ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1698/2024

Ședința publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 1539 C. civ. și altele privind răspunderea contractuală.

Prin sentința civilă nr. 1769 din 19.07.2023 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o primă critică s-a arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1282 alin. (2) C. civ. privind drepturile reclamanților în calitatea lor de succesori cu titlu particular în strânsă legătură cu bunul și ale art. 555 C. civ. privind principiul securității circuitului civil.

În acest sens au susținut titularii memoriului de recurs că, deși instanța de apel a reținut intervenția transferului tuturor drepturilor și obligațiilor privind imobilul în favoarea reclamanților-cumpărători prin încheierea contractului de vânzare autentificat cu nr. x/30.05.2017 de B.N.P. C., a motivat că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri pentru că sunt ținuți și de efectele procesului-verbal de predare nr. x/02.11.2015 și că, de fapt, vânzarea are o cauză ilicită, aceea de a obține despăgubiri.

Astfel, fără a fi învestită cu o asemenea cerere, instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 1282 alin. (2) C. proc. civ., a înlăturat posibilitatea reclamanților participanți la circuitul civil la valorificarea drepturilor acordate de lege.

Au mai menționat titularii memoriului de recurs că instanța de control judiciar devolutiv nu a indicat niciun temei de drept în virtutea căruia reclamanții – succesori cu titlu particular al unui bun nu pot exercita drepturile autorilor acestora, atâta timp cât aceștia din urmă nu și-au asumat obligația de a executa rețelele de utilități și de a realiza recepția la terminarea lucrărilor.

Potrivit recurenților, așa numita luare la cunoștință de situația lucrărilor de construcție prin procesul-verbal de predare-primire nr. x/02.11.2015 nu poate avea nicio valoare juridică, de invalidare sau de pierdere de către reclamanți a drepturilor autorilor acestora, întrucât, pe de o parte, nu rezultă din conținutul actului juridic că reclamantul, cunoscând situația juridică a construcției, s-ar fi obligat să execute rețelele de utilități, iar pe de altă parte, finalizarea lucrărilor de utilități și recepția la terminarea lucrărilor privesc însuși conținutul concret al obiectului vânzării.

De asemenea, s-a mai învederat că semnarea procesului-verbal de predare-primire nu a condus la încetarea contractului de mandat nr. x/29.07.2004, acesta încetând, conform art. 15, la recepția finală. Terminarea lucrărilor construcției nu se confundă cu recepția la finalizarea lucrărilor potrivit art. 1 și urm. din Regulamentul privind recepția construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994 modificată prin H.G. nr. 343/2017.

Recurenții au mai precizat că instanța de apel nu a prezentat niciun considerent care să combată textele de lege invocate prin memoriul de apel prin care sunt definite lucrările de construcție, finalizarea lor, recepția la terminarea lucrărilor, recepția finală, darea în folosință, prin hotărârea pronunțată fiind susținută teza că prin procesul-verbal de predare nr. x/02.11.2015 autorii reclamanților și reclamanții, prin efectul vânzării, și-au asumat obligația de finalizare a lucrărilor de urbanizare și de realizare a recepției la terminarea lucrărilor.

Totodată, s-a mai susținut că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat principiul securității circuitului civil reglementat de art. 555 C. civ., nemotivând dacă există o reglementare legală care să interzică autorilor reclamanților dreptul de a înstrăina imobilul.

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea dispozițiilor art. 6, 7, 9, 20, 22 din același cod privind principiile fundamentale ale procesului civil.

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., prin faptul că a reținut că vânzarea dintre reclamanți și autorii acestora ar avea sau are o cauză ilicită și anume aceea de a obține despăgubiri, instanța nefiind însă învestită cu un capăt de cerere privind cauza actului juridic.

Recurenții critică și considerentul prin care instanța de apel a făcut aprecieri cu privire la cuantumul mic al prețului vânzării, invocând totodată încălcarea dreptului lor la un proces echitabil și nerespectarea principiului legalității și aflării adevărului precum și celelalte principii fundamentale ale procesului civil.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind îndeplinirea condițiilor puterii de lucru judecat.

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța de apel a evitat să verifice legătura substanțială dintre chestiunea dezlegată prin decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme în dosarul nr. x/2011 și prezenta cauză, instanța de control judiciar devolutiv analizând tripla identitate între cele două cauze, deși nu a fost învestită cu autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, au precizat titularii memoriului de recurs că instanța de apel nu a oferit niciun răspuns motivului de apel în care a fost prezentată diferența dintre finalizarea lucrărilor și recepția la terminarea lucrărilor, precum și dintre lucrările de construcții și construcție și când poate fi dată în folosință o construcție.

