ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2119/2024

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1197 din 16 mai 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, cererea de chemare în garanție fiind respinsă ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 2015 din 27 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat în cauză.

A fost anulată în parte sentința apelată și, în rejudecare, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubirile aferente perioadei 2 octombrie 2008 - 12 martie 2017, fiind respinsă ca prescrisă cererea având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință aferente acestei perioade.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 100.096 euro, echivalentul în RON, la cursul BNR, de la data plății.

Au fost respinse, în rest, celelalte pretenții ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 28.243,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță și în apel.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Cu titlu prealabil, s-a arătat că nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, întrucât nu a existat nicio analiză a situației de fapt, a probelor administrate și a aplicării dreptului, fiind încălcat, astfel, dreptul la un proces echitabil.

În al doilea rând, aceasta a subliniat că raporturile juridice intervenite între părți nu pot fi circumscrise decât unui contract de mandat, redând clauze ale acestuia și reliefând faptul că nu au mai putut fi efectuate plăți pentru continuarea și finalizarea lucrărilor de construcție, neexistând o finanțare activă.

Pe de altă parte, autoarea recursului a arătat că, deși imobilul a fost contractat în cadrul unui program guvernamental care implica îndeplinirea și respectarea unor obligații, printre care și reprezentarea beneficiarei de către Agenția Națională pentru Locuințe, în vederea realizării locuinței, restul lucrărilor din devizul general au fost executate de către reclamantă, fără informarea agenției.

Instanța de apel a obligat Agenția Națională pentru Locuințe la plata unor despăgubiri pentru nefinalizarea imobilului, în măsura în care finanțarea era o condiție esențială pentru executarea și finalizarea lucrărilor de construire, ce a fost asumată, dar neîndeplinită de reclamantă. În sensul că lucrările nu pot fi executate în lipsa finanțării, recurenta a indicat drept practică judiciară decizia civilă nr. 1819 din 5 decembrie 2022, pronunțată Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 284 din 13 februarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Referitor la răspunderea recurentei-pârâte, a precizat că aceasta nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței și nici nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza imobilul în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație fiind asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire.

În același sens, obligația de predare a locuinței la cheie către beneficiar este condiționată, conform art. 65 din contractul de antrepriză generală, de predarea locuinței de către antreprenorul general, ca efect al acceptării recepției de către Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a precizat că nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamanta și care nu reies din manifestarea de voință a părților.

În plus, a arătat că mențiunea din preambulul contractului de mandat privind contextul încheierii acestui act juridic, caracterizat prin existența Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 și a contractului de antrepriză generală, nu conduce la concluzia că mandatarul și-ar fi asumat față de mandantă alte obligații decât cele prevăzute în contract și cele care îi revin în temeiul legii.

A solicitat să fie avute în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 potrivit cărora Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii, alături de dispozițiile art. 6 lit. j) din H.G nr. 620/2011, din cuprinsul cărora rezultă că obiectul de activitate al agenției nu include efectuarea lucrărilor de construire și predarea locuințelor edificate către beneficiari, această obligație revenind constructorului, ci privește efectuarea tuturor operațiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuințelor.

În legătură cu argumentația instanței de apel privind lipsa solicitării de obligare a antreprenorului la plata penalităților de întârziere, recurenta-pârâtă a precizat că art. 64 din contractul de antrepriză generală nu conferă acesteia dreptul de a solicita sumele, în numele mandantului, fiind vorba de un act de dispoziție care necesită un mandat special.

De asemenea, s-a mai susținut că în mod nelegal instanța de apel a procedat la instituirea în sarcina acesteia și a obligației de a asigura realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, deși nici acestea nu au fost asumate de agenție.

Intimata-reclamantă nu a mandatat Agenția Națională pentru Locuințe să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligații sub acest aspect.

Prin hotărârea recurată nu este probat faptul că Agenția Națională pentru Locuințe nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile, pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de reclamantă și nici nu s-au indicat în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, măsuri pe care pârâta ar fi omis să le întreprindă.

Or, s-a arătat că au fost întreprinse demersuri și măsuri concrete în vederea îndeplinirii și realizării obligațiilor asumate, astfel încât locuințele să fie finalizate și să poată fi recepționate și predate beneficiarilor conform contractelor încheiate, Primăria Municipiului București fiind cea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, în zona sectorului 1, unde se află imobilul intimatelor, acestea fiind finalizate și recepționate la acest moment.

