ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1211/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de față, constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018 la 20 aprilie 2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 1400 euro/lună cu titlu de daune interese, sumă compusă din 1200 euro/lună, evaluați provizoriu până la stabilirea sumei exacte prin expertiza tehnică de evaluare, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului tip S7A, situat pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, pentru perioada cuprinsă între 20 aprilie 2015 și 20 aprilie 2018, în valoare totală de 43.200 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată, 200 euro/lună reprezentând daune morale pentru aceeași perioadă, în valoare totală de 7.200 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată și la plata daunelor materiale și morale calculate lunar în cuantumul anterior menționat, până la data predării la cheie a acestei locuințe după recepția și finalizarea lucrărilor în cartierul Henri Coandă din care face parte și imobilul sus-menționat.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 3199 din 5 noiembrie 2019, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost modificată, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 50.416 euro, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei 20 aprilie 2015 - 4 februarie 2019 și a sumei de 15.915 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1577 din 9 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 3199 din 5 noiembrie 2019.

Împotriva acestei decizii, apelanții-reclamanți și apelanta-pârâtă au declarat recurs.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; părțile nu au depus un punct de vedere.

Prin decizia nr. 671 din 16 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și a disjuns judecarea recursului declarat de recurenta - pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, dispunând formarea prezentului dosar.

În motivarea recursului, Agenția Națională pentru Locuințe a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

O primă critică invocată de recurentă a vizat considerentele instanței de prim control judiciar privind calcularea termenului de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune al recurenților-reclamanți.

Sub acest aspect, după invocarea dispozițiilor art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este reprezentat de data la care reclamanții puteau cunoaște paguba și pe cel care răspunde de aceasta, în speță data stabilită pentru predarea imobilului.

A subliniat că, de la data convenită pentru predarea locuinței, aceștia trebuiau să cunoască atât existența pagubei ce le era cauzată prin lipsa de folosință a imobilului, cât și entitățile răspunzătoare pentru producerea prejudiciului.

Prin urmare, a arătat recurenta-pârâtă că termenul de prescripție a început să curgă la 25 iulie 2008 și s-a împlinit după trei ani, anterior datei de 20 aprilie 2018 - data introducerii cererii de chemare în judecată.

Mai mult, a susținut că și în raport cu data încheierii procesului-verbal de predare-primire a imobilului nr. x din 1 aprilie 2013, între constructorul S.C. Contrascom Benta S.A.. și intimata-reclamantă A., termenul de prescripție era împlinit la data depunerii acțiunii.

Contrar opiniei instanței de apel, potrivit căreia fapta ilicită constă într-o inacțiune continuă, astfel că și prejudiciul este cauzat în mod continuu, recurenta-pârâtă a menționat că obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță modalitatea în care reclamanții și-au cuantificat despăgubirile solicitate.

A arătat că fapta ilicită imputată pentru omisiunea îndeplinirii obligației de a asigura condițiile recepției imobilului este o faptă unică și ea a dat naștere unui drept unic la despăgubire în momentul predării efective a imobilului, când reclamanții au putut constata că nu pot beneficia de folosința locuinței. În acest sens, a subliniat că, dacă s-ar admite opinia instanței de apel privind caracterul continuu al urmărilor faptei ilicite, atunci acțiunea reclamanților ar deveni imprescriptibilă.

Totodată, a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că actele de executare a obligației de a urmări realizarea lucrărilor reprezentau acte de recunoaștere, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât astfel de acte nu au vizat pretențiile reclamanților.

O altă critică invocată a vizat schimbarea de către instanța de prim control judiciar a naturii, conținutului și a efectelor actului juridic dedus judecății, fapt care a determinat aplicarea greșită a legii în cauză.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a analizat răspunderea recurentei în raport cu o obligație care nu era prevăzută în sarcina sa în contractul de mandat încheiat cu reclamanții, respectiv cu obligația de finalizare a lucrărilor de construcție, inclusiv realizarea utilităților.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, potrivit art. 1 din contractul de mandat încheiat între părțile în litigiu, aceasta avea atribuții de reprezentare a beneficiarilor în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor conform condițiilor stabilite prin contract.

