ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 84/2025

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2025

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 8 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 1.500 euro/lună pentru lipsa de folosință a locuinței din cartierul Henri Coandă, începând cu 5 iulie 2018 și în continuare, până la recepția finală și finalizarea integrală a locuinței cu toate utilitățile funcționale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1077 din 2 mai 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 57.502,5 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, pentru lipsa de folosință a imobilului locuinței tip S27, situată în amplasamentul Henri Coandă, lotul nr. 395A, având nr. cadastral x înscris în CF nr. x, în perioada noiembrie 2018-mai 2022, a luat act de încetarea acțiunii judiciare ce face obiectul cererii de chemare în garanție, formulată de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.908 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, atât reclamantul, cât și pârâta au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 463/2024 din 14 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse ca nefondate.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul A. și pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE au declarat recurs.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește soluția instanței de apel cu privire la prejudiciul ulterior lunii mai 2022 și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 1.350 euro/lună începând cu luna mai 2022 și până la recepția finală a locuinței, cu cheltuieli de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de nelegalitate, recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat - art. 430-431 din același cod - în soluționarea motivelor de apel privind prejudiciul viitor.

După expunerea unor considerații teoretice referitoare la autoritatea de lucru judecat și la cerințele impuse de lege pentru valorificarea acesteia, a susținut că instanța de prim control judiciar a dat o dezlegare diferită chestiunii litigioase privind caracterul cuantificabil al prejudiciului viitor decât alte instanțe anterioare, Curtea de Apel București, - decizia nr. 415 din 5 noiembrie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/3/și decizia nr. 1211 din 5 octombrie 2020 din dosarul nr. x/2017-.

În opinia recurentului, problema de drept este identică cu cea din prezenta cauză și vizează raporturi juridice cu aceeași pârâtă, iar întrunirea triplei identități de obiect, cauză și părți nu era necesară.

Circumscris celui de-al doilea caz de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1085 C. civ. de la 1864, reținând eronat că se impune ca prejudiciul viitor să fie cert și previzibil.

Aceasta, întrucât o atare interpretare, pe de o parte, impune reclamantului o probă imposibilă de administrat, iar, pe de altă parte, stabilește o condiție care nu este prevăzută de textul de lege care stabilește că prejudiciul viitor trebuie să fie previzibil și să fie neîndoielnic că se va produce în continuare, până la un moment determinat sau determinabil.

Recurentul a afirmat că prin menținerea dispoziției de respingere a capătului de cerere privind prejudiciul viitor, instanța de prim control judiciar a lăsat nesoluționat acest petit, cu încălcarea art. 5 C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că raportat la regula reparării integrale a prejudiciului și la principiul bunei administrări a justiției, cuantificarea despăgubirilor aferente prejudiciului viitor trebuie să aibă la bază aceeași estimare avută în vedere la determinarea prejudiciului actual.

În opinia recurentului, norma de drept material impunea ca stabilirea valorii prejudiciului viitor să se raporteze la valoarea stabilită pentru prejudiciul actual, valoarea lipsei de folosință fiind constantă.

Recurentul a susținut că, în speță, prejudiciul este cert ca producere și că pentru viitor recurenta-pârâtă poate solicita ajustarea despăgubirilor acordate pe parcursul executării obligației. Împrejurarea că piața imobiliară ar putea să sufere modificări semnificative nu este de natură să imprime concluzia că prejudiciul viitor nu se va produce.

Astfel, a apreciat că interpretarea instanței de apel este contrară scopului normei de drept material și că prejudiciul viitor și cert ca realizare a fost determinat prin raportul de expertiză efectuat, fiind rezonabil a prezuma că media multianuală pe durata a mai mult de 4 ani anteriori este o valoare reală și cuantificabilă a despăgubirilor. Acest temei este avut în vedere de dispozițiile art. 1084-1085 C. civ. de la 1864.

A subliniat că decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2013/1991 nu este incidentă, deoarece a vizat un alt tip de prejudiciu și o altă faptă ilicită.

