ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1402/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile C. civ., Legii nr. 31/1990, Legii nr. 152/1998, Legii nr. 114/1996, Legii nr. 10/1995, Legii nr. 215/2001, Legii nr. 350/2001 și prevederile Codului comercial.

Prin încheierea din 25 iunie 2021 prima instanță a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin decizia civilă nr. 1799 din 29 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în complet de divergență, cu majoritate, s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel reprezentând onorariu avocat.

Hotărârea a fost pronunțată cu opinie separată în sensul admiterii apelului pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe și schimbării în parte a sentinței atacate, respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.

În complet de apel, s-a dispus admiterea apelului formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 353 din 17 februarie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul schimbării în parte a sentinței, cu consecința obligării pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu definitiv expert. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. A fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamantul A. a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza apelului reprezentând onorariu avocat.

Prin recursul depus la 7 aprilie 2025, reclamantul A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului său inclusiv cu privire la despăgubirile de 832 euro/lună pentru lipsirea de folosință a locuinței începând cu data de 17 martie 2022 până la recepția finală a locuinței, prin raportare la prețul chiriilor practicate pe piață pentru un imobil similar, inclusiv cu toate utilitățile funcționale.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocând interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 1085 C. civ. de la 1864, precizându-se în acest sens că prejudiciul suferit de reclamant este cert inclusiv după data de 16 martie 2022 și continuă să se producă cu certitudine până la recepția finală a locuinței.

Recurentul-reclamant a susținut că art. 1085 C. civ. prevede că prejudiciul viitor trebuie să fie doar previzibil și neîndoielnic faptul că acesta se va produce în continuare până la un moment determinabil. Rezolvarea trebuie raportată la regula reparării integrale a prejudiciului, iar cuantificarea prejudiciului viitor nu poate fi mai riguroasă decât cuantificarea pentru perioada trecută. Totodată, susține că prejudiciul pentru perioada ulterioară datei de 17 martie 2022 poate fi determinat și prin raportare la suma de 832 euro/lună, ce reprezintă chiria medie lunară pentru un imobil similar, stabilită prin raportul de expertiză pentru o perioadă anterioară.

Recurentul-reclamant a învederat că această chestiune de drept referitoare la certitudinea și caracterul cuantificabil al prejudiciului viitor, până la recepția finală a fost dezlegată cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2011 prin decizia nr. 415/05.11.2013 a Curții de Apel București, instanța raportându-se la chiria medie lunară multianuală pentru un imobil similar.

Prin recursul depus la 9 aprilie 2025, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, întrucât cuprinde motive contradictorii, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea gresită a normelor de drept material, critici ce au fost încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată conține considerente contradictorii, în sensul că, deși instanța de apel a reținut că obligația de realizare și predare a construcției este în sarcina antreprenorului general, iar prin Convenția nr. MM 1909/06.05.2004 au fost stabilite obligații specifice, hotărăște că ANL este culpabilă pentru neîndeplinirea obligației de realizare a locuinței și utilităților. Această soluția de respingere a apelului are drept temei încălcarea de către ANL a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate - la care reclamantul nu este parte sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie, de altfel, temeiul unei răspunderi civile delictuale.

S-a mai susținut că pârâta ANL nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare, nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza locuința în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor. Această obligație a fost asumată de constructor sau antreprenorul generat, prin art. 8 din contractul de construire care, de altfel, conține și clauze penale.

De asemenea, s-a învederat că argumentul instanței de apel potrivit căruia neexecutarea obligațiilor asumate de terți nu exonerează pe ANL de răspundere, este nelegală, deoarece art. 8 și 10 din contractul de construire, încheiat exclusiv între intimat și constructor, îi conferă beneficiarului reclamant dreptul de a încasa direct de la antreprenor contravaloarea daunelor determinate de nepredarea imobilului la termen, iar în privința utilităților, beneficiarul are la îndemână angajarea răspunderii delictuale a autorităților care și-au asumat realizarea acestora.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, într-o altă cauză ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, prin decizia nr. 2152/3.12.2021, Curtea de Apel București a reținut că, din prejudiciul calculat de expert, doar o fracție este determinată de fapta ANL, restul nefiind cauzat de aceasta ci de starea cartierului. Dacă imobilul ar fi complet nelocuibil din cauza stării cartierului, atunci, de fapt, nici nu ar exista un prejudiciu în legatură cu fapta ANL.

