ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1954/2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 ianuarie 2021, pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă, sub nr. x/3/2021, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE (A.N.L.), a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata daunelor materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.600 euro/lună (echivalentul sumei de 7.793,44 lei/lună, la cursul de 1 euro/4,8709 lei din 11.01.2021 (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte) pentru perioada cuprinsă între 13.08.2018 - 12.01.2021, în sumă totală de 44.800 euro (echivalentul a 218.216,32 lei la cursul de 1 euro/4,8709 lei din data de 11.01.2021), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula și până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip I26, Lotul (…), situat în București, sectorul 1, având numărul cadastral (...)/105, înscris în C.F.I. nr. (…); cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvențională din 25 martie 2021, pârâta a solicitat, în principal, rezilierea contractului de mandat nr. HC0296/12.05.2004 pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de reclamant, respectiv neasigurarea finanțării bancare necesară continuării lucrărilor de construire aferente locuinței, în subsidiar, rezoluțiunea contractului în temeiul dispozițiilor art. 1020 C. civ. de la 1864.

Pârâta a formulat, la 25 martie 2021 (fila (…) vol. 1 dosar tribunal), cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General.

Prin cererea precizatoare din 16 martie 2023 (fila (…) vol. 2 dosar tribunal), reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 44.751,63 euro (contravaloare lipsă de folosință pentru perioada cuprinsă între 13.10.2018 și până la data întocmirii raportului de expertiză), precum și la plata sumei de 1.300 euro/lună calculată în continuare, până la data predării la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor, a locuinței și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.

Prin sentința civilă nr. 1323 din 23 mai 2023, Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE și chematul în garanție MUNICIPIUL BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL, ca neîntemeiată. A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1646 din 27 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 1323 din 23 mai 2023, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021*, ca nefondat.

A fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 44.751,63 euro, în echivalent lei la data plății, conform cursului B.N.R., reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 13.10.2018-25.05.2022; a fost respinsă în rest cererea principală, ca neîntemeiată.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.533,22 lei (fond și apel).

Pârâta a declarat recurs împotriva hotărârii instanței de apel.

În susținere recursului declarat, recurenta-pârâtă invocă nemotivarea deciziei civile atacate în ceea ce privește cererea reconvențională, sub aspectul rezilierii mandatului, în principal, și al rezoluțiunii mandatului, în subsidiar.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât motivarea nu oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, este adevărat că motivarea instanței nu trebuie să aibă în vedere absolut toate detaliile invocate de părți, însă instanța trebuia să determine raporturile juridice obligaționale dintre părți care să conducă la stabilirea naturii răspunderii contractuale a A.N.L., să efectueze o analiză a elementelor răspunderii, să identifice faptele ilicite care să fi fost săvârșite de A.N.L. și care să fi condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul pretins de intimat.

Mai arată recurenta-pârâtă că dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești, întrucât aceasta este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, aceeași concluzie desprinzându-se și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil (cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994; în același sens, cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005).

Recurenta-pârâtă conchide în sensul că, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea instanței de apel apare ca nemotivată și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Un alt motiv de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale a A.N.L., însă, a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3246/2018, precum și a deciziei civile nr. 1984/2019, pronunțate în dosarul nr. x/3/2016, privind despăgubirile pe viitor.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă subliniază că, prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2016, intimatul B a solicitat despăgubiri începând cu 2013 și până la predarea la cheie a imobilului, respectiv până în prezent. Reținând că prejudiciul nu poate fi evaluat pentru viitor și neacordând despăgubiri pentru întreaga perioadă pentru care a fost învestită, instanța de apel din dosarul nr. x/3/2016 a comis practic o eroare, care nu a fost valorificată de către intimatul B prin formularea căii de atac, ceea ce atestă faptul că soluția pronunțată în apel sub aspectul acordării despăgubirilor doar pentru perioada 2013-2018 a devenit definitivă, nemaiputând face obiectul unei noi judecăți pe calea unei noi acțiuni.