Motivându-și recursul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea dosarului pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Un prim motiv de nelegalitate invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.-, a vizat existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, instanța de apel reținând, pe de o parte, îndeplinirea obligațiilor contractuale, iar, pe de altă, stabilind că nu se poate reține întrunirea celorlalte condiții ale răspunderii contractuale.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut incidența cazului de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește calificarea dată de către instanța de apel obligațiilor sale contractuale. În opinia recurentei, acestea erau de diligență, iar hotărârea atacată nu cuprinde motivele care au stat la baza încadrării obligațiilor sale contractuale ca fiind de diligență.

A mai afirmat că instanța de prim control judiciar a interpretat și aplicat eronat contractul de mandat, în măsura în care analiza acesteia ar fi trebuit să vizeze și principiile prevăzute de contractul de mandat, în conformitate cu prevederile C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă a susținut că prin contractul de mandat aceasta era obligată să depună toate diligențele necesare atingerii scopului, respectiv să asigure, să urmărească executarea și finalizarea imobilului, acțiuni circumscrise unor obligații de diligență.

De asemenea, a menționat că mandatul său era unul convențional, cu reprezentare, în care limitele erau clar trasate de părți și a fost acordat pentru anumite operațiuni expres determinate și o anumită perioadă de timp. Potrivit recurentei, în speță, ar fi trebuit avute în vedere și dispozițiile art. 983 C. civ. de la 1864, pe care le-a evocat.

Sub un alt aspect, a arătat că limitarea mandatului acordat recurentei numai la urmărirea lucrărilor rezultă și din faptul că reclamantul a încheiat în nume propriu contractul de construire a locuinței, astfel că în greșit s-a apreciat că în sarcina sa ar exista o obligație de rezultat, de executare și finalizare a imobilului cu utilități.

A apreciat că o atare concluzie rezultă și din încheiere convenției nr. MM1909 din 6 mai 2004, prin care fiecare parte semnatară - PROIECT BUCUREȘTI S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al orașului Voluntari, ELECTRICA S.A. B. și C. S.A. și-au asumat anumite obligații în finanțarea și executarea utilităților și dotărilor tehnico-edilitare din cartierul Henri Coandă.

Din această perspectivă, a susținut că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice raportului juridic stabilit; astfel, a invocat încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864.

A subliniat că obligațiile prevăzute în alte contracte nu pot fi transferate din sarcina unei părți în sarcina celeilalte.

În susținerea naturii obligațiilor asumate prin contractul de mandat, ca fiind obligații de rezultat, a evocat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă din decizia nr. 1227/2017.

Astfel, a considerat că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și a atribuit recurentei-pârâte o obligație de rezultat inexistentă, cu ignorarea probatoriul administrat din care rezulta contrariul, obligând în final recurenta să acopere un prejudiciu care nu a fost cauzat de aceasta.

Prin întâmpinarea depusă la 9 august 2024, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de recurs invocate de către recurentul-reclamant, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim set de critici circumscrise cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aduce în dezbatere în recurs maniera de valorificare de către instanța de apel, sub aspectul chestiunii caracterului cert al prejudiciului viitor în litigiile purtate cu intimata-pârâtă, a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 415 din 5 noiembrie 2013 din dosarul nr. x/3/și a deciziei nr. 1211 din 5 octombrie 2020 din dosarul nr. x/2017, ambele pronunțate de către Curtea de Apel București.

Răspunzând acestui motiv de recurs, Înalta Curte notează că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumția legală de lucru judecat atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise.

Verificând cele două decizii opuse cu acest titlu, constată că în cele două procese, în care au fost pronunțate aceste hotărâri, au figurat în calitate de reclamanți alte persoane decât recurentul, D., respectiv E. și F., elemente față de care nu se poate da eficiență textului de lege criticat. Împrejurarea că în litigiile anterioare a figurat în calitate de pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe nu este determinantă pentru incidența art. 431 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce reclamantul este un terț față de aceste litigii.

