ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1700/2024

Ședința publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor constată următoarele:

- obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.862 RON/lună la cursul de 1 euro/4.8850 RON din data de 22.03.2021) pentru perioada cuprinsă între 23.03.2018 și 22.03.2021, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 211.032 RON la cursul de 1 euro/4.8850 RON din data de 22.03.2021), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința situată pe parcela nr. 2005, în blocul A10, tronson 3 din Municipiul București, având numărul cadastral x și înscris în CF nr. x;

- obligarea pârâtei A.N.L. să asigure finalizarea lucrărilor de construire ale locuinței anterior menționate prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea la cheie către reclamantă;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a depus la data de 06.05.2021 întâmpinare și cerere de chemare în garanție împotriva constructorului B. S.R.L., precum și împotriva Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 1902 din 02.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale (funcționale) și s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Prin încheierea din data de 13.09.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis la rândul său excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, constatând totodată ivit conflictul negativ de competență.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, sesizată cu soluționarea conflictului de competență, a stabilit, prin sentința civilă nr. 153 F din 15.11.2021, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din data de 14.04.2022 Tribunalul București – secția a VI-a civilă a respins, ca inadmisibile, cererile de chemare în garanție a Municipiului București și a societății B. S.R.L.

Reclamanta A. a depus la data de 09.06.2022 o cerere precizatoare câtime pretenții și actualizare cuantum cheltuieli de judecată, prin care a învederat că înțelege să își însușească concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, sens în care a solicitat să fie obligată pârâta A.N.L. la plata sumei totale de 24.967 euro (pe baza sumelor anuale și implicit lunare din tabelul cuprins în raportul de expertiză întocmit de către expertul judiciar C., conform petitului cererii de chemare în judecată, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru perioada cuprinsă între 23.08.2018 și până la data întocmirii raportului, precum și la plata sumei de 580 euro/lună, (pe baza chiriei medii obținute prin raportul de expertiză) în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând media contravalorii lipsei de folosință, calculată în continuare de la data de 15.03.2022 până la data predării la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor, a locuinței și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.

A mai solicitat reclamanta să fie obligată pârâta A.N.L. să asigure finalizarea lucrărilor de construire prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamantă, precum și obligarea pârâtei A.N.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 15.179,80 RON constând în onorariu avocat 5.833,80 RON, taxă judiciară de timbru de 5.346 RON și onorariul expertului judiciar în cuantum de 4.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1770 din 19.07.2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agentia Națională pentru Locuințe, astfel cum a fost precizată; ca atare, a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 24.967 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 23.08.2018 – 15.03.2022; de asemenea, au fost respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 13.409,88 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1369 din 4 octombrie 2023, Curtea de apel București – secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei, precum și cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată.

În cadrul memoriului de recurs s-a susținut faptul că, în realitate, nu a existat o judecată efectivă a cauzei și nici o analiză a situației de fapt și a probelor administrate în vederea aplicării normelor legale incidente, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, a precizat recurenta-pârâtă că, potrivit contractului de cooperare, Municipiul București s-a obligat să asigure proiectarea, finanțarea și execuția lucrărilor conform planului de urbanism, acest contract nefiind niciodată contestat, reziliat sau cesionat. Prin urmare, contractul de cooperare are valoare de lege între părțile contractante, iar în caz de neexecutare a obligațiilor asumate, atrage răspunderea contractuală.

A mai arătat titulara memoriului de recurs că, din coroborarea dispozițiilor legale și contractuale rezultă faptul că Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, fiind răspunzătoare de suportarea consecințelor și plata eventualelor despăgubiri.

În opinia recurentei-pârâte, Primăria Municipiului București este cea care și-a asumat obligația de a executa lucrările de utilități, fiind astfel admisibilă cererea de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile legale și contractuale.

Față de cele anterior expuse, consideră titulara memoriului de recurs că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate de părți, prin care au fost stabilite drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic.