Având în vedere că, în baza contractului de mandat, obligația Agenției Naționale pentru Locuințe este aceea de a urmări executarea lucrărilor, în sensul depunerii tuturor diligențelor în vederea realizării locuinței, intimata-reclamantă a acceptat o evaluare convențională a prejudiciului din cauza nerespectării termenului de predare, potrivit art. 10 din contractul de construire, cu precizarea că aceasta are detenția bunului, locuind în imobil și efectuând mai multe lucrări de construire, modificare, fără informarea mandatarului, ceea ce justifică rezonabil concluzia că în sarcina agenției nu poate fi reținută crearea unui prejudiciu reclamantei.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat instanței micșorarea onorariului de avocat al reprezentantului convențional al reclamantei.

Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate și admiterea apelului, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei 2 octombrie 2008 - 12 martie 2017 și, în consecință, admiterea în tot a pretențiilor deduse judecății, inclusiv pentru această perioadă, obligarea Agenției Naționale pentru Locuințe să îi achite suma de 145.474 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de folosirea locuinței și plata sumei de 1.533 euro/lună, începând cu data de 1 martie 2022 și până la recepția finală a locuinței, inclusiv cu utilități.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 14 și ale art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, arătând că în mod greșit instanța de apel a omis să analizeze cauza de suspendare a prescripției extinctive care operează între reclamantă și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, care administrează bunurile până la recepția finală a locuinței, iar socotelile dintre pârâtă și reclamantă urmau a se aproba abia la data recepției finale.

Potrivit art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958, între orice persoană care, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge, cât timp socotelile nu au fost date și aprobate. Instanța de apel a interpretat eronat aceste dispoziții, reținând că termenul de prescripție aferent pretențiilor reclamantei ar fi început să curgă de la data la care locuința trebuia predată, respectiv 2 octombrie 2008, deși contractul dintre Agenția Națională pentru Locuințe și reclamantă este încă în vigoare și continuă să producă efecte, fără a se încheia vreo dare de seamă, iar reclamanta nu a preluat locuința.

Agenția Națională pentru Locuințe administrează bunurile reclamantei, în baza Legii nr. 152/1998, iar conform art. 4 din contractul nr. H.C. x/2004, aceasta administra bunurile reclamantei, deoarece bunurile mobile, sumele de bani aflate în contul bancar al apelantei erau administrate exclusiv de către recurenta-pârâtă, fiind singura care putea efectua plăți din aceste conturi deschise pe numele beneficiarului.

Conform art. 1 din contract, Agenția Națională pentru Locuințe avea obligația de a supraveghea lucrările de construire și, totodată, este în continuare împuternicită să administreze garanția de bună execuție, acestea reprezentând dreptul agenției de a administra bunul pe durata realizării lucrărilor de construire, până la finalizarea integrală și până la încheierea procesului-verbal de recepție finală a locuinței, care nu a fost încheiat.

A apreciat titulara memoriului de recurs că în mod greșit s-au reținut a fi prescrise pretențiile sale față de recurenta-pârâtă, în perioada 2 octombrie 2008 - 12 martie 2017, atât timp cât între acestea nici nu a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, deoarece Agenția Națională pentru Locuințe nu a dat socoteală cu privire la modul în care a administrat imobilul și a utilizat garanția de bună execuție.

În același sens, s-au invocat concluziile decizorii ale Curții de Apel București, secția a VI-a civilă din decizia nr. 327/A din 22 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013, prin care s-a reținut că, atât timp cât contractele dintre beneficiarii Cartierului Henri Coandă și Agenția Națională pentru Locuințe sunt în vigoare și continuă să producă efecte, nu este afectat de prescripție dreptul beneficiarilor.

În continuare, recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greșită a art. 16 lit. a) și c) din Decretul-lege nr. 167/1958, susținând că instanța de apel în mod eronat a omis să dea eficiență cauzelor de întrerupere a cursului prescripției intervenite între reclamantă și pârâtă.