Recurentul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare la recursul pârâtei prin care a invocat excepția netimbrării și excepția nulității recursului. Pe fond, reclamantul a solicitat respingerea recursului pârâtei, raportat la faptul că instanța de apel a calificat în mod corect obligațiile ANL ca fiind de rezultat, obligația de finalizare și de predare a locuințelor la cheie către beneficiar fiind prevăzută expres și de art. 5 din Legea nr. 152/1998.

De asemenea, a depus întâmpinare și pârâta ANL la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată. În esență, a susținut că, în cauză, nu poate fi valorificat criteriul de cuantificare a prejudiciului prin raportare la cuantumul chiriei practicate pe piața liberă, întrucât acesta fluctuează în funcție de evoluția pieței imobiliare, astfel încât nu poate fi utilizat pentru determinarea întinderii prejudiciilor viitoare, cele ulterioare expertizei. În acest caz, nu s-ar putea determina cu certitudine valoarea chiriei ce va fi practicată în viitor pe piața liberă pentru un imobil similar.

Intimatul-chemat în garanție Municipiul București prin Primar general a formulat întâmpinări la recursurile promovate în cauză, invocând, cu privire la ambele, excepția netimbrării căilor extraordinare de atac și a cererilor anterioare formulate de ANL, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin primar.

Pe fondul cauzei, cu privire la recursul recurentului-reclamant, intimatul-chemat în garanție a susținut că instanța de apel a explicat clar și coerent faptul că nu este îndeplinită o condiție esențială pentru acordarea despăgubirilor până la data predării locuinței la cheie, respectiv ca prejudiciul să fie cert și previzibil. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în ceea ce privește existența lui, cât și în privința posibilității de evaluare. Însă, în cauză este evidentă lipsa de certitutidine atât în ceea ce privește existența, cât și întinderea prejudiciului, luând în considerare faptul că prețul chiriilor fluctuează.

Cu privire la recursul recurentei-pârâte, intimatul-chemat în garanție a susținut, în combaterea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că pârâta ANL nu citează corect motivele contradictorii, astfel încât nu pot fi combătute susținerile acesteia. S-a învederat că instanța de apel nu a stabilit că există culpa altor autorități pentru nerealizarea construcței, ci, dimpotrivă subliniază că ANL și-a asumat obligația de a preda o locuință la cheie și, implicit, și-a asumat toate celelalte obligații deduse din cea de a preda locuința finalizată. Cu privire la motivul de casare prevăzut de la 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-chemat în garanție a susținut că pârâta ANL a omis să îl argumenteze.

Excepțiile invocate prin întâmpinări au fost respinse, în considerarea celor expuse în practicaua deciziei.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, va respinge ca nefondate recursurile reclamantului A. și al pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, reținând următoarele considerente:

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant A. a susținut, în esență, interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1085 C. civ. de la 1864, referitoare la caracterul cert al prejudiciului viitor, prin raportare la prețul mediu al chiriilor practicate pe piață pentru un imobil similar.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a interpretat greșit condiția legală a caracterului cert, în contextul în care nu este prevăzută de art. 1085 C. civ. de la 1864, arătând că prejudiciul trebuie să fie doar previzibil, iar cuantificarea prejudiciului viitor nu poate fi mai riguroasă decât a celui produs pentru perioada trecută. Totodată, precizează că prejudiciul pentru perioada ulterioară datei de 17 martie 2022 poate fi determinat și prin raportare la suma de 832 euro/lună, ce reprezintă chiria medie lunară pentru un imobil similar, stabilită prin raportul de expertiză pentru o perioadă anterioară.