A susținut recurenta că, instanța de apel nu a avut în vedere modul de redactare a clauzelor contractuale și nici prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.. Contrar reținerilor din decizia atacată, nici Legea nr. 152/1998 nu conține vreo dispoziție din care să reiasă obligația A.N.L. de a efectua ea însăși lucrările de utilități și de construire, precum și de a preda locuința beneficiarilor.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în temeiul legii, obiectul său de activitate nu include efectuarea lucrărilor de construire și predare a locuințelor, această obligație revenind constructorului, A.N.L. având obligația de a efectua toate operațiunile imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire, respectiv punerea la dispoziția antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, consemnarea dispozițiilor de șantier date de proiectant, supravegherea desfășurării lucrărilor, etc, obligații similare fiind prevăzute și în contractul de mandat.

Faptul că prin intermediul A.N.L. se derulează realizarea ansamblului de locuințe nu are semnificația răspunderii exclusive a pârâtei pentru finalizarea acestuia, A.N.L. nefiind dezvoltator imobiliar.

În opinia recurentei, A.N.L. trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de intimați în baza contractului de mandat, contract preexistent, ce atrage răspunderea contractuală, neputând fi asimilată poziției legale, reținută de instanța de apel, care presupune analizarea unei răspunderi delictuale.

S-a mai arătat că, în baza contractului de mandat, A.N.L. și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței, fără a se obliga însă la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire.

Astfel, susține recurenta că în mod neîntemeiat s-a reținut că a fost probată culpa A.N.L., obligația de mijloace asumată fiind îndeplinită cu suficientă diligență.

Prin memoriul de recurs s-a mai criticat raționamentul instanței de apel privind modalitatea de raportare la dispozițiile legale care nu au legătură cu contractul de mandat, prin decizia recurată fiind instituită, în mod nelegal, în sarcina pârâtei și obligația de realizare a lucrărilor de infrastructură și utilități.

Recurenta a mai învederat că reclamanta nu a mandatat A.N.L. să o reprezinte în relația cu entitățile care s-au obligat să asigure proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu poate fi imputată pârâtei neexecutarea vreunei obligații sub acest aspect. În acest sens, recurenta a făcut trimitere la o serie de decizii pronunțate în dosare similare, precizând că, în situația în care instanțele de judecată au constatat că, în privința finalizării cartierului Henri Coandă, fiecare parte contractantă răspunde de îndeplinirea obligațiilor asumate, pronunțarea unei soluții contrare, care să constate culpa A.N.L., ar contrazice soluțiile intrate în autoritate de lucru judecat și supuse deja executării.

În continuare titulara memoriului de recurs a susținut că în mod greșit a reținut instanța de apel că A.N.L. este culpabilă pentru nefinalizarea locuinței și a utilităților, în ciuda faptului că în privința utilităților existau contracte încheiate cu entități specializate pe fiecare domeniu.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, pârâta neputând fi răspunzătoare pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

Potrivit recurentei, motivarea instanței de apel este superficială și contravine prevederilor legale existente în materie, nefiind examinate faptele cauzei. Reținerea efectelor puterii de lucru judecat, în sensul că A.N.L. și-a asumat o obligație de rezultat față de beneficiari este nelegală, de vreme ce este vorba despre alte raporturi juridice decât cele deduse judecății. Recurenta a invocat și faptul că instanța de apel nu a arătat care este argumentul legal în baza căruia unele hotărâri pronunțate în situații similare au fost avute în vedere, iar altele nu.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta-pârâta a învederat că lipsa legăturii de cauzalitate a fost subliniată prin faptul că A.N.L. și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, neputând fi reținută responsabilă pentru obligațiile altor părți. Mai mult, contrar considerentelor instanței de apel, prejudiciul nu poate fi stabilit ca fiind cert, de vreme ce raportul de expertiză a stabilit o valoare ipotetică.

În final, s-a susținut că lipsa de folosință a bunului nu este consecința neîndeplinirii obligației mandatarului, ci a celui care avea îndatorirea să se achite de realizarea bunului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 22 februarie 2024.

La 9 aprilie 2024 au fost înregistrate la dosar întâmpinarea și recursul incident formulate de către reclamanta A..