În aceste condiții, potrivit recurentei-pârâte, soluția a intrat în autoritatea de lucru judecat, ceea ce pune reclamantul în imposibilitatea de a introduce o nouă acțiune pentru perioada ulterioară, respectiv acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Recurenta-pârâtă susține că, dacă prin hotărârea judecătorească nu s-a dispus admiterea integrală a pretenției reclamantului, acest lucru echivalează cu admiterea cererii de chemare în judecată în parte, neexistând posibilitatea pentru acesta de a introduce o nouă acțiune pentru ceea ce nu s-a admis, unica posibilitate fiind aceea de a critica aspectul nesoluționat favorabil de către instanță în cadrul căii de atac. Nu există nicio dispoziție legală în Codul de procedură civilă care să confere dreptul unui reclamant de a formula o nouă acțiune, în detrimentul exercitării căii de atac, atunci când i s-au admis în parte pretențiile.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că, prin modul de judecare a prezentei cauze, au fost încălcate dreptul la un proces echitabil și la apărare, instanța de apel apreciind că, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/3/2016, reclamantului i s-a admis integral acțiunea, iar A.N.L. a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosință și pe viitor, în cauza dedusă judecății, realizându-se doar o actualizare a sumelor și nu o judecată efectivă, cu toate garanțiile procesului civil.

În opinia recurentei-pârâte, dacă s-au solicitat despăgubiri până la predarea la cheie a imobilului, iar instanța de apel din dosarul nr. x/3/2016 a acordat doar pentru o anumită perioadă, apreciind că nu se impune acordarea acestora în continuare, prin nerecurarea soluției de către reclamant, s-a stins dreptul acestuia de a mai valorifica analizarea de către instanță a perioadei ulterioare, fiind incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel și din perspectiva calificării obligațiilor care îi incumbă ca fiind de diligență și nu de rezultat.

În primul rând, pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului de mandat, recurenta-pârâtă consideră că instanța ar fi trebuit să aplice și să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat în conformitate cu Codul civil de la 1864.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă opinează în sensul că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel nu a motivat încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligație de diligență, ca reprezentând o obligație de rezultat.

Or, astfel cum suține recurenta-pârâtă, prin contractul de mandat încheiat, a acționat în numele și pe seama mandantului său, depunând toate diligențele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea și finalizarea imobilului. În plus, noțiunea de urmărire a executării lucrărilor definește acțiuni de diligență, astfel că întinderea mandatului ce i-a fost acordat este clar definită și stabilită.

Potrivit recurentei-pârâte, obligația mandantului se încadrează în limitele și particularitățile unui mandat convențional ce derivă din voință expresă a părților, acordat pentru o anumită operațiune și pentru o anumită perioadă de timp, susținând că, în situația dată, ar trebui avute în vedere și dispozițiile prevăzute de art. 983 C. civ. de la 1864.

Sub un argument secund, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat, în care s-au prevăzut în sarcina sa obligațiile de a reprezenta beneficiarul în relațiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire și de a efectua plăți din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.

Recurenta-pârâtă susține că, din analiza contractului de mandat, se poate constata că are o obligație de diligență, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor contractate de către intimat cu antreprenorul general, iar împrejurarea că mandatul i-a fost acordat numai pentru urmărirea lucrărilor, nu și pentru alte acte sau operațiuni juridice, rezultă și din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu A.N.L., mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în baza convenției nr. MM 1909/06.05.2004, obligația de finanțare și executare a utilităților și dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităților locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligații, stabilite și agreate de comun acord la momentul semnării acesteia, detaliind obligațiile ce revin S.C. C S.A., Consiliului Local al Sectorului 1 București, Consiliului Județean Ilfov, Consiliului Local al Orașului Voluntari, S.C. ELECTRICA S.A. F.D.F.D.E. Muntenia Sud, S.C. DISTRIGAZ SUD S.A.

Invocând încălcarea dispzițiilor art. 969 din vechiul C. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autoritățile locale, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimat, și acceptat în același mod de mandatar, nu se poate deduce sau nu se poate prezuma.

