ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 671/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018 la 20.04.2018, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 1.400 euro/lună cu titlu de daune interese, sumă compusă din: 1.200 euro/lună, evaluați provizoriu până la stabilirea sumei exacte prin expertiza tehnică de evaluare, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului tip S7A, situat pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, pentru perioada cuprinsă între 20.04.2015 și 20.04.2018, în valoare totală de 43.200 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată și din 200 euro/lună reprezentând daune morale pentru aceeași perioadă, în valoare totală de 7.200 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată; reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtei și la plata daunelor materiale și morale calculate lunar, în cuantumul arătat mai sus, până la data predării la cheie a acestei locuințe, după recepția și finalizarea lucrărilor în cartierul Henri Coandă din care face parte și imobilul sus-menționat.

Prin încheierea din 15.05.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile din cadrul aceluiași tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin întâmpinare, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

La termenul din 15.10.2018 reclamanții au depus cerere prin care și-au majorat cuantumul daunelor materiale solicitate pentru lipsa de folosință a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 3199/05.11.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost modificată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 50.416 euro, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei 20.04.2015-04.02.2019 și a sumei de 15.915 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe reclamanții și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1577/09.11.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs.

Prin memoriul lor de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei atacate.

În motivare, au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., menționând că recursul declarat vizează hotărârea instanței de prim control judiciar de respingere a criticilor din apel referitoare la acordarea daunelor morale.

Subsumat cazului de casare invocat, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei în ceea ce privește dispoziția instanței de apel privind respingerea cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata către aceștia a daunelor morale.

Sub acest aspect, au arătat că instanța de prim control judiciar, deși a stabilit că prejudiciul moral privește persoana și atributele personalității umane, nu a aplicat regulile specifice pentru acordarea acestuia, apreciind că reparația pentru daunele materiale asigură și reparația daunelor morale.

În acest context, au menționat că instanța de apel nu a analizat situația recurenților-reclamanți ca familie și nici starea de sănătate a doamnei A., care impunea asigurarea unei locuințe adaptate nevoilor sale medicale.

În continuare, autorii căii de atac au susținut că, prin soluționarea cererii de acordare a daunelor morale în raport cu regulile generale și nu cu persoana și cu atributele personalității umane, instanța de apel a pronunțat o decizie care cuprinde motive străine de natura cauzei.

Prin cererea sa de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurentă a vizat considerentele instanței de prim control judiciar privind calcularea termenului de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune al recurenților-reclamanți.

Sub acest aspect, după invocarea dispozițiilor art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este reprezentat de data la care intimații-reclamanți puteau cunoaște paguba și pe cel care răspunde de aceasta, în speță data stabilită pentru predarea imobilului.

A subliniat că de la data convenită pentru predarea locuinței, aceștia trebuiau să cunoască atât existența pagubei ce le era cauzată prin lipsa de folosință a imobilului, cât și entitățile răspunzătoare pentru producerea prejudiciului.

Prin urmare, a arătat recurenta-pârâtă că termenul de prescripție a început să curgă la 25.07.2008 și s-a împlinit după trei ani, anterior introducerii, la 20.04.2018, a cererii de chemare în judecată.

Mai mult, a susținut că și în raport de data încheierii procesului-verbal de predare-primire a imobilului nr. x/01.04.2013, între constructorul S.C. C. S.A. și intimata-reclamantă A., termenul de prescripție era împlinit la data depunerii acțiunii.

În continuare, contrar opiniei instanței de apel, potrivit căreia fapta ilicită constă într-o inacțiune continuă, astfel că și prejudiciul este cauzat în mod continuu, recurenta-pârâtă a menționat că obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță modalitatea în care recurenții-reclamanți și-au cuantificat despăgubirile solicitate.

A arătat că fapta ilicită imputată pentru omisiunea îndeplinirii obligației de a asigura condițiile recepției imobilului este o faptă unică și ea a dat naștere unui drept unic la despăgubire în momentul predării efective a imobilului, când intimații-reclamanți au putut constata că nu pot beneficia de folosința locuinței. În acest sens, a subliniat că, dacă s-ar admite opinia instanței de apel privind caracterul continuu al urmărilor faptei ilicite, atunci acțiunea recurenților-reclamanți ar deveni imprescriptibilă.