Menționând doctrina de specialitate și considerații teoretice privind contractul de mandat și natura obligațiilor mandatarului, a arătat că obligația de a urmări executarea lucrărilor era o obligație de diligență, iar obligația de a finaliza lucrările era o obligație de rezultat, întinderea mandatului său fiind expres definită și stabilită prin contract.

Totodată, a subliniat că în cauză nu ea, ci antreprenorul, în calitate de executant al lucrărilor, încasa prețul construcției.

A arătat că, prin antrenarea răspunderii sale pentru obligații ce îi reveneau constructorului, instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 969 din C. civ., menționând în acest sens că obligațiile constructorului nu se puteau confunda cu cele ale mandatarului și nici nu puteau fi transferate în sarcina celeilalte părți de către instanța de apel, iar în aceste condiții în mod greșit s-a reținut culpa contractuală a recurentei, aceasta îndeplinindu-și obligațiile asumate, dovadă fiind finalizarea și predarea în posesie a imobilului încă din aprilie 2013 către reclamanți.

Tot în susținerea acestei critici, a afirmat că atragerea răspunderii sale este nelegală și din prisma clauzelor cuprinse în procesul-verbal de predare-primire a imobilului din aprilie 2013, care atestă conformitatea lucrărilor executate și opțiunile reclamanților, care o exonerează de răspundere pe recurenta-pârâtă pentru execuția lucrărilor și care fac dovada asumării de către aceștia a finalizării lucrărilor de construire prin mijloace proprii.

O altă critică invocată de autoarea căii de atac se referă la condițiile răspunderii contractuale. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, deși răspunderea contractuală în cauză era fundamentată pe neîndeplinirea unei obligații asumate de aceasta față de reclamanți prin contractul de mandat, răspunderea sa contractuală a fost angajată și în temeiul altor contracte încheiate de recurenta-pârâtă, al tuturor actelor normative de funcționare a agenției și al relațiilor stabilite de aceasta din urmă.

În acest context, a menționat că prin convenția MM1909 din 6 mai 2004, părțile semnare, inclusiv recurenta-pârâtă, s-au angajat să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, fapt ce nu este de natură să conducă la concluzia că recurentei-pârâte i-a revenit sarcina de a asigura finalizarea lucrărilor în cauză, întrucât prin convenție au fost stabilite expres obligațiile fiecărei părți în vederea realizării proiectului, iar reclamanții au mandatat-o să îi reprezinte în relația cu entitățile implicate în executarea acestuia, nu să execute ea însăși lucrările în cauză.

Recurenta-pârâtă, evocând dispozițiile art. 973 C. civ., ale H.G. nr. 239/2004 și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a subliniat că din înscrisurile depuse la dosar rezultă diligentele întreprinse de aceasta în vederea realizării lucrărilor, dar lipsa finalizării lor nu a fost consecința acțiunilor sau inacțiunilor sale, ci a inacțiunii autorităților și a societăților cu atribuții în domeniu.

În susținerea criticii privind angajarea răspunderii contractuale, recurenta-pârâtă a invocat contractul de cooperare nr. x din 6 martie 2008, încheiat între Municipiul București și orașul Voluntari, potrivit căruia autoritățile semnatare au convenit să realizeze împreună acțiuni de viabilizare a terenurilor, utilități, drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe Henri Coandă și să asigure proiectarea, finanțarea si execuția lucrărilor de investiții în zona respectivă, conform Planurilor de urbanism aprobate si etapizate.

Totodată, a arătat că prin sentința civilă nr. 8903 din 27 noiembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, Primăria Municipiului București a fost obligată să lanseze procedura de atribuire prin licitație publică a lucrărilor de utilități prin introducerea rețelelor de alimentare cu apă, canalizare și drumuri în cartierul Henri Coandă.

În acest context, a subliniat că Primăria Municipiului București era autoritatea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, iar neîndeplinireea obligațiilor de către aceasta a determinat blocarea investițiilor aferente distribuției de gaze, astfel că proiectul era imposibil de finalizat, iar termenul de predare a locuințelor cu utilități nu putea fi respectat.