Nici întrunirea celei de-a doua cerințe nu se confirmă în cauză, întrucât tranșarea chestiunii pretins identice s-a realizat fundamentat pe raporturi juridice distincte, altele decât cele din cauza pendinte, derivate din alte convenții decât cea încheiată de cu reclamantul.

Ca atare, valorizarea puterii de lucru judecat, în condițiile solicitate de recurent, nu poate fi fi realizată, hotărârea instanței de apel fiind corectă în acest sens, având în vedere că cerința identității de părți și de chestiuni litigioase nu este îndeplinită în cauză.

Așa fiind, susținerile recurentului privind art. 431 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamă interpretarea greșită a prevederilor art. 1085 C. civ. de la 1864, apreciind că în cauză prejudiciul viitor este cert că se va produce.

Și aceste critici sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se notează că statuând asupra prejudiciului viitor, instanța de apel a reținut că recurentul-reclamant nu a administrat probe care să cuantifice prejudiciul prin raportare la valoarea chiriilor pe piața imobiliară pentru perioada în discuție, ulterioară celei evaluate prin raportul de expertiză, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 10 alin. (1) și art. 249 C. proc. civ.. Astfel, acest capăt de cerere a fost respins, așa încât nu se poate susține că acesta nu a fost soluționat.

Sub un alt aspect, se observă că problema acordării prejudiciului viitor în litigiul cu intimata-pârâtă a fost tranșată prin decizia civilă nr. 1408A/2020 din 23 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, dată în soluționarea dosarului nr. x/2017 având aceleași părți și ca obiect pretenții aferente prejudiciului generat de lipsa de folosință a aceluaiași imobil ca cel din cauză începând cu 15 august 2008 și până la predarea la cheie a imobilului cu toate utilitățile funcționale. Acțiunea a fost admisă doar pentru perioada 11 iulie 2014- noiembrie 2018.

În privința prejudiciului viitor, prin hotărârile instanțelor de control judiciar, s-a stabilit că întinderea sa nu poate fi stabilită cu certitudine prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului prin raportare la valoarea chiriilor pe piața imobiliară pentru o perioadă anterioară, contravaloarea lipsei de folosință putând fi diferită în raport cu evoluția chiriilor pe piață imobiliară.

De asemenea, s-a reținut caracterul incert al prejudiciului viitor la acel moment și prin raportare la imposibilitatea de determinare, la momentul soluționării cererii, a cauzei ce va determina nepredarea imobilului în viitor.

Cum în litigiul pendinte, reclamantul solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, în continuarea celor acordate prin decizia civilă nr. 1408A/2020 din 23 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, dezlegările instanțelor anterioare în privința condițiilor de acordare a prejudiciului viitor se impun cu putere de lucru judecat, fără a mai putea fi contrazise.

Ca atare, aspectele sesizate de recurent privind modalitatea de determinare a prejudiciului viitor nu pot fi avute în vedere la judecarea căii extraordinare de atac de față, sens în care ele vor fi înlăturate.

Totodată, instanța supremă notează că prejudiciul suferit prin fapta ilicită se acoperă integral și poate să includă și prejudiciul viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică, chestiune ce presupune atât existența sigură a acestuia, cât și posibilitatea evaluării lui în prezent.

Astfel, dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate ști dacă s-a născut dreptul la reparație, iar dacă incertitudinea privește întinderea prejudiciului, obiectul creanței (despăgubirea) nu poate fi determinat.

În speță, prejudiciul viitor aferent lipsei de folosință a imobilului începând cu 14 mai 2022 a fost raportat la suma de 1.353 euro/lunar, care reprezintă media chiriei lunare calculate pentru perioada 5 noiembrie 2018 - 13 mai 2022.

Stabilirea cuantumului prejudiciului viitor prin raportare la acest criteriu nu susține însă caracterul cert al acestuia, deoarece se referă la probatoriu și vizează o perioadă de timp anterioară intervalului pentru care se reclamă producerea prejudiciului.