Totodată, a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că actele de executare a obligației de a urmări realizarea lucrărilor reprezentau acte de recunoaștere, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât astfel de acte nu au vizat pretențiile recurenților-reclamanți.

În acest context, a evocat practica instanțelor judecătorești, menționând că la dosar nu există niciun înscris din care să reiasă că recurenta-pârâtă a recunoscut dreptul reclamanților de a fi despăgubiți pentru neîndeplinirea de către aceasta a obligațiilor privind realizarea utilităților și a infrastructurii necesare utilizării imobilului. Prin urmare, prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu erau incidente, iar dreptul material la acțiune al recurenților-reclamanți s-a stins prin împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani.

O altă critică invocată a vizat schimbarea de către instanța de prim control judiciar a naturii, conținutului și a efectelor actului juridic dedus judecății, fapt care a determinat aplicarea greșită a legii în cauză.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a analizat răspunderea recurentei în raport de o obligație care nu era prevăzută în sarcina sa în contractul de mandat încheiat cu intimații-reclamanți, respectiv de obligația de finalizare a lucrărilor de construcție, inclusiv realizarea utilităților.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, potrivit art. 1 din contractul de mandat încheiat între părțile în litigiu, aceasta avea atribuții de reprezentare a beneficiarilor în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor conform condițiilor stabilite prin contractul de construire.

Menționând doctrina de specialitate, considerații teoretice privind contractul de mandat și natura obligațiilor mandatarului, a arătat că obligația de a urmări executarea lucrărilor era o obligație de diligență, iar obligația de a finaliza lucrările era o obligație de rezultat, întinderea mandatului său fiind expres definită și stabilită prin contract.

Totodată, a subliniat că în cauză antreprenorul, în calitate de executant al lucrărilor, încasa prețul construcției, iar nu recurenta-pârâtă.

A arătat că, prin antrenarea răspunderii sale pentru obligații ce îi reveneau constructorului, instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. și a menționat, în acest sens, că obligațiile constructorului nu se puteau confunda cu cele ale mandatarului și nici nu puteau fi transferate în sarcina celeilalte părți de către instanța de apel, iar în aceste condiții în mod greșit s-a reținut culpa contractuală a recurentei.

În continuare, a susținut și că și-a îndeplinit obligațiile asumate, dovadă fiind finalizarea și predarea în posesie a imobilului încă din aprilie 2013 către reclamanți.

Tot în susținerea acestei critici, a afirmat că atragerea răspunderii sale este nelegală și din prisma clauzelor cuprinse în procesul-verbal de predare-primire a imobilului din aprilie 2013, care atestă conformitatea lucrărilor executate și opțiunile reclamanților, ce o exonerează de răspundere pentru execuția lucrărilor și care face dovada asumării de către aceștia a finalizării lucrărilor de construire prin mijloace proprii.

O altă critică invocată de autoarea căii de atac se referă la condițiile răspunderii contractuale. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, deși răspunderea contractuală în cauză era fundamentată pe neîndeplinirea unei obligații asumate de aceasta față de reclamanți prin contractul de mandat, răspunderea sa contractuală a fost angajată și în temeiul altor contracte încheiate de recurenta-pârâtă și al tuturor actelor normative de funcționare a agenției și al relațiilor stabilite de aceasta.

În acest context, a menționat că prin convenția MM1909/06.05.2004, părțile semnare, inclusiv recurenta-pârâtă, s-au angajat să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, fapt ce nu este de natură să conducă la concluzia că recurentei-pârâte i-a revenit sarcina de a asigura finalizarea lucrărilor în cauză, întrucât prin convenție au fost stabilite expres obligațiile fiecărei părți în vederea realizării proiectului, iar intimații-reclamanți au mandatat-o să îi reprezinte în relația cu entitățile implicate în executarea acestuia, nu să execute lucrările în cauză.

Recurenta-pârâtă, evocând dispozițiile art. 973 C. civ., ale H.G. nr. 239/2004 și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a subliniat că din înscrisurile depuse la dosar rezultă diligențele întreprinse de aceasta în vederea realizării lucrărilor, și că lipsa finalizării lor nu a fost consecința acțiunilor sau inacțiunilor sale, ci a autorităților și societăților cu atribuții în domeniu. În acest sens, a indicat obligațiile fiecărei instituții și societăți implicate în executarea proiectului.

