ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1943/2024

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 mai 2020 sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 950 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 21 iulie 2016 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 29.05.2020, în total suma provizorie de 43.700 euro, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S2 situată pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, Județul Ilfov, cu numărul cadastral x și înscris în CF nr. x; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu reclamanții în cauză, prin care a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 2.266,21 RON, reprezentând debite restante către A.N.L., ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale prevăzute la art. 2 și 4 din contractul de mandat.

Prin sentința civilă nr. 2962 din 25 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada anterioară datei de 29.05.2017. S-a respins cererea reclamanților cu privire la pretențiile aferente perioadei 21.07.2016-28.05.2017, ca prescrisă. S-a admis în parte cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE. A fost obligată pârâta la plata sumei de 58.630 euro - echivalentul în RON la data plății – către reclamanți, reprezentând contravaloare folosință pentru perioada 29.05.2017- 06.01.2021. S-a respins în rest cererea, ca nefondată. S-a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata sumei totale de 14.478 RON către reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1933 din 8 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanții-reclamanții A. și B. și de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 2962 din 25 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca nefondate.

Atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs împotriva hotărârii instanței de apel.

În susținere recursului declarat, recurenții-reclamanți invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și, ca atare, incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurenților-reclamanți, considerentele atacate sunt nelegale, fiind în contradicție cu dispozițiile legale anterior invocate, care nu impun identitatea de parte, ci doar existența unei legături între litigiul pendinte și un alt litigiu soluționat anterior în mod definitiv.

Din punctul de vedere al recurenților-reclamanți, aceasta este deosebirea între puterea de lucru judecat și autoritatea de lucru judecat, pentru că, dacă ar fi altfel, nu ar exista rațiunea reglementării diferite, și nu s-ar putea discuta de legături între două litigii, atât timp cât fiind litigii între aceleași părți, legătura se va confunda foarte ușor cu identitatea de obiect.

Or, potrivit recurenților-reclamanți, legătura între litigiul în care a fost pronunțată decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2011, de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal privind obligațiile A.N.L. în ansamblul asigurării realizării Cartierului Henri Coandă, în calitate de inițiator, investitor și coordonator al Programului Guvernamental de Locuințe - Henri Coandă, garant al statului și mandatar oneros și prezenta cauză este dată de faptul că lotul reclamanților nr. 626 face parte integrantă din acest Proiect Guvernamental, la fel ca și lotul beneficiarul nr. 403 din primul litigiu, și este dată de faptul că decizia din primul litigiu conține dezlegări în ceea ce privește întreg programul guvernamental în discuție, pe elementele comune ale acestui proiect, nu doar pe elementele individual determinate ale lotului nr. 403.

Având în vedere raportul juridic de indivizibilitate al elementelor de urbanizare dintre cele două loturi, nr. 403 și nr. 626 (al reclamanților), este evident că tot ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, se impune pentru toate loturile, căci nu ar putea ca pentru lotul x A.N.L. să întreprindă toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", incluzând imobilul de pe lotul x, în termen de 6 luni de la data deciziei, sub sancțiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. iar pentru lotul nr. x al reclamanților să nu se considere că finalizarea progamului guvernamental îi privește, sau că nu are niciun efect juridic.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat din dosarul nr. x/2012 cu privire la natura obligațiilor A.N.L., cât și cu privire la prescripție, însă a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 987A din 21 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012, privind despăgubirile pe viitor.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că prin acțiunea formulată în dosarul nr. x/2012, reclamanții au solicitat obligarea A.N.L. la plata unor despăgubiri pentru perioada 2009 și până la predarea la cheie a locuinței, iar prin decizia civilă nr. 987A din 21 decembrie 2016, instanța a admis în parte acțiunea, obligând A.N.L., la plata sumei de 365.221 RON, reprezentând contravaloare lipsa folosință pentru perioada 2009-2016, înlăturând prejudiciu viitor.

Recurenta-pârâtă precizează că în dosarul indicat mai sus, împotriva soluției pronunțate de instanța de apel, s-a declarat recurs de către A.N.L., în timp ce reclamanții au declarat recurs numai pe aspectul stabilirii despăgubirilor în moneda euro și nu în RON, cum s-a dispus de către instanța de apel. Cu alte cuvinte, reclamanții nu au declarat recurs împotriva deciziei de înlăturare a prejudiciului viitor.

