar acesta își asuma obligația de a vinde imobilul cu utilități, iar, în ceea ce o privește, nu are nici posibilitatea finanțării lucrărilor privind utilitățile și nici obligația realizării utilităților în amplasamentul Henri Coandă. Ca atare, a subliniat că împrejurarea că prin intermediul său se derulează realizarea ansamblului de locuințe nu are semnificația răspunderii sale exclusive pentru finalizarea acestuia. Totodată, printr-o altă critică formulată, a invocat că este greșită valorificarea de către instanța de apel a considerentelor deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în dosarul nr. x/2011, în măsura în care este de notorietate faptul că în sistemul nostru juridic decizii similare nu constituie izvor de drept, instanța fiind obligată să se raporteze la particularitățile fiecărei spețe în parte. A arătat că în acest sens sunt și cele reținute prin decizia civilă nr. 1227/2017, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, menționând și că, în doctrină, s-a reținut că motivarea trebuie să se înfățișeze într-o asemenea manieră încât să corespundă imperativelor logicii, să fie pertinentă, completă, întemeiată și concretă. Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată, apreciind și că este eronată constatarea instanței de apel în sensul că obligațiile sale sunt de rezultat și a susținut că noțiunea de "urmărire" definește acțiuni de diligență și nu de rezultat. Ca atare a invocat faptul că are obligația de a depune toate diligentele necesare obținerii, atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul identificat și stabilit prin contractul de construire, precum și că întinderea mandatului acordat este clar definită și stabilită, încadrându-se în limitele și particularitățile unui mandat convențional tipic (derivă din voința expresă a părților) și special (acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp). Prin urmare, a apreciat că, fiind în prezența unui mandat special, acesta trebuie interpretat în mod restrictiv și a arătat că una dintre principalele obligații ale mandatarului este aceea de a executa mandatul. A precizat că, în cauza de față, este vorba despre un contract de mandat cu obligații de diligență, despre care doctrina statuează că: "în cazul în care este vorba de o obligație de mijloace, chiar născută din contract, dacă această obligație nu a fost executată ori a fost executată necorespunzător, culpa debitorului nu este prezumată prin simplul fapt al neexecutării ori executării necorespunzătoare, ci este necesar să se facă, de către creditor, dovada directă a acestei culpe". A mai susținut și că "a urmări" presupune o activitate de supraveghere, prin urmare, a urmări executarea și finalizarea construcției nu poate avea același sens cu a executa și finaliza lucrările de construire; obligația mandatarului de a îndeplini mandatul este o obligație de mijloace (de diligență) și nu de rezultat, obligațiile de mijloace fiind acelea în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune și să depună toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze în favoarea creditorului său. Pe de altă parte, a învederat că obligația "urmărire a executării" reprezintă o obligație de diligență, iar "finalizarea lucrărilor" reprezintă o obligație de rezultat; faptul că obligațiile sale sunt de diligență și nu de rezultat s-a reținut de către instanțele de judecată, în spețe similare - hotărârile fiind depuse la dosarul cauzei, iar instanța de apel le-a ignorat. Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecații și i-a atribuit o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse, reprezentând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale, și obligând-o, în final, la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, pe care nu l-a cauzat și nici nu l-a determinat. Față de cele susținute, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și, în rejudecare după casare, respingerea acțiunii ca neîntemeiate. I.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți B. și A. nu au depus întâmpinare. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin rezoluția din data de 6 decembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023, termen preschimbat din oficiu la data de 16 mai 2023, prin încheierea de ședință din data de 7 februarie 2023. La termenul de judecată din data de 16 mai 2023, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Prioritar, Înalta Curte constată că, în speță, a dobândit autoritate de lucru judecat soluția tribunalului prin care acesta a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile intimaților-reclamanți pentru perioada 15 octombrie 2009 - 21 octombrie 2016, având în vedere că apelul declarat de intimații-reclamanți sub acest aspect a fost respins ca nefondat, iar aceștia nu au formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel. Totodată, deși toate susținerile formulate prin cererea de recurs au fost subsumate de către recurenta-pârâtă motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., va proceda la cercetarea criticilor de nelegalitate invocate prin raportare la motivele de casare în care