Tot cu privire la obligațiile A.N.L. ca fiind de rezultat, recurenta-pârâtă invocă decizia civilă nr. 1227/2017, pronunțată în dosarul nr. x/3/2011* de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecații și a atribuit A.N.L. o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 330 și art. 337 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a cerut lămuriri expertului cu privire la prejudiciul stabilit prin raportul de expertiză, lămuriri care s-au concretizat prin „Răspunsul la obiecțiuni” depus la termenul din 06.12.2022, din care rezultă că prejudiciul stabilit pentru lipsa de folosință este în cuantum de 28.500,30 euro și nu de 44.751,63 euro, astfel cum a reținut instanța de apel.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, mandatul fiind valid și producând efecte între părțile contractante, acestea sunt obligate să îl respecte. Ca atare, recurenta-pârâtă arată că, prin blocarea creditării, intimatul-reclamant a încălcat dispozițiile prevăzute la art. 2 și 4 din contractul de mandat încheiat, astfel încât a determinat, prin propriul său comportament, nefinalizarea lucrărilor de construcții.

Precizează că motivarea hotărârii permite și în viitor declanșarea altor acțiuni pentru lipsa de folosință, A.N.L., fiind în imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor contractuale, momentul predării efective a locuinței la cheie putând fi amânat la nesfârșit de către intimatul-reclamant.

Prin urmare, față de nerespectarea obligațiilor contractuale de către intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă apreciază că se impune rezilierea sau rezoluțiunea contractului de mandat, lipsa finanțării împiedicând îndeplinirea obligației stabilite prin contract, respectiv finalizarea imobilului, aspect reținut și de instanțele de judecată în cauze similare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nemotivarea deciziei instanței de apel în ceea ce privește cererea reconvențională sub aspectul rezilierii contractului de mandat, respectiv a rezoluțiunii acestuia.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a redat considerentul instanței de apel, prin care Curtea a arătat că, din moment ce reclamantul nu a solicitat rezilierea contractului, acesta are obligația de a achita contravaloarea lucrărilor rămase de executat în privința locuinței sale, indiferent de sursa de finanțare.

A arătat recurenta-pârâtă că, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea instanței de apel apare ca nemotivată, constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte precizează că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De asemenea, se reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistența motivării însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea expunând considerente de fapt și de drept în susținerea soluției pronunțate. Astfel, instanța de apel a răspuns criticilor formulate de pârâtă cu privire la soluția de respingere de către prima instanță a cererii sale reconvenționale, astfel cum reiese din considerentele expuse la fila (…) din hotărâre.

Se impune a se arăta, de asemenea, că redarea unor considerente disparate din hotărârea instanței de apel nu se circumscrie motivului de casare invocat de recurenta-pârâtă.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat faptul că, deși instanța de apel a reținut, în raport de sentința civilă nr. 3246 din 26 octombrie 2018 și de decizia civilă nr. 1984 din 25 noiembrie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/3/2016 de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, respectiv de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, autoritatea de lucru judecat cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale a A.N.L., a încălcat această autoritate cu privire la despăgubirile pe viitor.

Recurenta-pârâtă a precizat că, prin decizia civilă nr. 1984 din 25 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2016, instanța a admis în parte acțiunea, obligând A.N.L. la plata sumei reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada 2013-2018, înlăturând prejudiciul viitor, iar această soluție nu a fost recurată de reclamant.

Recurenta-pârâtă a susținut că, prin decizia civilă indicată mai sus, instanța de apel a admis cererea de chemare în judecată, în parte, doar pentru perioada 2013-2018, deși reclamantul solicitase acordarea despăgubirilor până la data predării la cheie a imobilului. Prin urmare, consideră că nu este posibilă formularea unei noi acțiuni pentru aceleași pretenții deja respinse.

În raport de criticile invocate, Înalta Curte arată că o hotărâre judecătorească definitivă se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri și securitatea circuitului civil.