Au mai adăugat recurenții că puterea de lucru judecat a fost reținută în mod constant de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze similare, sens în care au făcut trimitere la o serie de decizii pronunțate în alte dosare.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material privind natura obligațiilor contractuale și modalitatea de executare a acestora, art. 969 C. civ. de la 1864 coroborat cu art. art. 977, art. 978, art. 979, art. 981, art. 982 C. civ., art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5 și art. 6 din Legea nr. 152/1998, art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, art. 1-5 din Regulamentul de recepție al lucrărilor de construire și a instalațiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994 coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare a A.N.L.

Recurenții au criticat faptul că analiza instanței de apel a obligațiilor contractuale și a modalității de executare a acestora a fost făcută fără nicio referire la clauzele contractului, concluzionând în mod greșit că obligațiile A.N.L. nu sunt de rezultat.

Au mai adăugat recurenții-reclamanți că instanța de control judiciar devolutiv și dacă ar fi ajuns la concluzia că aceste obligații sunt de diligență, nu a făcut analiza modului de îndeplinire a diligențelor, fiind prezentate considerente generale, fără o dezlegare a cauzei deduse judecății.

Potrivit recurenților, calificarea obligațiilor izvorâte din contractul de mandat este asigurată prin aplicarea regulilor de interpretare ale contractelor prevăzute de art. 977, art. 981 și art. 982 C. civ. de la 1864.

Totodată, au precizat că în decizia atacată nu se regăsește niciun considerent despre fapta ilicită, care sunt obligațiile contractuale ale părților, modul de îndeplinire a acestora și existența unor cauze exoneratorii de răspundere.

În continuare, titularii memoriului de recurs au expus obligațiile în sarcina A.N.L. potrivit clauzelor contractului de mandat nr. x/29.07.2004, concluzionând că pârâta avea o obligație de rezultat, așa cum reiese din voința comună a părților și din scopul contractului, respectiv construcția de locuințe în Cartierul Henri Coandă, precum și din modul de executare a obligațiilor asumate de A.N.L.

Au mai susținut titularii memoriului de recurs că, în materia răspunderii civile contractuale, culpa A.N.L. în asigurarea finalizării și predării la cheie a locuinței se prezumă, aceasta fiind însă dovedită, contrar statuărilor instanței de apel. Mai mult, pârâta nu a invocat și nici nu a dovedit intervenirea vreunei cauze exoneratoare de răspundere civilă.

La 14 mai 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, prin care a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului, iar pe fond, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Prin rezoluția din 30 mai 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., prevederi legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității ori când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea drepturilor reclamanților în calitatea lor de succesori cu titlu particular potrivit art. 1282 alin. (2) C. civ., precum și a principiului securității circuitului civil consacrat de dispozițiile art. 555 C. civ., critici ce vor fi analizate în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6, 7, 9, 20, 22 din același cod privind principiile procesului civil.

În susținerea acestei critici s-a arătat că instanța de apel, fără a fi învestită cu un capăt de cerere privind cauza actului juridic, ar fi depășit limitele învestirii, considerând că vânzarea către reclamanți a avut un scop ilicit, respectiv obținerea de despăgubiri, fără a indica temeiurile legale care să susțină această concluzie, încălcând astfel principiul disponibilității.

Recurenții-reclamanți au invocat și încălcarea dreptului la un proces echitabil și nerespectarea principiului legalității și aflării adevărului, precum și celelalte principii fundamentale ale procesului civil, criticând aprecierile instanței de apel cu privire la cuantumul mic al prețului vânzării.

În legătură cu aceste susțineri, Înalta Curte observă că motivul de recurs vizează aplicarea greșită a art. 9 C. proc. civ.. În esență, recurenții critică considerentele instanței de apel vizând reaua-credință a reclamanților care pretind despăgubiri pusă în legătură cu cauza vânzării, invocând încălcarea principiului disponibilității și depășirea limitelor învestirii.

Criticile recurenților sunt nefondate, prin decizia atacată nefiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, instanța de apel respectând limitele procesului stabilite prin cererile și apărările părților în calea de atac devolutivă.

Fără a se pronunța în sensul nevalidității vânzării, instanța de apel, reținând că nu a fost învestită cu o astfel de acțiune, a constatat că, la momentul contractării, reclamanții cumpărători au cunoscut situația juridică și faptică a imobilului cumpărat, precum și obligațiile asumate de vânzător, ceea ce a și condus la un preț de vânzare mai redus, fiind validată astfel soluția primei instanțe, de respingere ca neîntemeiată a cererii privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei A.N.L., în sensul obligării acesteia la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, în absența utilităților.