Astfel, Agenția Națională pentru Locuințe a recunoscut constant imposibilitatea reclamantei de a folosi imobilul conform destinației sale de locuință, arătând că lucrările de construire nu au fost realizate, aceasta reprezentând acte de recunoaștere neechivoce și care produc efectul întreruperii prescripției extinctive

În speță, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență întreruperii de prescripție pentru fiecare dintre următoarele situații: fiecare aprobare a cesiunii contractului de construire, de la un constructor la altul, fiecare prelungire a autorizației de construire, Agenția Națională pentru Locuințe a realizat continuu acte incipiente de executare, răspunsurile prin care recunoaște nefinalizarea locuinței, hotărârile judecătorești prin care pârâta a fost obligată să finalizeze proiectul guvernamental Henri Coandă.

O altă critică o reprezintă interpretarea eronată a art. 1.085 C. civ. de la 1864, respectiv încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

A apreciat recurenta că instanța de apel a interpretat în mod eronat art. 1.085 C. civ. de la 1864, precum și dispozițiile H.G. nr. 343/2017, deoarece principiul reparării integrale a prejudiciului presupune acordarea despăgubirilor pentru întreaga durată în care există lipsa de folosință, or este cert că acesta va înceta doar la recepția finală a locuinței.

Instanța de apel a interpretat în mod eronat și noțiunea de termen determinabil, termenul până la care există lipsirea de folosința locuinței fiind un termen extinctiv determinabil și, de asemenea, a interpretat în mod eronat că reclamanta ar trebui să facă în prezentul dosar o probă imposibilă, calcularea contravalorii lipsei de folosință până la recepția finală.

S-a învederat că prejudiciul a fost determinat și probat prin raportul de expertiză, din care a rezultat o chirie medie lunară multianuală de 1.533 euro/lună, iar instanța de apel trebuia, eventual, să dispună administrarea probei cu expertiză evaluatorii în completarea celei administrate în fața primei instanțe.

În continuare, recurenta a invocat puterea de lucru judecat cu privire la hotărâri irevocabile pronunțate față de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, depunând practică judiciară în acest sens și invocând doctrina relevantă.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor formulate de reclamantă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, iar pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată.

La termenul de judecată din 19 noiembrie 2024, recurenta-reclamantă A. a depus note de ședință, prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului pârâtei, iar pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La același termen de judecată, recurenta-reclamantă, prin reprezentant convențional, a înțeles să nu mai susțină excepția netimbrării recursului declarat de pârâtă, menținând doar excepția nulității recursului, asupra căreia, odată cu aceeași excepție invocată și de recurenta-pârâtă față de recursul reclamantei, Înalta Curte a rămas în pronunțare, precum și asupra căilor de atac formulate de ambele părți.

Conform art. 489 alin. (1)-(3) C. proc. civ., cererea de recurs este nulă dacă nu a fost motivată în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut de alin. (3). Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor legale de mai sus, recurenții au obligația motivării recursului, care înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apel, raportat la motivul de recurs invocat.

Recurenții au obligația să își exprime criticile de nelegalitate față de decizia recurată, nefiind suficientă și nici necesară o relatare a faptelor procesului, deoarece recursul nu are caracter devolutiv și nu vizează aspecte de netemeinicie.

De asemenea, nu reprezintă o motivare adecvată nici indicarea unor texte de lege care, în opinia părții, ar avea incidență în cauză. De altfel, simpla indicare a unei norme legale nu echivalează cu motivarea recursului.

În cauză, fiecare recurentă și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se constată că acestea au expus critici care pot fi circumscrise motivului invocat, fiind expuse argumente potrivit cărora, în opinia lor, decizia instanței de apel este pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Întrucât criticile formulate prin cererile de recurs fac posibilă încadrarea acestora în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Curtea constată că nu este incidentă sancțiunea nulității, instituită de art. 489 C. proc. civ., drept care excepțiile nulității căilor de atac nu sunt întemeiate și vor fi respinse ca atare.

Prin decizia recurată apelul declarat de reclamanta A. a fost admis, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 100.096 euro, despăgubiri pentru lipsă de folosință a imobilului, fiind respinse în rest celelalte pretenții ale reclamantei și menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În esență, instanța de apel a reținut, cu privire la pretențiile solicitate, că momentul la care trebuia predat imobilul era 2 octombrie 2008, iar cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 13 martie 2020, pretențiile de reparare a prejudiciilor născute începând cu data de 13 martie 2017 nu sunt prescrise, restul pretențiilor, până la acea dată, fiind prescrise.