În aceste condiții, prin raportare la faptul că reclamanții nu au recurat soluția instanței de apel pe aspectul neacordarii despăgubirilor "până la predarea la cheie", soluția a dobândit autoritatea de lucru judecat, ceea ce pune reclamanții în imposibilitatea de a introduce o nouă acțiune pentru perioada ulterioară, respectiv acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Mai precizează recurenta-pârâtă că, în ceea ce privește acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, instanța a reținut că prejudiciul nu poate fi evaluat pentru viitor și nu a acordat despăgubiri pentru întreaga perioadă pentru care a fost învestită.

Ca atare, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța de apel din dosarul nr. x/2012 a comis practic o eroare, care nu a fost valorificată de către reclamanți prin formularea căii de atac, ceea ce atestă faptul că soluția pronunțată în apel sub aspectul acordării despăgubirilor doar pentru perioada 11.07.2009-21.07.2016 a devenit definitivă și irevocabilă pentru aceștia, neputând face obiectul unei noi judecăți.

Practic, recurenta-pârâtă apreciază că, dacă printr-o hotărâre judecătorească nu se dispune în baza principiului disponibilității stabilit de către reclamanți prin cererea de chemare în judecată admiterea integrală a pretenției, acest lucru echivalează cu admiterea cererii de chemare în judecată în parte, neexistând posibilitatea pentru aceștia de a introduce o nouă acțiune pentru ceea ce nu s-a admis, unica posibilitate fiind aceea de a critica aspectul nesoluționat favorabil de către instanță în cadrul căii de atac.

În raport de acest argument, recurenta-pârâtă arată că nu există nicio dispoziție legală în C. proc. civ. care se dea dreptul unui reclamant de a formula o nouă acțiune în detrimentul exercitării cai de atac atunci când i s-au admis în parte pretențiile.

Recurenta-pârâtă apreciază că, prin modul de judecare a prezentei cauze, nu se realizează o judecată efectivă, nu se acordă părților dreptul la un proces echitabil sau la apărare, instanța de fond și de apel apreciind că prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2012, reclamanților li s-a admis integral acțiunea, iar A.N.L. a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosință și pe viitor, în prezent, în cauză realizându-se numai o actualizare a sumelor, și nicidecum o judecată efectivă a cauzei cu toate garanțiile procesului civil.

În raport de aceste critici, recurenta-pârâtă apreciază că este incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, sub un prim aspect, invocă faptul că obligațiile sale sunt de diligență, nu de rezultat.

Argumentează recurenta-pârâtă în sensul că, în primul rând, pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului, instanța ar fi trebuit să aplice și să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat în conformitate cu C. civ. de la 1864.

Din această perspectivă, opinează că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel nu a motivat încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligație de diligență, ca reprezentând o obligație de rezultat.

Or, recurenta-pârâtă afirmă că, prin contractul de mandat încheiat, acționează în numele și pe seama mandantului său, depunând toate diligențele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea și finalizarea imobilului.

În plus, noțiunea de urmărire a executării lucrărilor definește acțiuni de diligență, astfel că întinderea mandatului ce i-a fost acordat este clar definită și stabilită. Obligația mandantului se încadrează în limitele și particularitățile unui mandat convențional ce derivă din voință expresă a părților, acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp, în acest sens recurenta-pârâtă făcând trimitere la doctrină.

Cu alte cuvinte, astfel cum susține recurenta-pârâtă, în cazul unei obligații de diligență, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei în privința acestui aspect revenindu-i creditorului. Ca atare, în nicio situație nu s-ar putea prezuma culpa sa, întrucât aceasta trebuie probată de către creditor.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina A.N.L., dat fiind caracterul de diligență al obligației care îi revine.

O altă critică în susținerea aceluiași motiv de casare vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat.

Detaliind în acest sens, recurenta-pârâtă arată că, în baza contractului de mandat încheiat cu intimații-reclamanți, s-au prevăzut următoarele obligații în sarcina A.N.L.: să reprezinte beneficiarul în relațiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire și să efectueze plăți din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.

Din analiza contractului de mandat, recurenta-pârâtă susține că se poate constata cu ușurință că obligația pe care și-a asumat-o este de diligență, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor contractate de către intimații-reclamanți cu antreprenorul general.

Obligațiile sale sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp și pentru anumite operațiuni expres determinate, în plus, în situația dată, ar trebui avute în vedere și dispozițiile prevăzute de art. 983 C. civ. de la 1864 care prevăd faptul că, în caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în folosul celui care se obligă.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă face trimitere, atât la doctrină, cât și la jurisprudența relevantă, respectiv la decizia nr. 833/29.02.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Un alt argument în sensul că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea contractului de mandat, rezidă în opinia recurentei-pârâte și în echivalarea noțiunii de finalizare cu cea de asigurare a finalizării.