Deși în conținutul deciziei recurate instanța de apel a făcut aprecieri cu privire la cauza vânzării încheiate între reclamanți și beneficiarii inițiali ai imobilului care au contractat cu ANL, considerentele criticate de titularii memoriului de recurs prezintă relevanță în raport cu conținutul obligației de dezdăunare deduse judecății, prin acțiunea recurenților, din perspectiva cunoașterii și existenței prejudiciului, condiție a răspunderii contractuale.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu privire la încălcarea de către instanța de apel a normelor procedurale vizând principiile fundamentale ale procesului civil.

În legătură cu motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost criticată hotărârea recurată în sensul că instanța de apel nu a verificat legătura substanțială dintre chestiunea dezlegată prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme în dosarul nr. x/2011 și prezenta cauză și nu a motivat autoritatea de lucru judecat din perspectiva art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea acestei critici au mai adăugat recurenții că puterea de lucru judecat a fost reținută în mod constant de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze similare, sens în care au făcut trimitere la o serie de decizii pronunțate în alte dosare.

Titularii memoriului de recurs au mai susținut și faptul că instanța de apel nu a răspuns criticii privind diferențele dintre finalizarea lucrărilor și recepția la terminarea lucrărilor, precum și dintre lucrările de construcții și construcție și când poate fi dată în folosință o construcție.

O altă critică subsumată acestui motiv de recurs vizează lipsa considerentelor deciziei atacate cu privire la fapta ilicită, la obligațiile contractuale ale părților și modul de îndeplinire a acestora, precum și existența unor cauze exoneratoare de răspundere.

Verificând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că instanța de control judiciar devolutiv, examinând motivele de apel, a statuat că nu poate fi reținut efectul pozitiv al lucrului judecat prin raportare la decizia civilă nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, invocată de reclamanți, întrucât respectiva hotărâre nu are legătura prevăzută de lege cu prezenta cauză, fiind examinate și argumentată pe larg neîndeplinirea cerințelor impuse atât de alin. (1), cât și de alin. (2) al art. 430 C. proc. civ.

Totodată, instanța de apel a reținut că, în mod corect, a apreciat tribunalul că hotărârile pronunțate în spețe similare invocate de reclamanți reprezintă simple trimiteri la jurisprudență, neimpunându-se ca repere obligatorii instanței învestite cu soluționarea cauzei pendinte, întrucât jurisprudența nu este izvor de drept, soluțiile contrare putând fi justificate de particularitățile concrete ale fiecărei spețe.

În ceea ce privește existența faptei ilicite, în urma analizării materialului probator administrat în cauză, a reținut instanța de apel că simpla nerealizare la timp a Programului Guvernamental de Locuințe A.N.L. — Henri Coandă nu era suficientă pentru atragerea răspunderii pârâtei, în limitele contractului de mandat.

Instanța supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, atât sub aspect formal, dedusă din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeleasă ca o contracție excesivă a raționamentului juridic ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Obligația motivării hotărârii pronunțate, contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, însă această exigență nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților, instanța de apel având posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, hotărârea instanței de apel este amplu motivată și respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raționamentul expus fiind unul logic și clar, instanța prezentând pe larg argumentele sale prin care a răspuns în concret criticilor din memoriul de apel, statuând în sensul lipsei incidenței efectului pozitiv al lucrului judecat precum și al nedovedirii ilicitului contractual al pârâtei, în vederea atragerii răspunderii sale prin raportare la dispozițiile legale aplicabile și în urma interpretării clauzelor contractuale, prin prisma probatoriului administrat în cauză. Împrejurarea că instanța de control judiciar devolutiv nu a soluționat cauza în sensul dorit de recurenții-reclamanți nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Susținerile vizând lipsa unui răspuns al instanței cu privire la criticile referitoare la prezentarea diferențelor dintre finalizarea lucrărilor și recepția la terminarea lucrărilor și dintre lucrările de construcții și construcție, precum și indicarea momentului când poate fi dată în folosință o construcție sunt lipsite de relevanță, de vreme ce soluția pronunțată a fost fundamentată pe efectele și limitele convenției, în raport cu care s-a concluzionat lipsa răspunderii.