În cauză, instanța de apel a reținut că evaluarea chiriei practicate trebuie efectuată de expert, discutată de părți și analizată de instanță care va dispune în consecința analizei sale, și nu poate fi dispus ca principiu sau ca valoare fixă raportată la chiria dintr-un anumit moment.

De asemenea, nici caracterul de certitudine vizând îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii contractuale pentru viitor nu poate fi reținut, deoarece nu se poate prezuma că nepredarea imobilului va avea drept cauză neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și că va fi făcută cu vinovăție, ori că nu vor fi incidente cauze de înlăturare a caracterului ilicit sau a vinovăției.

Prin urmare, având în vedere că în cauză nu a fost făcută dovada prejudiciului viitor, afirmațiile privind stabilirea lui, în raport cu valoarea chiriei medii pentru o perioadă anterioară celei pentru care se solicită repararea prejudiciului, nu pot fi primite, astfel încât acest motiv de recurs va fi respins, deoarece în recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac nu este posibilă evaluarea probelor care au determinat această concluzie.

O altă critică invocată de recurentul-reclamant se referă la încălcarea efectului autorității de lucru judecat al deciziei nr. 415/05.11.2013 a Curții de Apel București, prevăzut de art. 430-431 C. proc. civ., în ce privește dezlegarea dată aspectelor litigioase referitoare la caracterul cuantificabil al prejudiciului viitor, susținându-se că în acest litigiu instanța s-a raportat la chiria medie lunară multianuală pentru un imobil similar.

Această critică va fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se invocă încălcarea unei norme de procedură.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că art. 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Așadar, dacă efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune existența triplei identități, de părți, obiect, cauză, între două litigii, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat implică identitatea de părți între cele două litigii.

Totodată, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aflate pe rolul instanțelor pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat, pentru că, într-o astfel de ipoteză, s-ar ajunge în practică la obținerea unei soluții identice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranșate deja.

În cauză, recurentul-reclamant invocă puterea de lucru judecat a unei decizii care, însă, nu a analizat același raport juridic, astfel încât nu se poate prevala de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deoarece nu a fost parte litigantă în cadrul dosarului nr. x/2011, față de care este terț, sens în care va respinge această critică.

Așadar, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată ca este nefondat recursul declarat de reclamantul A..

În privința recursului declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, care a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele considerente:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea recurată este contradictorie în privința răspunderii pârâtei, în sensul că, deși instanța de apel a reținut că obligația de realizare și predare a construcției este în sarcina antreprenorului general, hotărăște că ANL este culpabilă pentru neîndeplinirea obligației de realizare a locuinței și utilităților asumate în baza contractului de mandat.

Examinând această critică, Înalta Curte notează că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un silogism juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent și consecvent. Hotărârea judecătorească, căreia îi este integrat dispozitivul care cuprinde soluția dată procesului cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivat de ce cererile părților au fost admise ori respinse. Prin urmare, între dispozitiv și considerente trebuie să existe o unitate logică și o coeziune deplină, considerentele argumentând dispozitivul în mod detaliat și explicativ.

Verificând decizia recurată în aceste coordonate, Înalta Curte constată că, pornind de la contractul de mandat nr. x/21.05.2004 perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 și reținând că recurenta-pârâtă nu și-a asumat o obligație simplă, ci una cu caracter complex, instanța de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conținutul și limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligațiile născute în puterea contractului de mandat sunt subordonate scopului executării contractului și trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, instanța de apel a arătat că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în scopul realizării ansamblului de locuințe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de pârâtă și care au reprezentat pentru reclamant contextul concret al încheierii contractului și garanția că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit.

Totodată, a identificat obligațiile pe care pârâta le are în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite potrivit legii și altor angajamente care, deși erau extrinseci mandatului, au legitimat-o față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat.

Plecând de la atribuțiile concrete ale pârâtei, instanța de apel a stabilit că aceasta a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă și la termen a proiectului și că nu a întreprins în concret niciun demers împotriva vreunei autorități sau entități care se obligaseră la asigurarea infrastructurii și utilităților, fiind insuficiente și ineficiente adresele emise în mod formal.