În susținerea criticii privind angajarea răspunderii contractuale, recurenta-pârâtă a invocat contractul de cooperare nr. x/06.03.2008, încheiat între Municipiul București și Orașul Voluntari, potrivit căruia autoritățile semnatare au convenit să realizeze împreună acțiuni de viabilizare a terenurilor, utilități, drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe Henri Coandă și să asigure proiectarea, finanțarea si execuția lucrărilor de investiții în zona respectivă, conform Planurilor de urbanism aprobate si etapizate.

Totodată, a arătat că prin sentința civilă nr. 8903/27.11.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, Primăria Municipiului București a fost obligată să lanseze procedura de atribuire prin licitație publică a lucrărilor de utilități prin introducerea rețelelor de alimentare cu apă, canalizare și drumuri în cartierul Henri Coandă.

În acest context, a subliniat că Primăria Municipiului București era autoritatea care gestiona atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, iar neîndeplinirea obligațiilor de către aceasta determină blocarea investițiilor aferente distribuției de gaze, astfel că proiectul era imposibil de finalizat, iar termenul de predare a locuințelor cu utilități nu putea fi respectat.

Tot în susținerea criticii privind angajarea răspunderii contractuale, recurenta-pârâtă a menționat demersurile judiciare întreprinse împotriva entităților implicate în proiect, în vederea finalizării, subliniind că instanța de apel în mod greșit a reținut că aceasta avea obligația de a asigura realizarea infrastructurii și urbanizării Cartierului Henri Coandă și a obligat-o la plata de despăgubiri pentru un prejudiciu ce nu i se poate imputa.

În continuare, autoarea căii de atac a afirmat că instanța de prim control judiciar în mod greșit a stabilit că A.N.L. avea calitatea de investitor și dezvoltator imobiliar coordonator, iar nu de simplu mandatar.

Sub acest aspect, evocând prevederile art. 1.532 C. civ., a menționat modul de organizare și funcționare a agenției, precum și atribuțiile pe care aceasta le are comparativ cu dezvoltatorul imobiliar.

Totodată, a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește acoperirea prejudiciului material, întrucât evaluarea realizată a fost ipotetică, prejudiciul nu era cert și nici nu a fost dovedit, iar situațiile avute în vedere de expertul judiciar la realizarea expertizei nu au vizat un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, ci oferte ale unor proprietari de locuințe din alte zone.

Conchizând, a arătat că decizia recurată este nelegală și în raport de faptul că imobilul a fost finalizat și predat fără obiecțiuni, fiind în posesia reclamanților, astfel că aceștia nu au fost lipsiți de folosința imobilului în perioada 2015-2019.

La 18.03.2021, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți și admiterea propriei căi de atac promovate.

Față de data înregistrării cauzei pe rolul instanțelor, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin care s-a propus completului de filtru soluția de admitere în principiu a recursului declarat de recurenta-pârâtă, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și admiterea excepției nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. în subsidiar, în măsura în care se va trece peste excepția nulității, s-a propus admiterea în principiu și a recursului reclamanților.

Prin încheierea din 10.11.2021, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de reclamanții A. și B., Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea formală a uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenți aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, autorii căii de atac au indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurenților-reclamanți formulate în argumentarea acestui motiv nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși au indicat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea lor față de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată în ceea ce privește respingerea criticilor referitoare la daunele morale, pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceștia o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria lor viziune asupra temeiniciei acestora.

Sub acest aspect, au afirmat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, deoarece instanța, deși a stabilit că prejudiciul moral privește persoana și atributele personalității umane, nu a aplicat regulile specifice pentru acordarea acestuia, apreciind că reparația pentru daunele materiale asigură și reparația daunelor morale.

Reamintind recurenților că, în actualul context legislativ, temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că aceste afirmații nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamanți, respectiv aceea de a constitui motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Or, examinarea instanței de recurs este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate invocate. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenții-reclamanți nu au formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocată doar formal.

Așa fiind, instanța supremă apreciază că se impune admiterea excepției nulității.

Având în vedere că recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE nu poate fi soluționat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nefiind îndeplinite cumulativ cerințele statuate în conținutul textului legal, Înalta Curte va disjunge judecata acestuia și va dispune formarea unui nou dosar, în vederea soluționării lui.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., instanța supremă va proceda la anularea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Disjunge judecarea recursului declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1577/09.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și dispune formarea unui nou dosar, în care acordă termen la 16.03.2022, în complet de filtru.

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2022.