Astfel, împrejurarea că mandatul i-a fost acordat numai pentru urmărirea lucrărilor, nu și pentru alte acte sau operațiuni juridice, rezultă și din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu A.N.L., mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire cu C. S.R.L., autentificat sub nr. x/05.12.2006.

Recurenta-pârâtă susține că nu se pot echivala obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autoritățile locale, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris de părți nu se poate deduce sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situație, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Invocă recurenta-pârâtă și faptul că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile legale în ceea ce privește existența condițiilor răspunderii civile contractuale, reluând argumentul că obligația pe care și-a asumat-o este una de diligență.

În ceea ce privește fapta ilicită, recurenta-pârâtă menținează că aceasta se apreciază prin raportare la obligațiile ce se află în sarcina A.N.L. conform contractului de mandat, iar în acest sens, pornind de la aspectele demonstrate la punctul anterior, reiterează faptul că obligația sa este aceea de a urmări executarea și finalizarea imobilului în cauză, alături de obligațiile de reprezentare a mandantului în relația cu banca finanțatoare, proiectantul și antreprenorul general.

Or, în raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă susține că, în mod eronat a reținut instanța de apel că fapta sa ilicită constă în nefinalizarea construcției în termenul agreat.

În combaterea aspectelor reținute, recurenta-pârâtă precizează că, în baza convenției nr. MM 1909/06.05.2004, obligația de finanțare și executare a utilităților și dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităților locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligații, stabilite și agreate de comun acord la momentul semnării acesteia, și detaliază obligațiile ce incumbă: S.C. Proiect București S.A., Consiliului Local al Sectorului 1 București, Consiliului Județean Ilfov, Consiliului Local al orașului Voluntari, S.C. D. S.A. - F.D.F.D.E. Muntenia Sud, S.C. E. S.A.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor, nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, încălcând principiul înscris în art. 969 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost comunicată recurenților-reclamanți la 14 martie 2024 și chematului în garanție, prin administrator judiciar F. la 14 martie 2024 și la 19 aprilie 2024.

Cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți a fost comunicată recurentei-pârâte la 19 aprilie 2024.

La 09 aprilie 2024, recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 19 aprilie 2024 și chematului în garanție la aceeași dată.

La 14 mai 2024, pârâta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. A susținut că niciunul din motivele invocate nu reprezintă motive de nelegalitate, ci apărări ce țin de fondul cauzei, care au fost invocate în fața instanțelor de fond, lipsa motivelor de recurs putând fi sancționată cu nulitatea recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată reclamanților la 20 mai 2024, iar chematului în garanție la aceeași dață.

La 29 octombrie 2024, recurenții-reclamanți au formulat cerere prin care au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, în raport de dispozițiile art. 492 Cod procedură civilă, constând în răspunsul G. S.A. din 12 aprilie 2024, având ca teză probatorie îndeplinirea obligației de asigurare a finanțării de către reclamanți.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 431 alin. (2) Cod procedură civilă, arătând că în mod nelegal Curtea nu a reținut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, care conține dezlegări în ceea ce privește întregul program guvernamental în discuție, pe elementele comune acestui proiect, nu doar pe cele individual determinate în raport de lotul nr. 403.

Au susținut recurenții-reclamanți că, pentru a fi reținută puterea de lucru judecat, nu este necesar a fi îndeplinită cerința identității de părți, astfel cum în mod nelegal a procedat instanța de apel, fiind suficientă existența unei legături între litigiul pendinte și cel soluționat anterior în mod definitiv. Ca atare, au concluzionat recurenții-reclamanți în sensul că, având în vedere raportul juridic de indivizibilitate al elementelor de urbanizare dintre cele două loturi – 403 și 626 (lotul recurenților-reclamanți) – ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 se impune pentru toate loturile.

În raport de această critică, Înalta Curte arată că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În raport de considerentele dezvoltate mai sus, nu poate fi reținută puterea de lucru judecat invocată de către reclamanți, sub aspectul efectului pozitiv, nefiind îndeplinită cerința identității de părți în cele două cauze, aspect reținut în mod legal de către intanța de apel.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă este, de asemenea, nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a arătat faptul că, deși instanța de apel a reținut, în raport de decizia civilă nr. 987A din 21 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/1012, autoritatea de lucru judecat cu privire la natura obligațiilor A.N.L. și cu privire la prescripție, a încălcat această autoritate cu privire la despăgubirile pe viitor.

