ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1567/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 02.06.2021, sub nr. x/2021*, declinată prin încheierea din 26.04.2021 către secția a VI-a a Tribunalului București, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta ANL, au solicitat să se dispună obligarea pârâtei Agenția Naționala pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata de daune materiale constând în lipsa de folosința în sumă de 1.200 euro/luna (echivalentul sumei de 5.849,23 RON la cursul 1 euro/4,8744 RON din data de 10.02.2021, pentru perioada cuprinsă între 11.02.2018-10.02.2021, precum și contravaloarea lipsei de folosința ce se va acumula pana la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S6, situată pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x și înscris în CF int. 3989, precum și obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3174/22.12.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamanți, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 60.810 euro, conform cursului BNR din data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă intervalului 11.02.2018 - octombrie 2022, a fost obligată pârâta să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței de tip S6, lot x, număr cadastral x, înscris în CF nr. x, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți, a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de chematul în garanție, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 19.390,63 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 6.797 RON reprezentând taxa de timbru, 6.200 RON - onorariu expert și 6.393,63 RON - onorariu de avocat, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâtă privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, iar în măsură în care va fi admisă acțiunea, solicită admiterea cererii de chemare în garanție.

Prin decizia civilă nr. 1654/A/05.11.2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins apelul incident declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 3174/22.12.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca inadmisibil.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva sentinței civile nr. 3174/22.12.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

A admis apelul incident declarat de apelantul-chemat în garanție Municipiul București, prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 3174/22.12.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a înlăturat considerentele prin care s-a reținut că obligațiile asumate de chematul în garanție prin art. 4.1 din Contractul de cooperare înregistrat sub nr. x/06.03.2008 încheiat cu Orașul Voluntari sunt obligații legale și, respectiv cele referitoare la faptul că, din Contractul de cooperare înregistrat sub nr. x/06.03.2008, ar rezulta că obligațiile asumate de Sectorul 1 prin Convenția MM 1909/2004 ar fi fost preluate de către Municipiul București; a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar pe fondul cauzei respingerea cererii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susține că decizia recurată este nelegală și netemeinică deoarece a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la interpretarea contractelor (C. civ. de la 1864), Contractul de mandat si cele prevăzute de Legea nr. 152/1998 privind înființarea ANL, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta consideră că nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situației de fapt, a probelor administrate si a aplicării dreptului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

Susține că instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În acest sens, judecătorul apelului nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate (urmărirea execuției și a finalizării lucrărilor de construire, neechivalând cu executarea si finalizarea lucrărilor de către mandatar), dar și prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

Contrar celor reținute în decizia recurată, nici Legea nr. 152/1998 nu conține nicio dispoziție din care să reiasă obligația ANL d,e a efectua ea însăși lucrările de utilități și de construire și de a preda locuința către beneficiari.

Trebuie avute în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998, potrivit cărora ANL este autorizată să efectueze toate operațiunile necesare construirii, finalizării si predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii; în același sens sunt și dispozițiile art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011.

Prin urmare, în temeiul legii, obiectul de activitate al ANL nu include efectuarea lucrărilor de construire și predarea locuințelor edificate către beneficiari, aceasta obligație revenind constructorului, ci privește efectuarea tuturor operațiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuințelor, respectiv punerea la dispoziția antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, contrasemnarea dispozițiilor de șantier date de proiectant, supravegherea desfășurării lucrărilor, etc.

Obligații similare sunt prevăzute și in contractul de mandat încheiat între părți, care la art. 1 menționează ca mandantul îl împuternicește pe mandatar să-l reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Împrejurarea că mandatul încetează la recepția finală a locuinței sau că mandatarul trebuie să asigure terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor, în cazul în care cel desemnat este în imposibilitatea de a finaliza lucrările, nu echivalează cu instituirea în sarcina mandatarului a obligației de a construi, finaliza și preda el însuși locuința către beneficiar; într-o astfel de ipoteză, dacă obligația construirii, finalizării și predării locuinței ar reveni mandatarului însuși, încheierea contractului de construire nu își mai găsește nicio rațiune.

Pe de altă parte, faptul că în preambulul contractului de mandat se menționează contextul în care acesta a fost încheiat, caracterizat prin existența Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 și a contractului de antrepriză generală, nu conduce la concluzia că mandatarul și-ar fi asumat față de mandant alte obligații decât cele prevăzute în contract și cele care îi revin în temeiul legii (și care nu privesc însăși construirea și predarea locuințelor sau realizarea utilităților, ci doar urmărirea executării și finalizării lucrărilor de către constructor).