Cu privire la răspunderea civilă a Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a reținut că obligația asumată de către intimata-pârâtă prin contractul încheiat cu reclamanta este una de rezultat, constând în asigurarea finalizării imobilului cu destinație de locuință, ceea ce presupune atât realizarea lucrărilor de construire a imobilului, cât și realizarea rețelei de utilități, în termenul stabilit, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, din probele administrate rezultând că pârâta nu și-a îndeplinit obligația principală asumată convențional.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța de apel a reținut că acesta constă în lipsirea de dreptul de proprietate, inclusiv de atributul folosinței asupra imobilului contractat, drept ce se naște potrivit convenției dintre părți la data finalizării lucrărilor de construcție, pentru o perioadă de trei ani, anterior datei formulării cererii de chemare în judecată și până la predarea locuinței, este cert și nu a fost acoperit, iar legătura de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu reiese din neatingerea rezultatului la care intimata pârâtă s-a obligat prin contract, care a afectat atributele dreptului de proprietate al reclamantei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta, invocând încălcarea dispozițiilor de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe deduce spre soluționare instanței de recurs chestiunea pretinsei aplicări greșite a normelor de drept material, circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, autoarea căii de atac critică reținerea, în apel, a naturii obligațiilor asumate prin contractul de mandat ca fiind de rezultat, susținând că acestea ar fi de diligență, întrucât s-a obligat față de mandant doar să urmărească executarea și finalizarea locuinței, nu și să efectueze lucrările necesare în acest scop, nici pe cele privind utilitățile. Totodată, a subliniat că aceste obligații incumbă antreprenorului general, cu care reclamanta a semnat un contract separat, dar și celorlalte autorități locale și societăți implicate în proiect, iar agenția nu poate fi ținută să repare prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligațiilor altor persoane, pentru că răspunderea sa este limitată de clauzele contractului de mandat.

Contrar argumentelor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect normele legale privind interpretarea contractelor, în mod special cu referire la contractul de mandat încheiat între părți, dar și prin raportare la celelalte convenții încheiate pentru realizarea proiectului Henri Coandă, analiza efectuată în cauză, cu trimitere la actele dosarului și normele incidente demonstrând respectarea garanțiilor procesului echitabil.

Sub acest aspect, instanța supremă constată că părțile au încheiat contractul de mandat nr. HC0858 din 30 iulie 2004, guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe, cu scopul de a dezvolta construcția de locuințe la nivel național, de a crea cadrul mecanismelor financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare, pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea, prin programe proprii, a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată, prin credit ipotecar.

Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice evocate prevede că această instituție monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau guvernamentale. Cu privire la lucrările de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din aceleași norme impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Așadar, obligațiile recurentei pârâte nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, cu respectarea termenului asumat prin contract.

În acest context, prin contractul încheiat cu reclamanta, în temeiul Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, contractul părților fiind unul complex, care cuprinde și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare.

Prin acest act juridic, reclamanta a împuternicit Agenția Națională pentru Locuințe să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru a fi realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei, deschise la B., în vederea recuperării cheltuielilor avansate de Agenția Națională pentru Locuințe pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Prin urmare, rolul recurentei-pârâte în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat reclamantei nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații se rezumă la cele prevăzute de lege pentru un contract de mandat, întrucât, într-o asemenea interpretare, s-ar nega însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căruia recurenta are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc. În temeiul contractului de mandat, Agenția Națională pentru Locuințe are atribuții de coordonare a proiectului imobiliar.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte înlătură susținerile recurentei potrivit cărora și-a asumat doar obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acestora, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reține, cu privire la modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind, fără echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația că locuința corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care a fost edificată.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor și atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate, Înalta Curte reține că, în virtutea rolului conferit de legea specială, Agenția Națională pentru Locuințe dispunea de mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Instanța de apel a analizat contractul de mandat, reținând că părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, care nu s-a realizat.

În acest context legal și contractual, recurenta era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1.539 din C. civ. de la 1864 și art. 381 Codul comercial, corect aplicate în cauză.