În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că, prin decizia civilă nr. 987A din 21 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/1012, instanța a admis în parte acțiunea, obligând A.N.L. la plata sumei de 365.221 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada 2009-2016, înlăturând prejudiciul viitor, iar această soluție nu a fost recurată de reclamanți.

Recurenta-pârâtă a susținut că, prin decizia civilă indicată mai sus, instanța de apel a admis cererea de chemare în judecată, în parte, doar pentru perioada 2009-2016, deși reclamanții solicitaseră acordarea despăgubirilor până la data predării la cheie a imobilului. Prin urmare, consideră că nu este posibilă formularea unei noi acțiuni pentru aceleași pretenții deja respinse.

În raport de criticile invocate, Înalta Curte arată că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri și securitatea circuitului civil.

O hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea pozitivă a raporturilor juridice deja tranșate, pe cale principală sau incidentală, într-un proces ulterior care aduce judecății o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză, dar păstrând identitatea de părți și având legătură cu ce s-a tranșat într-o primă instanță.

De asemenea, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante și că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție.

Or, deși cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 a fost admisă doar pentru perioada 2009-2016, prin decizia pronunțată în această cauză nu s-a stabilit lipsa de temeinicie a pretențiilor pentru viitor în considerarea inexistenței prejudiciului, ci cu motivarea caracterului său incert la acel moment, raportat la imposibilitatea de cuantificare pentru o perioadă ulterioară.

Astfel, în precedentul dosar, instanța de apel a reținut, cu privire la prejudiciul viitor, că, deși existența sa este generată de lipsa de folosință a locuinței ce se va produce în viitor, întinderea sa nu poate fi stabilită cu certitudine prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului, contravaloarea lipsei de folosință putând fi diferită în raport cu evoluția chiriilor pe piață imobiliară.

În cauza pendinte, reclamanții au solicitat contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între data de 21 iulie 2016 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 29.05.2020, precum și în continuare până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.

În concluzie, cum elementele de fapt privind prejudiciul, supuse analizei și tranșate în dosarul nr. x/2012, sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de față, introdusă pe rolul instanțelor de judecată ulterior deciziei nr. 987 A din 21 decembrie 2016 a Curții de Apel București, rezultă că această decizie nu se bucură de autoritate de lucru judecat și în ce privește caracterul cert al prejudiciului aferent perioadei ulterioare lunii iulie 2016, critica fiind nefondată.

Ca atare, Înalta Curte nu poate reține critica recurentei-pârâte în sensul încălcării dreptului său la un proces echitabil, judecata cauzei derulându-se cu respectarea garanțiilor procesului civil.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel din perspectiva greșitei aprecieri a obligațiilor pe care și le-a asumat prin contractul de mandat, ca fiind de rezultat și nu de diligență, intanța de apel realizând o greșită interpretare a contractului, cât și sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor legale privitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale.

În ceea ce privește natura obligațiilor recurentei-pârâte ca fiind de diligență, astfel cum susține aceasta, Înalta Curte reține că în dosarul nr. x/2012, în ultimul ciclu procesual Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în legătură cu caracterul obligațiilor asumate de către pârâtă prin contractul de mandat:"(...) impune aprecierea obligației asumată de pârâtă de a urmări executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire, ca fiind una de rezultat".

Ca atare, nicio altă situație contrară celei reținute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanței de judecată în litigiul pendinte reținerea chestiunii litigioase tranșate definitiv, argumentele și probele contrare ale părții rămânând fără efect în cadrul celui de al doilea proces.

Or, lucrul judecat trebuie considerat adevărat - res judicata pro veritate accipitur - pentru că exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva încălcării prevederilor legale referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, susținând că, în ceea ce privește fapta ilicită, aceasta trebuie să fie apreciată prin raportare la obligațiile ce cad în sarcina sa, conform contractului de mandat. A mai arătat recurenta-pârâtă că, în baza convenției nr. MM 1909/06.05.2004, obligația de finanțare și de executare a utilităților și dotărilor tehnico-utilitare este în sarcina autorităților locale, care s-au angajat la îndeplinirea anumitor obligații, stabilite și agreate de comun acord, la momentul semnării acesteia.

Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1933 din 8 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1933 din 8 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.