acestea sunt apte a fi încadrate. Astfel, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit că obligația pe care și-a asumat-o este una de rezultat și nu de diligență, ignorând regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate în speță, prin care au fost stabilite drepturile și obligațiile specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, și a analizat răspunderea ce îi revine în raport cu o obligație care nu era prevăzută în sarcina sa (prin contractul de mandat încheiat cu intimatul-reclamant sau de vreo dispoziție legală), respectiv cu obligația de realizare a infrastructurii și a utilităților. Totodată, a invocat că este greșită valorificarea de către instanța de apel a considerentelor deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în dosarul nr. x/2011, în măsura în care este de notorietate faptul că în sistemul nostru juridic decizii similare nu constituie izvor de drept. Analizând, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile recurentei-pârâte prin care a susținut nelegalitatea celor reținute de instanța de apel în sensul că obligațiile sale nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor, fără ca acestea să includă și realizarea infrastructurii și utilităților, precum și greșita calificare a obligațiilor sale ca fiind de rezultat, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate. În speță, instanța de apel a reținut că obligațiile agenției depășesc cadrul specific unui contract de mandat remunerat pentru că acestea nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci recurenta-pârâtă acționează ca un veritabil dezvoltator imobiliar, autorizat să efectueze toate operațiunile necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii, ceea ce include realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități. În consecință, a apreciat că este vorba despre asumarea unor obligații de rezultat și nu de diligență. Totodată, verificând întrunirea cerințelor necesare pentru angajarea răspunderii contractuale a agenției, analiză determinată de criticile din apel, prin care recurenta-pârâtă a supus analizei chestiunea privind existența unei fapte ilicite constând în nesocotirea unei obligații contractuale și a vinovăției acesteia, a considerat că obligațiile agenției nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități. Pentru a ajunge la această concluzie a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 2 alin. (4) din Normele metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum și obligațiile asumate de recurenta-pârâtă prin art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909/2004, prin art. 19 alin. (3) din contractul de antrepriză generală nr. x din data de 7 aprilie 2004, prin convenția nr. 194 din data 9 ianuarie 2004, precum și prin clauzele contractului încheiat cu C. S.A. În acord cu cele reținute de către instanța de apel, Înalta Curte reține că în scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de construire și convenția MM nr. 1909 din data de 6 mai 2004, convenții ce sunt indisolubil interdependente, completându-se reciproc. Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998 în baza căreia Agenția Națională pentru Locuințe a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale. Or, potrivit legii, recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, conform prevederilor art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, dispunând, totodată, de mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat. Obligațiile asumate în temeiul contractului de mandat sunt unele de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că recurenta-pârâtă se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen, predarea "la cheie" având semnificația, așa cum a reținut și curtea de apel, că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări conforme scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită. Potrivit prevederilor art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13 din același contract, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței (art. 15). Or, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. de la 1864, potrivit căruia: "Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat și este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui". În speță, mandatul nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere un act juridic complex, prin care intimatul-reclamant a împuternicit-o pe recurenta-pârâtă să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile reclamantului de avans și de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței. Nefinalizarea la termenul scadent a construcției "la cheie", prin nerealizarea infrastructurii și a rețelei de utilități, deși avea toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt care atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită de către instanța de apel. Sub acest aspect, Înalta Curte constă că nu se poate reține nici nesocotirea dispozițiilor H.G. nr. 239/2004 privind transmiterea unor terenuri din proprietatea privată a statului și din folosința gratuită a Agenției Naționale pentru Locuințe în proprietatea publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea autorităților administrației publice locale, invocate de către recurenta-pârâtă, în condițiile în care acest act normativ nu stabilește care este titularul obligației de realizare a infrastructurii și a utilităților în cadrul proiectului Henri Coandă, acest aspect rezultând din interpretarea convențiilor încheiate și supuse analizei în prezenta cauză. Nu pot fi supuse analizei instanței de recurs susținerile prin care recurenta-pârâtă a invocat că în mod eronat a reținut instanța de apel faptul că pe sectorul 1 utilitățile nu sunt finalizate, întrucât acestea tind la constatarea unei noi situații de fapt, diferite de cea stabilită de către instanțele de fond, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În același sens, prevăd și normele edictate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care, casarea unei hotărâri poate fi cerută numai pentru motive de nelegalitate, fiind astfel exclusă o evaluare a deciziei recurate prin prisma unor critici de netemeinicie care ar viza situația de fapt sau probele deja administrate în cauză. De asemenea, pentru aceleași motive, Înalta Curte nu poate cerceta nici susținerile recurentei-pârâte referitoare la activitatea de urmărire a realizării obligațiilor sale - prin care aceasta pretinde că a efectuat demersuri în acest sens, diligențe ce ar rezulta din înscrisurile aflate la dosarul cauzei -, critici care afirmă netemeinicia deciziei recurate prin raportare la valoarea probantă dată de instanța de apel înscrisurilor administrate în cauză și la situația de fapt stabilită ca atare. Este nefondată și critica recurentei-pârâte prin care aceasta afirmă că în mod greșit s-a reținut că acționează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare în cadrul programului/proiectului imobiliar, susținere ce urmează a fi evaluată din perspectiva modului de aplicare a normelor de drept substanțial incidente în cauză, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, "Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L.". Conform alin. (2) al aceluiași articol, agenția are următoarele obiective: a) realizarea unor montaje financiare; b) atragerea și administrarea resurselor financiare, în condițiile prezentei legi, pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere; c) promovarea și dezvoltarea la nivel sectorial și național a unor programe privind construcția de locuințe pentru tineri, destinate închirierii, construcția de locuințe sociale și de necesitate, construcția de locuințe de serviciu, construcția și/sau reabilitarea locuințelor distruse ori grav avariate, situate în zonele afectate de calamități naturale, construcția de locuințe cu chirie prin atragerea capitalului privat, inclusiv prin concesiune de lucrări publice, în condițiile legii, construcția altor locuințe proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, precum și intervenții la construcții existente, în aplicarea măsurilor stabilite prin programe guvernamentale. Programele guvernamentale și sursele de finanțare ale acestora se aprobă de Guvern, la propunerea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice; c 1 ) finanțarea proiectării și execuției, în condițiile legii, a utilităților necesare funcționării obiectivelor de investiții din cadrul programului guvernamental privind construcția de locuințe de serviciu prevăzut la lit. c), pe terenuri aflate în proprietatea publică a statului și în administrarea autorităților publice centrale care au solicitat realizarea acestora, respectiv: alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze naturale, agent termic, energie electrică, telecomunicații, drumuri de acces, care se execută pe amplasamentul delimitat din punct de vedere juridic, ca aparținând obiectivului de investiție, precum și cheltuielile aferente racordării la rețelele de utilități, din fondurile prevăzute la alin. (2); d) dobândirea de terenuri destinate construirii de locuințe, în condițiile legii, și, după caz, monitorizarea unor programe pentru realizarea lucrărilor de viabilizare a acestora; e) inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar; f) realizarea unor studii de specialitate privind piața imobiliară (cererea și oferta de locuințe, terenuri de construcții, costuri etc.); g) administrarea și exploatarea locuințelor realizate în cadrul programului privind construcția de locuințe cu chirie prin atragerea capitalului privat; exploatarea acestor locuințe poate fi realizată de către A.N.L. și prin operatori economici, inclusiv potrivit contractelor de concesiune de lucrări publice, încheiate în condițiile legii; contractele de concesiune de lucrări publice pot cuprinde și clauze privind colectarea chiriilor, gestionarea bunurilor materiale și a fondurilor bănești, efectuarea formalităților necesare în angajarea contractelor cu furnizorii de servicii pentru exploatarea locuințelor, precum și alte clauze necesare exploatării locuințelor astfel realizate". De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, recurenta-pârâtă coordonează construirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, recurenta-pârâtă este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programe proprii. Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3 1 din Normele metodologice fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice, care au ca obiect bunuri imobile, de către recurenta-pârâtă, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari. Prin urmare, față de scopul înființării recurentei-pârâte, precum și de obiectivele și atribuțiile acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile legale anterior evocate, în speță, s-a reținut în mod legal că aceasta acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar. Sunt nefondate și susținerile recurentei-pârâte referitoare la valorificarea de către instanța de apel a considerentelor deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în dosarul nr. x/2011. Aceste critici sunt încadrabile atât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și în cel reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din același act normativ, având în vedere că partea, pe de o parte, a evocat cerințele pe care doctrina le-a reținut cu privire la motivarea unei hotărâri pentru ca aceasta să fie una conformă legii, iar, pe de altă parte, a invocat că s-a nesocotit faptul că, în sistemul judiciar român, deciziile similare nu constituie izvor de drept. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta sancționează neîndeplinirea obligației legale privind motivarea hotărârii judecătorești, motivare care constituie premisa indispensabilă efectuării examinării conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Verificând sub acest aspect decizia recurată, Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând în cadrul considerentelor: obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii recurate corespunde imperativelor logicii, argumentele prezentate oferind o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia indicată în dispozitiv, instanța realizând o amplă analiză a motivelor invocate de părți prin cererile de apel și arătând care sunt propriile argumente pentru care a menținut soluția dată de tribunal. Analizând acest motiv de recurs, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a valorificat considerentele deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și a arătat că împrejurarea că intimații-reclamanți nu au fost părți în procesul în care această decizie a fost pronunțată nu are relevanță în ceea ce o privește pe recurnta-pârâtă, care a avut această calitate, astfel încât soluția îi este opozabilă, neputând alege să o ignore. Totodată, a constatat că decizia pronunțată în contencios administrativ cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte, constând în refuzul nejustificat de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartierul de locuințe Henri Coandă, față de toate imobilele cuprinse în acest program, neputând fi ignorată de instanță. Însă, această apreciere a instanței de apel vine în completarea considerentelor pe care le prezentase deja și în raport de care a apreciat că, în cauză, este atrasă răspunderea contractuală a recurentei-pârâte. De altfel, analizând critica prin care s-a susținut că motivarea primei instanțe, din perspectiva existenței unei obligații de rezultat, prin redarea practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze similare nu poate fi avută în vedere deoarece în sistemul juridic român deciziile similare nu constituie izvor de drept, curtea de apel a apreciat că aceasta este întemeiată (însă, nu are aptitudinea de a atrage reformarea sentinței atacate pentru motivele arătate în cuprinsul decizie din apel). Ca atare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a nesocotit faptul că deciziile similare nu constituie izvor de drept, ci a reținut caracterul opozabil al deciziei pronunțate de către instanța de contencios administrativ față de recurenta-pârâtă, ca un argument suplimentar celor prezentate până la acel moment. Totodată, Înalta Curte reține că nu se poate reproșa instanței de apel nici faptul că nu a valorificat deciziile invocate în apărare de către recurenta-pârâtă, având în vedere, pe de o parte, că acest aspect ține de temeinicia și nu de legalitatea hotărârii (în condițiile în care instanța de apel nu a omis să le analizeze, ci a arătat de ce acestea nu sunt opozabile intimaților-reclamanți, reținând că: "În ceea ce privește existența unei jurisprudențe favorabile sub aspecte similare, aceasta nu poate fi opusă de apelantă intimaților, care nu au fost părți în procesele menționate."), iar, pe de altă parte, așa cum s-a arătat, jurisprudența nu reprezintă izvor de drept. Prin urmare, față de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente speței și a interpretat în mod corect actele juridice deduse judecății, ținând seama de intenția părților și de conținutul clauzelor contractuale relevante, realizând, totodată, o motivare conformă cu cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate prin cererea de recurs, precum și legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 290A din data de 7 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.