Tot în susținerea criticii privind angajarea răspunderii contractuale, recurenta-pârâtă a menționat demersurile judiciare întreprinse împotriva entităților implicate în proiect în vederea finalizării proiectului, subliniind că instanța de apel în mod greșit a reținut că aceasta avea obligația de a asigura realizarea infrastructurii și urbanizării Cartierului Henri Conadă și a obligat-o la plata de despăgubiri pentru un prejudiciu ce nu i se poate imputa.

Totodată, a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește acoperirea prejudiciului material, întrucât evaluarea realizată a fost ipotetică, prejudiciul nu era cert și nici nu a fost dovedit, iar situațiile avute în vedere de expertul judiciar la realizarea expertizei nu au vizat un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, ci oferte ale unor proprietari de locuințe din alte zone.

Conchizând, a arătat că decizia recurată este nelegală și în raport cu faptul că imobilul a fost finalizat și predat fără obiecțiuni, fiind în posesia reclamanților, astfel că aceștia nu au fost lipsiți de folosința imobilului în perioada 2015-2019.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Deși criticile formulate sunt subsumate motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat formal, recurenta fiind nemulțumită, practic, de hotărârea pronunțată de instanța de apel și de aspectele de fapt reținute, fără a prezenta argumente pertinente în susținerea acestuia.

Criticile prin care se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că prejudiciul suferit de reclamanți este unul succesiv și că nu a analizat convențiile încheiate între părți după natura și obiectul lor, nu justifică admiterea căii de atac declarate, reclamanții formulându-și pretențiile în raport cu contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă, dar și în raport cu prevederile contractului de antrepriză generală și ale celui de construire, în condițiile în care contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă nu a încetat.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că, față de faptul că nu s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă și-ar fi îndeplinit obligația de finalizare a locuinței, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilități, subzistă obligația de predare a bunului în sarcina acesteia și că prejudiciul pretins de reclamanți este unul actual.

Într-adevăr, Înalta Curte confirmă raționamentul curții de apel în sensul că nerespectarea obligației recurentei-pârâte de predare a locuinței este o faptă ilicită cu caracter continuu care a provocat un prejudiciu cu același caracter continuu, astfel încât dreptul de a solicita despăgubiri trebuie exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, calculat în mod regresiv de la data sesizării instanței, 20 aprilie 2018.

Înalta Curte va înlătura și criticile formulate pe fondul cererii de recurs prin care se susține că recurenta-pârâtă nu are obligația de a realiza utilitățile imobilului în discuție. În scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de construire și Convenția MM nr. 1909 din 6 mai 2004, convenții ce sunt indisolubil interdependente, completându-se reciproc.

Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998 în baza căreia Agenția Națională pentru Locuințe a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale.

Așadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanții, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

În acest context legal și convențional, recurenta-pârâtă era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, actele juridice deduse judecății fiind corect interpretate, ținându-se seama de intenția părților și de conținutul clauzelor contractuale apte să circumscrie modalitatea de estimare a prejudiciului.

Nu pot fi reținute nici argumentele prin care recurenta-pârâtă invocă neluarea în seamă a procesului-verbal de predare - primire nr. x din 1 aprilie 2013, întrucât aceste susțineri nu sunt de natură a exonera pe recurenta-pârâtă de îndeplinirea obligațiilor asumate conform convențiilor încheiate între părți în ansamblul lor.

Potrivit legii, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale (art. 1-6 din Legea nr. 152/1998).

Astfel, recurenta - pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Înalta Curte confirmă concluzia instanței de apel în sensul că obligațiile asumate în temeiul contractului de mandat sunt unele de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen (art. 1), predarea "la cheie" având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită de o manieră decentă și efectivă.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art. 15 din același contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 din C. civ. și ale art. 381 din Codul comercial, corect aplicate în cauză.

Acest act juridic nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, dimpotrivă, un act juridic complex, cu clauze nespecifice mandatului în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii sale, prin care reclamanții au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamanților în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este legală, iar criticile recurentei care vizează aplicarea greșită a legii în interpretarea greșită a contractului de mandat nu au caracter întemeiat, urmând a fi înlăturate.

Față de cele ce preced, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1577/2020 din 9 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.