ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1144/2024

Ședința publică din data de 23 mai 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11.09.2020, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 3.000 euro/lună (respectiv 14.577 RON/lună la cursul de 1 euro/4,8590 RON din data de 10.09.2020) pentru perioada cuprinsă între data de 01.06.2019 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 10.09.2020, în total suma provizorie de 45.000 euro (echivalentul sumei de 218.655 RON la cursul de 1 euro/4,8590 RON din data de 10.09.2020), cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința I25C din București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuala nr. 44992, conform încheierii nr. 10108/06.07.2004, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauză.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a depus întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat privind obligarea ANL la plata de despăgubiri - daune interese, în continuare - pe viitor, iar pe fondul cauzei solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General, pentru ca, în măsura în care ANL va cădea în pretenții în urma soluționării prezentului dosar, chematul în garanție să execute obligația.

Prin încheierea din 16.09.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de necompetență funcțională și a trimis cauza uneia dintre Secțiile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului București.

La 01.10.2020, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2020**.

La termenul din 09.12.2020, Tribunalul a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale procesuale a secției a IV-a Civile a Tribunalului.

Prin încheierea din 25.11.2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale, a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției a VI-a Civile a Tribunalului București; constatând ivit conflictul negativ de competență a dispus înaintarea cauzei Curții de Apel București, Secțiile III-IV Civile pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 55, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV civilă în dosarul nr. x/2020 a fost stabilită competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamanta A. și pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în sarcina Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 19.01.2022, Tribunalul a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și chematul în garanție Municipiul București, ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 1123 din 05.05.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE. A fost obligată pârâta la plata sumei de 35.743 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință aferentă perioadei 01.06.2019 - 30.05.2022, inclusiv, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.578,50 RON.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1658A/2023 din 08.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a formulat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare după casare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată; în subsidiar, a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susține că instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la natura obligațiilor ANL, însă a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1123/2023, pronunțată în primă instanță și a deciziei civile nr. 299/2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, privind despăgubirile pentru viitor. Astfel, arată că, prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat obligarea ANL la plata unor despăgubiri în cuantum de 45.000 euro, pentru perioada 2019 și până la predarea la cheie a locuinței. Prin sentința civilă nr. 1123/2023, instanța a admis în parte acțiunea, obligând ANL la plata sumei de 35.743 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 2019-2022, înlăturând prejudiciul viitor. Împotriva soluției pronunțată de instanța de fond s-a declarat apel numai de către ANL, intimata neînțelegând să declare cale de atac.

În aceste condiții, prin raportare la faptul că reclamanta A. nu a apelat soluția Tribunalului pronunțată pe fond sub aspectul neacordării despăgubirilor « până la predarea la cheie », soluția a intrat în autoritatea de lucru judecat, ceea ce punea reclamanta în imposibilitatea de a introduce o nouă acțiune pentru perioada ulterioară, respectiv acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Mai arată că, prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, intimata A. a solicitat despăgubiri pentru perioada 07.08.2008 și până la predarea la cheie a imobilului. Reținând că prejudiciul nu poate fi evaluat pentru viitor și neacordând despăgubiri pentru întreaga perioadă pentru care a fost învestită, instanța de apel din dosarul nr. x/2017 a comis practic o eroare, care nu a fost valorificată de către intimata A. prin formularea căii de atac, ceea ce atestă faptul că soluția pronunțată în apel, sub aspectul acordării despăgubirilor doar pentru perioada 10.11.2014-mai 2019, a devenit definitivă și irevocabilă pentru aceasta, nemaiputând face obiectul unei noi judecăți pe calea unei noi acțiuni.

Cu alte cuvinte, recurenta susține că, acțiunea reclamantei fiind admisă doar în parte, reclamanta nu avea deschisă calea unei noi acțiuni pentru ceea ce nu s-a admis, ci doar posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva soluției de admitere în parte.

Concluzionează în sensul că, prin modul de judecare a prezentei cauze, instanța de apel nu a realizat o judecată efectivă, nu a acordat părților dreptul la un proces echitabil sau la apărare, prima instanță și instanța de apel apreciind că, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017, reclamantei i s-a admis integral acțiunea, iar ANL a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosință și pe viitor, în cauză realizându-se efectiv doar o actualizare a sumelor și nicidecum o judecată efectivă a cauzei cu toate garanțiile procesului civil.

Față de cele prezentate, apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (7) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că decizia este lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel nu a motivat de ce a considerat că obligațiile ANL, din contractul de mandat sunt obligații de rezultat, iar nu de diligență.

Apreciază recurenta că, pentru calificarea obligațiilor contractuale ar fi trebuit ca instanța să aplice inclusiv principiile prevăzute în C. civ. de la 1964 în ce privește contractul de mandat.