În acest context, instanța de apel a constatat că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit corespunzător obligația contractuală asumată prin art. 1 din contractul de mandat, aceea de a urmări finalizarea la timp, în conformitate cu standardele de calitate asumate, a imobilului, care presupune în mod necesar și racordarea la utilități, obligațiile recurentei-pârâte nefiind limitate la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților.

Toate aceste elemente imprimă deciziei atacate caracter de legalitate, împrejurare care atrage respingerea criticilor ca nefondate.

Motivarea contradictorie, pentru a putea fi considerată motiv specific de casare a unei hotărâri, presupune lipsa de coeziune a argumentelor instanței care a pronunțat hotărârea recurată în jurisdicția realizată în apel, și nu expunerea unor considerente cu ignorarea aspectelor dezlegate de fiecare în parte.

Instanța de apel a construit o motivare corespunzătoare ca urmare a analizei contractului de mandat, în contextul tuturor celorlalte convenții încheiate cu părțile implicate în construirea cartierului rezidențial și cu stabilirea obligațiilor legale și contractuale care îi reveneau recurentei-pârâte.

Prin urmare, vor fi înlăturate criticile referitoare la motivarea contradictorie a instanței de apel cu privire la tipul de răspundere al pârâtei ANL.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a constatat că, potrivit contractului de mandat, recurenta-pârâtă avea obligația de a încheia contractul de construire cu antreprenorul general și actele juridice necesare construirii locuinței și obligația de a urmări finalizarea lucrărilor până la predarea imobilului.

Astfel, nu se poate reține că motivarea ar fi contradictorie, întrucât considerentele deciziei atacate relevă un raționament corect și logic și care justifică soluția din dispozitiv. Instanța de apel a respectat exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar faptul că a ajuns la o concluzie diferită de cea dorită de parte nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale privind motivarea hotărârilor judecătorești.

Recurenta-pârâtă a mai precizat că decizia recurată este contradictorie și în ceea ce privește asumarea obligației de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare, prin raportare la obligația asumată de constructor sau antreprenorul general, prin art. 8 din contractul de construire, susținându-se totodată că, în privința utilităților, beneficiarul are la îndemână angajarea răspunderii delictuale a autorităților care și-au asumat realizarea acestora.

Înalta Curte constată că este nefondată această critică a recurentei-pârâte, având în vedere că faptele terților, constând în neîndeplinirea unor obligații care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, nu o exonerează pe aceasta, în condițiile în care răspunde în fața beneficiarilor de locuințe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator și dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Așadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalți semnatari ai convenției în executarea propriilor obligații, având în vedere că, în mod corect, instanța de apel a calificat obligațiile ANL ca fiind de rezultat, iar nu de diligență. În acest context, se constată că motivarea instanței de apel este coerentă și nu conține argumente contradictorii în sensul celor invocate de către pârâtă.

În ceea ce privește practica judiciară invocată de către recurenta-pârâtă, respectiv decizia nr. 2152/3.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2017, în considerentele căreia s-a reținut, în esență, că din prejudiciul calculat de expert, doar o fracție este determinată de fapta ANL, restul fiind cauzat de starea cartierului, instanța supremă subliniază faptul că în sistemul nostru de drept jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept și nici nu poate fi considerată drept material pentru a fi îndeplinite exigențele dispoziției de la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin recurs, recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă nu a fost indicată în cuprinsul cererii de recurs nicio normă de drept material pe care instanța de apel ar fi interpretat-o sau aplicat-o eronat, astfel încât se constată că examinarea legalității deciziei din această perspectivă, nu este posibilă.

Așadar, Înalta Curte înlătură toate criticile din recurs formulate de recurenta-pârâtă, constatând că în cauză nu se reține existența niciunuia din motivele de casare invocate.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, motivele de recurs invocate nejustificând casarea ei, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1799 din 29 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.