Prin urmare, sunt nefondate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titularii memoriului de recurs au invocat încălcarea dispozițiilor de drept material privind natura obligațiilor contractuale și modalitatea de executare a acestora, art. 969 C. civ. de la 1864 coroborat cu art. art. 977, art. 978, art. 979, art. 981, art. 982 C. civ., art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5 și art. 6 din Legea nr. 152/1998, art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, art. 1-5 din Regulamentul de recepție al lucrărilor de construire și a instalațiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994 coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare a A.N.L.

Recurenții au criticat faptul că analiza obligațiilor contractuale și a modalității de executare a acestora a fost făcută fără nicio referire la clauzele contractului, instanța de apel concluzionând în mod greșit că obligațiile A.N.L. nu sunt de rezultat.

Potrivit recurenților-reclamanți, calificarea obligațiilor izvorâte din contractul de mandat este asigurată prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 977, art. 981 și art. 982 C. civ. de la 1864. Astfel, pârâta avea o obligație de rezultat, așa cum reiese din voința comună a părților și din scopul contractului de mandat, respectiv construirea de locuințe în Cartierul Henri Coandă, precum și din modul de executare a obligațiilor asumate de A.N.L.

Au mai susținut titularii memoriului de recurs că, în materia răspunderii civile contractuale, culpa A.N.L. în asigurarea finalizării și predării la cheie a locuinței se prezumă, aceasta fiind însă dovedită, contrar statuărilor instanței de apel. Mai mult, pârâta nu a invocat și nici nu a dovedit intervenirea vreunei cauze exoneratoare de răspundere civilă.

Examinând decizia atacată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte notează că, deși în mod corect susțin recurenții-reclamanți calificarea greșită a obligației pârâtei A.N.L. ca nefiind de rezultat, soluția instanței de apel nu a fost fundamentată exclusiv pe acest argument, critica, deși întemeiată, prin ea însăși neputând conduce la casarea deciziei recurate.

Astfel, cum anterior s-a evocat, instanța de control judiciar devolutiv, confirmând soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii reclamanților, analizând situația faptică, a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii pârâtei, întrucât reclamanții nu au demonstrat existența unei fapte ilicite imputabile A.N.L. și a culpei exclusive a pârâtei în producerea prejudiciului invocat, în raport cu conținutul convenției.

Instanța a subliniat că prin încheierea contractului de vânzare cu beneficiarii inițiali, reclamanții au cunoscut și și-au asumat starea imobilului, aducându-li-se la cunoștință faptul că acesta nu era racordat la utilități și că lucrările nu erau finalizate.

S-a mai reținut că responsabilitatea pentru finalizarea lucrărilor și recepția ulterioară au fost transferate anterior prin convenție beneficiarilor, conform procesului-verbal de predare, prin care A.N.L. a fost exonerată expres de orice răspundere privind finalizarea lucrărilor.

Celelalte susțineri privind încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5 și art. 6 din Legea nr. 152/1998, art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, art. 1-5 din Regulamentul de recepție al lucrărilor de construire și a instalațiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994 coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare a A.N.L. au fost invocate în mod formal, nefiind însoțite și de critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanțial indicate, recurenții-reclamanți limitându-se la expunerea obligațiilor stabilite în sarcina A.N.L. potrivit legii și clauzelor contractului de mandat.

Înalta Curte, examinând considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, nu poate reține încălcarea principiului securității circuitului civil care asigură protecția raporturilor juridice dintre părți în cadrul tranzacțiilor civile, întrucât instanța de apel le-a recunoscut calitatea reclamanților de succesori cu titlu particular ai beneficiarilor contractului încheiat cu ANL, ci a constatat că nu poate fi atrasă răspunderea civilă contractuală a pârâtei pentru prejudiciul pretins, în contextul în care, anterior transmiterii drepturilor către cumpărători, vânzătorul a exonerat A.N.L. de principala obligație ce viza finalizarea locuinței contractate.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de control judiciar devolutiv că reclamanții, în calitate de succesori cu titlu particular ai beneficiarului inițial, cu aplicarea art. 555 și art. 1282 alin. (2) C. civ., au preluat drepturile și obligațiile legate de imobil în modalitatea existentă la data transferului dreptului de proprietate, efectele contractului de mandat fiind limitate de încheierea procesului-verbal de predare-primire nr. x/02.11.2015, prin care autorul reclamanților și-a asumat finalizarea lucrărilor. Critica recurenților nu poate fi primită, în contextul în care recursul nu poate să vizeze o analiză a temeiniciei afirmate a cererii de apel.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1810 din 21 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2024.