Susține că, deși ANL are atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, că are "permisiunea" legală de a dezvolta anumite programe proprii de construcții de locuințe fie prin alocări bugetare speciale, fie prin investiții private, acest lucru nu are semnificația răspunderii exclusive a ANL pentru finalizarea acestuia.

ANL nu este dezvoltator imobiliar, nu construiește pe terenul proprietatea sa, nu finanțează construcțiile sau utilitățile, nu are obligațiile specifice unui astfel de dezvoltator. Nici obligația de garanție a lucrărilor executate nu este și nu poate fi în sarcina ANL, ci in sarcina celui care le execută efectiv (adică a constructorului).

ANL poate și trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de intimat în baza contractului de mandat - contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală și care nu poate fi asilimat "poziției legale" reținută de judecătorul apelului - poziție care presupune analizarea unei răspunderi delictuale. La fel cum, în analiza modului de îndeplinire a obligațiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi invocate "toate contractele la care ANL este parte", cu atât mai mult cu cat reclamantul nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

Astfel, împrejurarea că ANL are ca obiectiv realizarea locuințelor pe credit ipotecar (dezvoltarea construcțiilor de locuințe), nu schimbă câtuși de puțin natura juridică a contractului încheiat între părți (mandat) și nici nu modifică dispozițiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Recurenta susține că, în baza contractului de mandat încheiat între ANL și reclamanți și-a asumat obligația de a depune toate diligentele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acestuia, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Astfel, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, care a obligat ANL "să asigure finalizarea lucrărilor de construire prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți", în măsura în care, obligațiile ANL, în baza mandatului acordat, sunt de a urmări executarea lucrărilor, în timp ce obligația de a executa practic aceste lucrări, într-un anumit termen și de a preda efectiv locuința, revine constructorului cu care aceasta are o relație contractuală directă.

În acest sens, art. 11 din contractul de construire (în care ANL nu este parte) prevede că:

"antreprenorul generat va preda beneficiarului locuința contractată, pe baza unui proces-verbal, în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor"; totodată invocă art. 20, art. 13, art. 21 și art. 65 alin. (5) din contractul de antrepriză generală nr. 3674/19.04.2005, încheiat între ANL și antreprenorul general.

Or, în lipsa procesului-verbal de recepție, recurentei ANL nu îi poate incumba obligația de predare a acestei locuințe către intimați, în calitate de beneficiarii finali ai construcției.

Cât privește obligația ANL de a efectua recepția la terminarea lucrărilor, aceasta este condiționată de notificarea emisă de antreprenorului general prin care se arată că sunt îndeplinite condițiile de recepție a lucrări, conform art. 65 alin. (1) din contractul de antrepriză generală.

Din coroborarea dispozițiilor legale rezultă că asigurarea finalizării lucrărilor de construire a imobilului și predarea locuinței la cheie revine constructorului, în baza Contractului de antrepriză generală și a Contractului de construire.

Faptul că obligația de a asigura finalizarea lucrărilor nu este în sarcina ANL a fost reținută și de instanțele judecătorești, în spete similare.

De aceea, recurenta arată că în mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa contractuală a ANL, actele îndeplinite de Agenție fiind suficiențe pentru a nu se reține o culpă gravă în sarcina sa. Obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficiență diligență, motiv pentru care neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni, este indiferentă.

Conform art. 8 din contractul de construire, antreprenorul general va preda beneficiarului locuința contractată, pe baza unui proces-verbal de predare primire, în termen de 24 de luni.

Conform art. 9 din același contract de construire, antreprenorul general/constructorul are obligația să îl invite pe beneficiar să participe la recepția la terminarea lucrărilor și să predea locuința, prin intermediul ANL.

Conform art. 10 din contractul sus menționat, pentru nepredarea locuinței la termenul stabilit, din cauze imputabile Antreprenorului general (constructorului), acesta va plăti beneficiarului penalități de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia.

Și art. 65 din contractul de antrepriză generală stabilește că antreprenorul general are obligația de executare și finalizare a locuinței beneficiarului, precum și obligația de a o preda acestuia.

Prin urmare, având în vedere faptul că antreprenorul are obligația de a finaliza și a preda locuința intimatului, soluția de obligare a recurentei să asigure finalizarea lucrărilor de construire prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea la cheie a locuinței, apare ca total neîntemeiată, urmărirea execuției și a finalizării lucrărilor, neechivâland cu executarea, finalizarea și predarea acestora.