În esență, susține că suntem în prezența unui contract de mandat special, obligațiile ANL fiind în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp și pentru anumite operațiuni expres determinate. În situația dată, ar fi trebuit avute în vedere și dispozițiile prevăzute de art. 983 C. civ. din 1864, care prevăd faptul că, în caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în favoarea celui care se obligă.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, susține recurenta-pârâtă ca instanța de prim control judiciar a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat.

Astfel, arată că, prin contractul de mandat s-au prevăzut următoarele obligații în sarcina ANL: să reprezinte beneficiarul în relațiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire; să efectueze plăți din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.

Așadar, susține că obligațiile sale din contractul de mandat sunt de diligență, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor contractate de către intimata cu antreprenorul general. Împrejurarea că mandatul a fost acordat recurentei numai pentru urmărirea lucrărilor, nu și pentru alte acte sau operațiuni juridice, rezultă și din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu ANL, mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul - Contractul de construire încheiat între B. S.A. și A., autentificat sub nr. x/11.05.2006.

În combaterea aspectelor reținute de instanța de apel, învederează că, în baza Convenției nr. MM 1909/06.05.2004, obligația de finanțare și executare a utilităților și dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităților locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligații, stabilite și agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

Or, instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor, nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. O astfel de concluzie nu poate duce decât la încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ.

Mai susține și că, nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autoritățile locale, precum și faptul că, prin decizia civilă nr. 1227/2017, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte a reținut că, "În mod greșit, întreaga motivare a instanței de apel vizând obligațiile ANL ca fiind de rezultat s-a fundamentat numai pe decizii de speță ale ÎCCJ, pronunțate în acest sens, deși este știut că, potrivit Constituției, C. civ., C. proc. civ., exemplele în materie de jurisprudență națională reținute în sprijinul soluțiilor adoptate nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanță, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanța de judecată fiind obligată să se raporteze la particularitățile concrete ale speței".

În concluzie, recurenta consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit ANL o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale și obligând, în final, ANL la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

La 24 martie 2024, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a menționat că va solicita cheltuieli de judecată, pe care separată.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Contrar celor susținute de recurentă, decizia instanței de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat nici a sentinței civile nr. 1123/2023, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2020, nici a deciziei civile nr. 299/19.05.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În primul rând, instanța supremă reține că, deși invocă faptul că, prin decizia atacată se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței antemenționate, recurenta-pârâtă nu arată, în concret, ce aspecte intrate în puterea de lucru judecat din sentința primei instanțe, pronunțate în prezenta cauză, au primit o soluționare diferită prin decizia pronunțată de instanța de prim control judiciar, mai ales în contextul în care apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat.

Totodată, se reține că, prin decizia atacată, apelul exercitat doar de către pârâta ANL a fost respins, ca nefondat, sentința primei instanțe fiind menținută în totalitate. Or, argumentele din memoriul de recurs relevă faptul că recurenta-pârâtă este într-o vădită eroare în ce privește atât obiectul apelului, cât și soluția pronunțată în această cale de atac.

În al doilea rând, se reține că, prin decizia civilă nr. 299/19.05.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul x/2017, definitivă prin decizia nr. 230/03.02.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1332/15.05.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul x/2017 și a fost schimbată în parte sentința civilă atacată în sensul că, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 07.08.2008-09.11.2014 și au fost respinse pretențiile aferente perioadei 07.08.2008-09.11.2014 ca prescrise, pârâta fiind obligată la plata sumei de 54.200 euro, în echivalent RON la data plății, contravaloare lipsă de folosință, pentru perioada 10.11.2014 - mai 2019.

În prezenta cauză, recurenta invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res iudicata pro varitate accipitur).

Sub acest aspect, al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se poate reține că decizia recurată ar fi încălcat dezlegările date de instanța anterior învestită în dosarul nr. x/2017.

Recurenta a arătat că, prin decizia civilă nr. 299/19.05.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul x/2017, instanța de apel a admis cererea de chemare în judecată, în parte, doar pentru perioada 10.11.2014-mai 2019, deși reclamanta A. solicitase acordarea despăgubirilor până la data predării la cheie a imobilului. Prin urmare, consideră că nu este posibilă formularea unei noi acțiuni pentru aceleași pretenții deja respinse.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri și securitatea circuitului civil.

O hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea pozitivă a raporturilor juridice deja tranșate, pe cale principală sau incidentală, într-un proces ulterior care aduce judecății o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză, dar păstrând identitatea de părți și având legătură cu ce s-a tranșat într-o primă instanță.