Nefinalizarea la termenul agreat a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități și a infrastructurii, demersurile efectuate fiind ulterioare expirării termenului convenit, reflectă încălcarea culpabilă, de către mandatar, a obligațiilor față de mandant, de natură să-i atragă răspunderea patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit în apel, ca urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale. Așa fiind, recurenta-pârâtă nu poate susține că nu este răspunzătoare pentru neexecutarea lucrărilor și că pentru aceasta ar trebui să fie atrasă răspunderea doar a antreprenorului general ori a Primăriei Municipiului București.

Obligațiile de rezultat asumate de recurentă prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente de construire propriu-zisă a locuințelor și de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Examinând în concret clauzele contractului de mandat și invocând dispozițiile art. 970 alin. (2), art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, instanța de apel nu a nesocotit regulile de interpretare a convenției și a reținut în mod corect că obligația asumată de mandatară prin art. 1 din contract este una de rezultat, întrucât presupune atingerea unui scop și nu doar depunerea unor diligențe în acest sens. Din actele dosarului și statuările instanței de control judiciar devolutiv, rezultă că nu s-a făcut dovada că Agenția Națională pentru Locuințe și-ar fi îndeplinit obligația de finalizare a locuinței, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilități și de infrastructură, subzistând obligația de predare a bunului în sarcina acesteia, lipsa predării imobilului finalizat cu utilități fiind o faptă ilicită care a generat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei constând în lipsirea de folosință a imobilului contractat, fiind deci probată și legătura de cauzalitate, deci toate condițiile răspunderii.

Recurenta-pârâtă și-a conceput calea de atac în sensul reluării integrale a susținerilor sale din etapele procesuale anterioare, care implică și o reanalizare a aspectelor factuale privind modul concret de executare a obligațiilor contractuale ale părților, specific instanțelor devolutive, dar incompatibil căii de atac extraordinare a recursului. Astfel, nu pot constitui o critică de nelegalitate circumscrisă art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei privind neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de asigurare a finanțării, ulterior expirării termenului contractual de predare a imobilului, în vederea unei reaprecieri a culpei contractuale în raport cu faptele ilicite reținute în sarcina pârâtei, în lipsa unor argumente concrete prin care să se combată considerentele deciziei atacate, prin indicarea normelor și regulilor de drept substanțial aplicate sau interpretate greșit, în temeiul motivului de recurs invocat, de strictă interpretare și aplicare.

Constatând corectă dezlegarea dată în apel asupra modului de evaluare a executării obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe, prin care se subliniază lipsa de identitate între dreptul la despăgubire și dreptul la predarea locuinței, concluzia care se impune în recurs este aceea că nu a existat nicio încălcare ori aplicare greșită a legii de către instanța de apel, astfel încât, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste critici sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Cu privire la cererea de reducere a onorariului reprezentantului convențional al reclamantei, formulată în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat că o critică vizând modalitatea în care instanța a apreciat caracterul proporțional și rezonabil al cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial se circumscrie exclusiv unei critici de netemeinicie, care nu poate face obiectul analizei în recurs în limitele instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. se constată că aceasta a invocat interpretarea eronată a art. 14 și a art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 privind cauzele de suspendare și întrerupere a prescripției, precum și interpretarea eronată a art. 1.085 C. civ. de la 1864, respectiv încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Recurenta-reclamantă deduce controlului de legalitate a deciziei din apel greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și susține faptul că în mod eronat instanța de apel a omis să analizeze cauza de suspendare a prescripției extinctive care operează între reclamantă și Agenția Națională pentru Locuințe, având în vedere că aceasta din urmă administrează bunurile acesteia, până la recepția finală a locuinței, iar socotelile dintre pârâtă și reclamantă se vor da și aproba abia la momentul recepției finale și, totodată, instanța de apel în mod eronat a omis să dea eficiență întreruperii cursului prescripției. Prin recunoașterea constantă de către recurenta-pârâtă a imposibilității reclamantei de a folosi imobilul conform destinației de locuință, arătând că lucrările de construire nu au fost realizate, s-a produs, în opinia recurentei-reclamante, efectul intreruptiv al prescripției extinctive.