Pe calea întâmpinării s-a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, iar prin recursul incident înlocuirea considerentelor hotărârii din apel cu privire la incidența puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 5197 din 25 aprilie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-chemat în garanție Municipiul București, prin Primar General a solicitat, pe cale de excepție, constatarea inadmisibilității și nulității recursului cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție, susținând, referitor la excepția nulității, că dezvoltarea motivelor de recurs nu relevă încălcarea normelor de drept material, pârâta reiterând argumentele prezentate în faza procesuală anterioară, criticile formulate vizând în realitate temeinicia deciziei recurate și nu legalitatea ei. Pe fond a solicitat respingerea recursului, cu precizarea că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Cu privire la recursul incident a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în calea de atac declarată de reclamantă și inadmisibilitatea recursului incident față de poziția procesuală a chematului în garanție, pe fond precizând că nu este în măsură să formuleze apărări, întrucât nu a avut calitatea de parte în etapele procesuale anterioare.

Prin rezoluția din 17 iunie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursurilor, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., stabilind ordinea de soluționare a excepțiilor, cu prioritate va analiza excepția nulității recursului principal, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin memoriul de recurs se invocă formal încălcarea de către instanța de apel a regulilor privind interpretarea convențiilor și calificarea greșită a obligațiilor contractuale ca fiind de rezultat, recurenta-pârâtă contestând atribuirea răspunderii sale exclusive pentru nefinalizarea locuințelor și a utilităților, invocând totodată lipsa unei judecăți efective prin analiza corectă a situația de fapt și a probelor administrate în cauză, în vederea aplicării dispozițiilor legale incidente.

Susținerile recurentei privind lipsa unei judecăți efective și a unei analize corecte a situației de fapt prin prisma interpretării probatoriului administrat în cauză, existența unei motivări superficiale, precum și lipsa argumentelor legale care să justifice de ce unele hotărâri pronunțate în situații similare au fost avute în vedere de către instanța de apel, iar altele nu, nu sunt susceptibile a fi analizate nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Exigențele acestui motiv de casare impun ca, pentru a fi incident, hotărârea să nu cuprindă considerentele pe care se întemeiază sau să conțină motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, în speță, deși recurenta a susținut nemotivarea deciziei recurate și lipsa unei judecăți efective, nu a arătat în concret care este critica relevantă în soluționarea litigiului la care, în mod culpabil, instanța de apel a omis să dea un răspuns, trimiterile sale fiind pur formale, neavând astfel aptitudinea de a declanșa un control de legalitate a deciziei atacate din perspectiva acestui motiv de casare.

Încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat ca temei al memoriului de recurs, presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc.

Deși invocă încălcarea regulilor de interpretare a convenției, recurenta-pârâta nu arată care din aceste reguli ar fi fost aplicate sau greșit interpretate prin decizia recurată, iar Înalta Curte nu poate completa deductiv criticile din cuprinsul memoriului de recurs.

Fără a combate în substanța lor argumentele reținute prin decizia recurată, titulara memoriului de recurs nu face altceva decât să reia criticile expuse prin cererea de apel, vizând admisibilitatea cererii de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primar General, prezentarea situației de fapt cu privire la finanțarea și realizarea utilităților pentru cartierul Henri Coandă, interpretarea dispozițiilor legale referitoare la contractele de mandat și a obligațiilor stabilite de Legea nr. 152/1998, calificarea obligațiilor asumate în raporturile juridice de mandat ca fiind, în opinia sa, de diligență și nu de rezultat, cu consecința aplicării altor reguli privind aprecierea culpei contractuale și identificarea eronată a faptelor ilicite imputate recurentei, stabilirea prejudiciului și invocarea puterii de lucru judecat.

Toate aspectele anterior evocate nu sunt altceva decât chestiuni de netemeinicie care au fost analizate de instanțele devolutive, neputând forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în lipsa indicării unor critici concrete de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat.

Prin reluarea motivelor de fond, vizând calificarea și executarea obligațiilor, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din fața instanței de apel.

De asemenea, și nerespectarea dispozițiilor art. 1532 și 1539 din C. civ. este invocată în mod formal de către recurenta-pârâtă, nefiind formulate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanțial în stabilirea răspunderii recurentei.

Nu în ultimul rând, susținerile referitoare la diligențele depuse și demersurile efectuate în finalizarea proiectului, inclusiv promovarea unor acțiuni în justiție, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care stadiul de îndeplinire în concret a obligațiilor contractuale și legale, precum și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimatul-chemat în garanție, privind nulitatea recursului declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe declarat împotriva deciziei civile nr. 1369 din 4 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Având în vedere soluția de anulare a recursului principal, în temeiul dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 491 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1369 din 4 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2024.