Extinzând analiza acestei critici la principiul securității raporturilor juridice, care face parte din ordine juridică internă și trebuie, de asemenea, respectat, Înalta Curte va face următoarele considerații:

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante și că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție (e.g. cauza C. împotriva României, hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31; cauza Mitrea împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, par. 23).

S-a considerat că repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de instanțe este de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (par. 41, cauza C. împotriva României) și că pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special din cauza faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca instanța să tranșeze urmarea aceluiași litigiu, în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea și cauza Amurăriței c. României, par. 37; cauza Avram c. României, par. 42).

Or, în cauză, în mod corect, a reținut instanța de apel că, deși cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 a fost admisă doar pentru perioada 10.11.2014-mai 2019, prin decizia pronunțată în cauza anterioară nu s-a stabilit lipsa de temeinicie a pretențiilor pentru viitor în considerarea inexistenței prejudiciului, ci cu motivarea caracterului său incert la acel moment, raportat la imposibilitatea de cuantificare pentru o perioadă ulterioară.

Astfel, în precedentul dosar, instanța de apel a reținut, cu privire la prejudiciul viitor, că, deși existența sa este generată de lipsa de folosință a locuinței ce se va produce în viitor, întinderea sa nu poate fi stabilită cu certitudine prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului propus chiar de reclamantă. În acest sens, a constatat că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului material compus din lipsa de folosință a locuinței echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă pentru un imobil similar. Cum cuantumul chiriei practicate pe piața liberă fluctuează în funcție de evoluția pieței imobiliare, instanța de apel a reținut că acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, constând în lipsa de folosință a locuinței, putea fi utilizat doar pentru perioada în care prejudiciul s-a produs efectiv. În schimb, a reținut că acest criteriu nu putea fi utilizat și pentru determinarea întinderii prejudiciilor viitoare, întrucât la momentul soluționării cauzei nu se putea determina cu certitudine valoarea chiriei ce va fi practicată în viitor pe piața liberă pentru un imobil similar. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că prejudiciul are caracter cert și determinabil doar cu privire la perioada în care reclamanta a fost lipsita efectiv de folosința imobilului, prejudiciul viitor nefiind însă cuantificabil.

Totodată, prin decizia nr. 230/03.02.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2017 s-a reținut faptul că paguba invocată de reclamanta-intimată se produce în mod continuu, cu fiecare zi care trece fără ca aceasta să fie pusă în posesia utilă a locuinței. Fapta ilicită imputată recurentei ANL constă în inacțiune continuă, referitoare la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

În cadrul prezentului dosar, nr. x/2020, a fost cercetată existența unui prejudiciu cert aferent perioadei 01.06.2019 și până la predarea la cheie a imobilului, instanțele devolutive apreciind, pe baza probatoriului administrat și pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, că, pentru perioada 01.06.2019-30.05.2022 prejudiciul este evaluabil, având caracter cert, raportat la prețul chiriei.

În concluzie, cum elementele de fapt privind prejudiciul, supuse analizei și tranșate în dosarul nr. x/2017, sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de față, introdusă pe rolul instanțelor de judecată ulterior deciziei nr. 299/19.05.2020 a Curții de Apel București, rezultă că această decizie nu se bucură de autoritate de lucru judecat și în ce privește caracterul cert al prejudiciului aferent perioadei ulterioare lunii mai 2019, critica fiind nefondată.

A mai invocat recurenta-pârâtă și faptul că, prin modul de judecare a prezentei cauze nu s-a realizat o judecată efectivă, nu s-a acordat părților dreptul la un proces echitabil și la apărare, instanța de apel apreciind că, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017 s-a admis integral acțiunea, prezentul dosar vizând doar o actualizare a sumelor.

Această critică, deși poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi primită.

Analizând actele dosarului, instanța supremă reține că, în cauză, ambele părți au invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 299/19.05.2020, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, astfel că, în cauză, nu a fost contestat faptul că dezlegările chestiunilor litigioase cu caracter definitiv din precedentul dosar se impun ca un dat și în fața instanțelor din dosarul nr. x/2020.

Instanța supremă reține că, în contextul realizării proiectului guvernamental de locuințe Henry Coandă, la 03.03.2004, s-a încheiat între reclamanta A., în calitate de mandant și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. x/03.05.2004, în baza căruia aceasta din urmă a fost mandatată să o reprezinte pe reclamantă în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi și finalizării lucrărilor locuinței tip I25 C. pen. lotul nr. 417.

Din cauză că pârâta ANL nu și-a executat obligațiile contractuale, reclamanta a solicitat Tribunalului București obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru perioada august 2008-mai 2019, iar cererea a format obiectul dosarului nr. x/2017, în care s-a pronunțat decizia nr. 299/19.05.2020, pronunțată de Curtea de Apel București.

Cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 a avut ca temei răspunderea civilă contractuală a mandatarului Agenția Națională pentru Locuințe pentru neexecutarea mandatului, în baza art. 14 din contractul de mandat nr. x/03.05.2004. În considerentele deciziei anterior menționate, s-a stabilit că fapta culpabilă, imputată mandatarului, este reprezentată de nefinalizarea imobilului și nerealizarea infrastructurii terenului și rețelei de utilități, obligația asumată fiind una de rezultat. S-au reținut totodată ca fiind îndeplinite toate condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ceea ce privește prejudiciul, s-a constatat că prejudiciul reclamat are caracter cert și determinabil doar cu privire la perioada în care reclamanta a fost lipsită efectiv de folosința imobilului, prejudiciul viitor nefiind cuantificabil.

În cauza de față, având aceleași părți și aceeași cauză, intimata-reclamantă A. a solicitat repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului, ca urmare a aceleiași fapte ilicite - în ambele componente, respectiv nefinalizarea construcției și nerealizarea infrastructurii de utilități - pentru o perioadă ulterioară, începând cu luna iunie 2019.

În urma administrării probatoriului, pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei în privința soluției primite, instanța de apel a stabilit că, în ce privește fapta ilicită imputată ANL, situația de fapt este neschimbată în raport cu cea analizată în precedentul dosar, respectiv că, la data expertizei (23.11.2022), imobilul nu era finalizat, iar conform înscrisurilor depuse în dosarul primei instanțe, infrastructura de utilități a fost finalizată la data de 06.06.2022.

În raport de cele expuse mai sus, în mod corect a reținut instanța de apel că hotărârea judecătorească anterioară se impune cu autoritate de lucru judecat, conform art. 430 C. proc. civ., în ceea ce privește existența unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate și a vinovăției, singurul aspect rămas de determinat în cadrul prezentei cauze fiind cuantumul prejudiciului.

Altfel spus, dacă o chestiune litigioasă a fost deja tranșată, definitiv, de către o instanță, părțile între care a purtat litigiul, nu mai pot relua judeca asupra acesteia, instanța nou învestită având obligația de a nu mai proceda la cercetarea fondul cauzei, prin administrarea, în condiții de contradictorialitate, a probatoriilor, întrucât ar presupune reanalizarea unor raporturi juridice deja lămurite printr-o hotărâre definitivă.

Procedând în această manieră nu s-a încălcat dreptul recurentei-pârâte la o judecată efectivă și la apărare, întrucât aceasta a avut ocazia de a administra probe și de a dezbate în contradictoriu toate aspectele privind îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale în cadrul dosarului nr. x/2017

Instanțele anterioare nu au dus atingere nici uneia dintre garanțiile procesuale recunoscute recurentei-pârâte, de vreme ce procedura de citare a fost legal îndeplinită în prezenta cauză, atât în fața instanței de fond, cât și a celei de apel, astfel că recurenta-pârâtă nu a suferit niciun impediment pentru a nu compărea în fața instanței și a-și exercita dreptul la apărare, însă, strict în limitele art. 430 C. proc. civ.

Criticile recurentei-pârâte, subscrise de aceasta motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care privesc aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material privitoare la mandat și la interpretarea convențiilor în determinarea caracterului obligațiilor ANL din contractul de mandat încheiat cu reclamanta, nu pot fi primite spre analiză întrucât sunt străine de raționamentul instanței de apel expus în cadrul deciziei atacate.

Cu referire la natura obligației, instanța de apel a reținut faptul că, în primul litigiu purtat între părți s-a stabilit în mod definitiv că obligația asumată de ANL este una de rezultat, atât în privința finalizării construcției propriu-zise, cât și în privința realizării infrastructurii de utilități, în baza prevederilor contractului de mandat și a atribuțiilor reglementate de Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, fiind avută în vedere inclusiv situația creată de convenția MM nr. 1909/2004.

Prin urmare, reținând în mod corect autoritatea de lucru judecat a celor statuate în cadrul dosarului nr. x/2017, instanța de apel nu a procedat la o analiză proprie a convenției și a legislației aplicabile, care să poate fi supusă cenzurii pe calea prezentei căi de atac din perspectiva argumentelor aduse prin memoriul de recurs.

De altfel, susținerile recurentei-pârâte sunt și contradictorii, de vreme ce, pe de o parte recunoaște reținerea corectă de către instanța de apel a autorității de lucru judecat cu privire la natura obligațiilor ANL, iar pe de altă parte, urmărește în mod nepermis repunerea în discuție a acelorași chestiuni tranșate cu caracter definitiv în dosarul anterior .

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1658A/2023 din 8 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.