O hotărâre definitivă se va impune cu autoritatea pozitivă a raporturilor juridice deja tranșate, pe cale principală sau incidentală, într-un proces ulterior care aduce judecății o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză, dar păstrând identitatea de părți și având legătură cu ce s-a tranșat într-o primă instanță.

De asemenea, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante și că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție.

Or, deși cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2016 a fost admisă doar pentru perioada 15.11.2013-12.10.2018, prin decizia pronunțată în această cauză nu s-a stabilit lipsa de temeinicie a pretențiilor pentru viitor în considerarea inexistenței prejudiciului, ci cu motivarea caracterului său incert la acel moment, raportat la imposibilitatea de cuantificare pentru o perioadă ulterioară.

Astfel, în precedentul dosar, instanța de apel a reținut, cu privire la prejudiciul viitor, că, acesta este probabil și că, în cauză, instanța de fond a luat în considerare, ca și criteriu, chiria menționată în raportul de expertiză, reținându-se caracterul cert al prejudiciului doar pentru trecut, respectiv pentru perioada 15.11.2013-12.10.2018, însă nu și pentru viitor, având în vedere faptul că, în timp, chiria medie la care a fost raportat prejudiciul, se poate modifica.

În cauza pendinte, a fost cercetată existența unui prejudiciu cert aferent perioadei 13.10.2018-25.05.2022, instanța devolutivă apreciind, pe baza probatoriului administrat și pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, că, pentru această perioadă prejudiciul este evaluabil, având caracter cert, fiind determinat prin expertiza efectuată în cauză.

În concluzie, cum elementele de fapt privind prejudiciul, supuse analizei și tranșate în dosarul nr. x/3/2016, sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de față, introdusă pe rolul instanțelor de judecată ulterior deciziei nr. 1984 din 25 noiembrie 2019 a Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă, rezultă că această decizie nu se bucură de autoritate de lucru judecat și în ce privește caracterul cert al prejudiciului aferent perioadei ulterioare - 13.10.2018-25.05.2022 -, critica fiind nefondată.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel din perspectiva greșitei aprecieri a obligațiilor pe care și le-a asumat prin contractul de mandat, ca fiind de rezultat și nu de diligență.

În raport de această critică, Înalta Curte reține că în dosarul nr. x/3/2016, prin decizia civilă nr. 1984 din 25 noiembrie 2019 a Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă, s-a reținut că obligațiile asumate prin contractul de mandat încheiat între părțile din prezenta cauză, sunt obligații de rezultat și nu de diligență.

Ca atare, nicio altă situație contrară celei reținute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanței de judecată în litigiul pendinte reținerea chestiunii litigioase tranșate definitiv, argumentele și probele contrare ale părții rămânând fără efect în cadrul celui de al doilea proces.

Or, lucrul judecat trebuie considerat adevărat - res judicata pro veritate accipitur - pentru că exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției.

De altfel, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în sensul menționat mai sus a fost valorificat în mod corect de către instanța de apel, astfel cum reiese din considerentele ce se regăsesc la fila 21 din decizia recurată.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva încălcării prevederilor legale referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, susținând că, în ceea ce privește fapta ilicită, aceasta trebuie să fie apreciată prin raportare la obligațiile ce cad în sarcina sa, conform contractului de mandat. A mai arătat recurenta-pârâtă că, în baza convenției nr. MM 1909/06.05.2004, obligația de finanțare și de executare a utilităților și dotărilor tehnico-utilitare este în sarcina autorităților locale, care s-au angajat la îndeplinirea anumitor obligații, stabilite și agreate de comun acord, la momentul semnării acesteia.

A criticat hotărârea și din perspectiva cuantumului sumei reținute prin răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, ca de altfel și din perspectiva încălcării de către intimatul-reclamant a prevederilor art. 2 și 4 din contractul de mandat, fapt ce jusitifică, în opinia sa, rezoluțiunea/rezilierea contractului.

Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1646 din 27 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1646 din 27 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.