Trimiterea instanței la existenta unui mandat sui seneris, unde obligațiile ANL trebuie înțelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. 962/27.09.2001 și a celorlalte acte la care se face trimitere nu poate fi primită; este suficient din acest punct de vedere să se arate că sistemul de drept trebuie înțeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. de la 1864 nu poate fi decât rodul unei stipulații exprese, cată vreme acest text da naștere unui drept în patrimoniul ANL (dreptul de a nu răspunde decât pentru culpa gravă).

Din această perspectivă, subliniază faptul că răspunderea contractuală a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către recurentă a obligațiilor legale invocate de judecătorul apelului sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terți (la care ANL nu este parte) sau prin contractele încheiate de Agenție cu terți (la care reclamantul nu este parte) - contracte menționate în considerentele deciziei recurate -, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor încheiate.

Astfel, nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu obligațiile cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens.

Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 si ale contractului de antrepriză generală nr. 7518/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 C. civ. de la 1864.

Recurenta susține că răspunderea contractuală a ANL poate și trebuie să fie analizată atât din perspectiva convenției pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamantul, dar și din perspectiva art. 1532 și următoarele C. civ. de la 1864, dispoziții legale reglementând contractul de mandat.

Referitor la fapta ilicită, prin art. 1 din contractul de mandat încheiat cu intimatul, aceasta l-a împuternicit pe mandatar să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, pentru că lucrările să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Prin art. 14 din contract, s-a prevăzut ca părțile sunt răspunzătoare de daune interese care ar putea decurge din nerespectarea clauzelor convenției, iar prin art. 15 din contract s-a prevăzut că valabilitatea acestuia va înceta la recepția finală.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată reclamantului, la cheie, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina ANL, dat fiind, pe de o parte, caracterul de diligență al obligației care îi revine și, pe de altă parte, al obligației de finanțare asumată de intimat.

Prin urmare, arată că obligațiile enumerate de instanța în sarcina ANL nu au fost asumate prin contractul de mandat ce trebuia analizat în cauză, iar încheierea contractelor dintre recurentă și terți (autorități publice, furnizori de utilități, antreprenori/constructori, etc) nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre ANL și reclamant, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, ANL nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamantul.

Potrivit art. 1539 alin. (1) C. civ. de la 1864, "Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cat este însărcinat și este răspunzător de daune interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui".

Susține că obligația revenind ANL în temeiul contractului de mandat dedus judecații este una de diligență, nu una de rezultat. Prin art. 1 din contract, recurenta s-a angajat să utilizeze și să pună în valoare întreaga sa diligență și prudență pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței contractate de reclamantul, fără însă a garanta acestuia că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul menționat (în contract s-a stipulat că "mandantul împuternicește pe mandatar să-l reprezinte (...) în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor (...) la termen", nu că mandatarul va obține executarea sș finalizarea lucrărilor până la o anumită dată.

În ceea ce privește culpa, în cazul unei obligații de diligență, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei în privința acestui aspect revenindu-i creditorului. Debitorul nu poate fi prezumat în culpa (ca urmare a dovedirii faptului ca rezultatul preconizat nu a fost obținut), ci vinovăția acestuia trebuie probată de către creditor, în caz contrar, chiar daca a suferit un prejudiciu prin faptul ca nu a beneficiat de rezultatul pe care l-a așteptat și l-a urmărit prin încheierea contractului cu creditorul, creditorul nu are dreptul de a obține de la debitor daune-interese.

Arată că, prin hotărârea recurată nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile (nu ar fi uzat de pârghiile administrative și legale) pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de reclamant și nici nu s-au indicat în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă (care ar fi trebuit să fie modul de lucru cu antreprenorii în condițiile în care lucrările nu erau achitate ori care ar fi trebuit să fie atitudinea față de semnatarele Convenției MM 1909/2004).

Cu privire la demersurile Agenției în finalizarea proiectului Henri Coandă, s-a arătat în toate apărările formulate în cauză, că pentru a veni în sprijinul beneficiarilor, ANL a formulat cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului București prin Primarul General, dosarul nr. x/2020.

Anterior ANL a mai inițiat o acțiune în instanță având ca obiect obligarea autorităților la respectarea Convenției și realizarea utilităților în amplasamentul Henri Coanda, instanța de fond pronunțându-se în sensul admiterii acțiunii; instanța de apel a menținut soluția pronunțată la fond (dosar nr. x/2009, apel soluționat de TMB, secția a III-a civilă), Consiliul Local al Sectorului 1 formulând recurs în urma căruia s-a soluționat definitiv cauza prin respingerea acțiunii formulată de ANL.

