ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1405/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata unor sume de bani reprezentând debite restante către ANL.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General.

Prin sentința civilă nr. 1086 din 7 mai 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-au respins ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională. Totodată, s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.

Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la nerespectarea considerentelor deciziei nr. 5197/25.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Sub acest aspect s-a susținut că lotul reclamantei nr. 673 face parte integranta din Proiectul Guvernamental de Locuințe ANL - Henri Coanda, la fel ca și lotul nr. x al beneficiarului din primul litigiu. Astfel, decizia din primul litigiu conține dezlegări în ceea ce privește intreg programul guvernamental în discuție, referitoare la elementele comune ale acestui proiect, nu doar pentru elementele individual determinate ale lotului nr. 403.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotararea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 vechiul C. civ., coroborat cu art. 5 alin. (16)

1

pct. 4 si 5 din Legea nr. 192/1998 privind organizarea și funcționarea ANL, art. 17.4 din Regulamentul de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe din 27.06.2001, raportat și la art. 37 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, coroborat cu art. 5 din H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcție și a instalațiilor aferente și din H.G. nr. 343/2017 de aprobare a Regulamentului privind recepția construcțiilor din 18.05.2017.

Recurenta a arătat că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanța de apel nu a făcut o analiză și o aplicare corectă a dispozițiilor legale evocate raportat la situația contractuală a părților, referindu-se în mod expres la obligația de rezultat a pârâtei ANL de a asigura realizarea recepției la terminarea lucrărilor și recepția finală a locuinței.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că pârâta ANL avea obligația contractuală de a realiza recepția la terminarea lucrărilor, și după semnarea procesului-verbal de predare-primire nr. x din 19 mai 2014, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate ca probe în apel.

Intimatul-chemat în garanție Municipiul București prin Primar General a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive, a nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și inadmisibilității căii de atac exercitate în contradictoriu cu acesta, iar, pe fond, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu a avut calitate procesuală în apel.

Totodată, a depus întâmpinare și intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, susținând în esență că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare evocate, întrucât criticile formulate vizează temeinicia deciziei atacate, și nu nelegalitatea acesteia, întrucât nu rezultă din recurs încălcarea vreunei norme de drept material.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, reclamanta și-a întemeiat calea de atac pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru invocarea motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al articolului menționat, este necesară individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziție legală de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reținute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica.

Totodată, motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunțate de instanța de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege se sancționează cu anularea recursului.

Această soluție se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au invocate formal.

Din perspectiva incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a reținut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011. În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că decizia menționată conține dezlegări cu privire la întreg programul guvernamental, nu vizează doar elementele individual determinate ale lotului nr. x, evidențiind în acest sens raportul juridic de indivizibilitate al elementelor de urbanizare dintre cele două loturi, nr. 403 și respectiv nr. 673, care aparține reclamantei.

Înalta Curte reține că argumentele expuse de recurenta-reclamantă, prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, concrete formulate împotriva deciziei recurate, fiind în realitate o reiterare a susținerilor aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin recursul formulat, recurenta a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969 vechiul C. civ., coroborat cu art. 5 alin. (16)

1

pct. 4 si 5 din Legea nr. 192/1998 privind organizarea și funcționarea ANL, art. 17.4 din Regulamentul de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe din 27.06.2001, raportat și la art. 37 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, coroborat cu art. 5 din H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcție și a instalațiilor aferente și din H.G. nr. 343/2017 de aprobare a Regulamentului privind recepția construcțiilor din 18.05.2017.

Conform acestor dispoziții legale, recurenta susține că pârâta ANL avea obligația de a realiza recepția la terminarea lucrărilor și după semnarea procesului-verbal de predare-primire nr. x din 19 mai 2014, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate ca probe în apel.

Înalta Curte subliniază că, deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale prin decizia atacată.

În egală măsură, Înalta Curte notează că prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă reiterează susținerile din cuprinsul acțiunii introductive și a cererii de apel, fără însă a le adecva hotărârii atacate, cu privire la care, în mod concret nu se formulează critici în conformitate cu motivele de casare invocate.

Recurenta reia susținerile referitoare la procedura care reglementează darea în folosință a unei construcții, la obligațiile contractuale ale pârâtei, raportat la clauzele contractului de mandat și la dispozițiile legale care reglementează atribuțiile Agenției Naționale pentru Locuințe, totodată, redă situația de fapt dedusă judecății și face trimitere la probele care îi susțin poziția procesuală și invocă prevederi ale unor Regulamente, dar omite a dezvolta critici de nelegalitate privitoare la motivarea expusă de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate.

Verificând decizia recurată, se reține că motivele invocate de reclamantă au fost analizate de către instanța de apel, reclamanta primind un răspuns în ceea ce privește pretinsele motive de nelegalitate a procedurii care reglementează darea în folosință a unei construcții.

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile, întrucât nu se poate reține neexecutarea unei obligații în condițiile în care creditorul a acceptat o executare parțială și nici producerea unui prejudiciu corespondent neexecutării totale. Totodată, s-a constatat că intrarea în posesia locuinței lipsește de cauză acțiunea introdusă în repararea prejudiciului reprezentat de lipsa de folosință, deși prejudiciul real se referă la costurile pretins suportate de reclamantă pentru lucrările de remediere a defectelor și neconformităților lucrărilor, însă aceste prejudicii, aflate în legătură cu situația de fapt, nu au fost solicitate, reclamanta invocând un prejudiciu corespondent unei situații de fapt diferite - cea în care beneficiarul nu a acceptat executarea parțială și, pe cale de consecință, nu a avut niciun moment folosința locuinței.

Înalta Curte constată astfel că motivele pentru care reclamanta a acționat pârâta în judecată au fost deja cenzurate în calea de atac devolutivă, instanța de apel argumentând netemeinicia demersului juridic promovat.

În consecință, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunțate de ultima instanță de fond, rezultă că recurenta-reclamantă avea obligația, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în concret la considerentele instanței de apel, să le combată și să dezvolte un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivelor de casare invocate, condiție neîndeplinită în cauză.

Dimpotrivă, recurenta, reiterând susținerile din etapele procesuale anterioare, ignoră existența judecății anterioare și decizia recurată, făcând abstracție, totodată, de natura căii de atac extraordinare a recursului.

În concluzie, se reține că recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-și nemulțumirea în raport cu soluția de respingere a apelului și, implicit, a acțiunii formulate, urmărește reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecății și a materialului probator existent la dosarul cauzei. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac.

Devine astfel incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod, situație în care, deopotrivă, sunt încălcate exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1868/A din 9 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1868/A din 9 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.