Cu privire la critica recurentei-reclamante, în sensul că în mod greșit s-au reținut a fi prescrise pretențiile față de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în perioada 2 octombrie 2008 - 12 martie 2017, atât timp cât între pârâtă și reclamantă nici nu a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, deoarece agenția nu a dat socoteală cu privire la modul în care a administrat imobilul și utilizat garanția de bună execuție, Înalta Curte constată că nu este fondată, deoarece instanța de apel a reținut în mod corect că recurenta a formulat o acțiune personală, supusă dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora termenul general de prescripție aplicabil acțiunilor personale care însoțesc drepturile subiective civile de creanță este de 3 ani, iar pentru determinarea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, curtea de apel a avut în vedere prevederile art. 8 din același act normativ, luând drept factor temporal de referință data de la care a început să curgă termenul, respectiv 2 octombrie 2008, când trebuia predat imobilul conform contractului de construire.

Dispozițiile art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1959 prevăd, printre altele că, între orice persoană care, în temeiul legii sau al unei hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate.

Sub aspectul cauzei de suspendare a cursului prescripției, prevăzută de art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958, Înalta Curte reține că această normă de drept material nu este aplicabilă în cauză, dreptul de utilizare a garanției de bună execuție, drept care nu este disputat în cauză, neputând avea această semnificație, cum pretinde recurenta.

Cu privire la aplicarea în mod greșit a dispozițiilor art. 16 lit. a) și c) din Decretul-lege nr. 167/1958, Înalta Curte constată că și această critică este nefondată, având în vedere că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția nu poate fi decât expresă, pentru a avea ca efect întreruperea cursului prescripției.

A susținut recurenta-reclamantă că în mod greșit instanța de apel a omis să dea eficiență cauzelor de întrerupere a cursului prescripției, considerând că au avut loc acte de recunoaștere unilaterală în înțelesul textului de lege evocat anterior, reținând în acest sens demersurile întreprinse de Agenția Națională pentru Locuințe pe parcursul derulării raporturilor juridice contractuale de cesiune a contractului de construire și de prelungire a autorizației de construire, precum și a actelor începătoare de executare.

Contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, pentru a avea o astfel de semnificație juridică, pârâta ar fi trebuit să recunoască dreptul a cărui acțiune se prescrie, respectiv dreptul reclamantei de a obține compensarea prin echivalent a prejudiciului suferit, ceea ce nu a fost cazul, acțiunea nefiind una în executarea convenției, ci în despăgubire.

Împrejurarea că pârâta ar fi purtat corespondență cu părțile implicate în proiectul Henri Coandă sau ar fi fost parte în litigii soluționate definitiv, chiar și cu referire la executarea obligațiilor asumate de pârâtă, nu poate constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripție a acțiunii în dezdăunarea reclamantei.

Astfel, nefiind incidente cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, hotărârea recurată este legală sub aspectul soluționării acestei excepții de fond, deciziile cu valoare de jurisprudență pronunțate de alte instanțe la care se face referire în recurs neputând conduce la reformarea hotărârii recurate.

Ultima critică invocată de recurenta-reclamantă, cu referire la interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1.085 C. civ. de la 1865, precum și a dispozițiilor H.G. nr. 343/2017 este, de asemenea, nefondată.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a reluat argumentele expuse în cererea de apel privind modalitatea de calcul a prejudiciului, raportat la valorile și datele expuse în raportul de expertiză.

Procedând astfel, recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o reevaluare devolutivă a fondului litigiului, cu referire la cerința certitudinii prejudiciului și a cuantumului acestuia, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De fapt, argumentele expuse de recurenta-reclamantă reprezintă nemulțumirea acesteia cu privire la cuantumul prejudiciului stabilit de instanță în urma analizării probatoriului administrat, vizând aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate. Totodată, se constată că instanța de apel a răspuns deja criticilor recurentei-reclamante, inclusiv cu privire la susținerile referitoare la acoperirea prejudiciului viitor, criticile fiind, astfel, nefondate, nefiind cazul unor hotărâri judecătorești care să impună părților în litigiu dezlegări cu putere de lucru judecat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 2015 din 27 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile nulității recursurilor.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 2015 din 27 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2024.