Recurenta-pârâtă arată că reclamanții-intimați nu au mandatat ANL să îi reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect; în același sens invocă Decizia nr. 1227 din dosarul nr. x/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Consideră că obligațiile părților semnatare ale Convenției sunt distincte de obligațiile asumate de ANL, astfel încât aceste părți au fost sau trebuiau să fie în măsură să-și îndeplinească obligațiile independent de activitatea ANL, iar obligațiile ANL nu au nicio relevanță și nicio influență asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenției.

Conform raționamentului instanței de apel, ANL este culpabilă pentru nefinalizarea locuinței și a utilităților, în ciuda faptului că, în privința utilităților, există contracte încheiate cu entități specializate pe fiecare domeniu, că există legi care prevăd obligația de finanțare din bugetul local al unităților administrativ-teritoriale.

Mai arată că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzatoare sau a neexecutarii obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între parti. Or, în baza contractului de mandat, obligația ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care Agenția și-a respectat-o.

Lipsa de folosință a bunului nu este consecința neîndeplinirii obligației mandatarului ci, cel mult, celui care avea îndatorirea să achite de realizare a bunului cu condiția ca acesta să fi fost achitat de beneficiar. În acest sens, trebuie avut în vedere că niciuna dintre parțile contractului de antrepriză și nici ale celui de construire nu au avut în vedere că întârzierea predării construcției cauzează un prejudiciu de natura celui afirmat de judecătorul apelului. Cu toate acestea, instanța considera că prejudiciul este imputabil mandatarului ANL.

Arată că, nici în Contractul de mandat, nici în Convenția nr. MM1909 nu s-a stipulat vreo clauză penală tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire, încheiat exclusiv între reclamant și constructor.

Pe de altă parte, nu se poate susține că prejudiciul este cert, neputâdându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia intimatul nu are atributul dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate nu poate fi conceput decât în raport cu un bun care poate să fie distins față de toate celelate bunuri, astfel ca prejudiciul generat de o pretinsă lipsire de folosință a unui bun inexistent reprezintă un nonsens.

Prin urmare, stabilirea în sarcina ANL a existentei unui prejudiciu pentru lipsa de folosința a locuinței, reprezintă o măsură nelegală de vreme ce prejudiciul nu are un caracter cert.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, instanța supremă reține că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin memoriul de recurs se invocă formal încălcarea de către instanța de apel a regulilor privind interpretarea convențiilor și calificarea greșită a obligațiilor contractuale ca fiind de rezultat, recurenta-pârâtă contestând atribuirea răspunderii sale exclusive pentru nefinalizarea locuințelor și a utilităților, invocând totodată lipsa unei judecăți efective prin analiza corectă a situația de fapt și a probelor administrate în cauză, în vederea aplicării dispozițiilor legale incidente.

Încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat ca temei al memoriului de recurs, presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc.

Deși invocă încălcarea regulilor de interpretare a convenției, recurenta-pârâta nu arată care din aceste reguli ar fi fost aplicate sau greșit interpretate prin decizia recurată, iar Înalta Curte nu poate completa deductiv criticile din cuprinsul memoriului de recurs.

Fără a combate în substanța lor argumentele reținute prin decizia recurată, titulara memoriului de recurs nu face altceva decât să reia criticile expuse prin cererea de apel, vizând admisibilitatea cererii de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primar General, prezentarea situației de fapt cu privire la finanțarea și realizarea utilităților pentru cartierul Henri Coandă, interpretarea dispozițiilor legale referitoare la contractele de mandat și a obligațiilor stabilite de Legea nr. 152/1998, calificarea obligațiilor asumate în raporturile juridice de mandat ca fiind, în opinia sa, de diligență și nu de rezultat, cu consecința aplicării altor reguli privind aprecierea culpei contractuale și identificarea eronată a faptelor ilicite imputate recurentei, precum și stabilirea prejudiciului.

Toate aspectele anterior evocate nu sunt altceva decât chestiuni de netemeinicie care au fost analizate de instanțele devolutive, neputând forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în lipsa indicării unor critici concrete de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat.

Prin reluarea motivelor de fond, vizând calificarea și executarea obligațiilor, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din fața instanței de apel.

De asemenea, și nerespectarea dispozițiilor art. 1532 și 1539 din C. civ. este invocată în mod formal de către recurenta-pârâtă, nefiind formulate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanțial în stabilirea răspunderii recurentei.

Nu în ultimul rând, susținerile referitoare la diligențele depuse și demersurile efectuate în finalizarea proiectului, inclusiv promovarea unor acțiuni în justiție, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care stadiul de îndeplinire în concret a obligațiilor contractuale și legale, precum și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată din oficiu și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională Pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1654/A din 5 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1654/A din 5 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.