Această sumă constituie un prejudiciu incert, în sensul că nu există posibilitatea reală a evaluării probabilității producerii sale, precum și a întinderii daunei, în condițiile în care evoluția chiriilor nu se poate stabili. Or, dacă nu se poate anticipa și realiza o evaluare obiectivă, se impune ca instanța să se limiteze la acordarea reparației pentru prejudiciul stabilit cu certitudine.

A obliga pârâta la plata unor sume stabilite în raport cu media chiriei lunare calculate pentru pentru o perioadă anterioară echivalează cu recunoașterea faptului că în viitor se va produce un prejudiciu. Or, producerea lui nu este sigură, întrucât nu există nicio certitudine reală și serioasă cu privire la apariția și întinderea acestuia, precum și la persoanele responsabile de producerea lui.

Se reține, astfel, o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1084 - art. 1086 C. civ. din 1864.

Verificând legalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim set de critici aduce în discuție existența în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii care, pe de o parte, rețin îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, iar, pe de altă parte, stabilesc că nu poate reține întrunirea lor - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un silogism juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent și consecvent. Hotărârea judecătorească, căreia îi este integrat dispozitivul care cuprinde soluția dată procesului cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivat de ce cererile părților au fost admise ori respinse. Prin urmare, între dispozitiv și considerente trebuie să existe o unitate logică și o coeziune deplină, considerentele argumentând dispozitivul în mod detaliat și explicativ.

Verificând decizia recurată în aceste coordonate, Înalta Curte constată că aspectele sesizate de recurentă vizează considerentele instanței de apel referitoare la prejudiciul actual și, deopotrivă, la cel viitor. Or, cele două chestiuni litigioase sunt diferite și implică o analiză distinctă, context în care pretinsa contradicție nu poate fi astfel reținută, aceasta fiind fundamentată pe aspecte străine celor expuse de instanța de apel.

Considerentele contestate prin care se arată că în privința angajării răspunderii pentru prejudiciul actual, care în cauză, presupune neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâtă, condițiile răspunderii contractuale sunt întrunite, însă pentru prejudiciul viitor, probabilitatea producerii lui nu este certă, din perspectiva incertitudinii ce planează asupra obligațiilor ar urma să se execute, susțin dispozitivul hotărârii prin care s-a confirmat dispoziția primei instanțe de acordare a despăburilor pentru prejudiciul actual și de respingere a celor aferente prejudiciului viitor.

Toate aceste elemente imprimă deciziei atacate caracter de legalitate, împrejurare care atrage respingerea criticilor ca nefondate.

Motivarea contradictorie, spre a putea fi considerată motiv specific de casare a unei hotărâri, presupune lipsa de coeziune a argumentelor instanței care a pronunțat hotărârea recurată în jurisdicția realizată în apel, și nu expunerea unor considerente cu ignorarea aspectelor dezlegate de fiecare în parte.

Răspunzând celui de-al doilea set de critici circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care deduce judecății natura obligațiilor asumate de recurentă prin contractul de mandat, Înalta Curte reține că, în analizarea acestei chestiuni litigioase, instanța de apel a dat eficiență dezlegărilor obligatorii ale deciziei civile nr. 1408A/2020 din 23 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, prin s-a statuat că acestea reprezintă obligații de rezultat.

O hotărâre judecătorească definitivă se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri și securitatea circuitului civil, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției.

În acest context, o astfel de hotărâre se va impune cu autoritate pozitivă într-un proces ulterior având obiect deosebit de cel care a fost analizată în primul proces, dar care păstrează identitatea de părți și are legătură cu ce s-a tranșat într-o primă instanță.

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante și că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție.

Or, deși cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 a fost admisă doar pentru perioada 2009-2016, prin decizia pronunțată în această cauză s-a stabilit natura obligațiilor recurentei-pârâte asumate prin contractul de mandat încheiat cu pârâta ca fiind de rezultat, în ultimul ciclu procesual Înalta Curte, în legătură cu caracterul obligațiilor asumate de către pârâtă prin contractul de mandat:"(...) impune aprecierea obligației asumată de pârâtă de a urmări executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire, ca fiind una de rezultat".

Ca atare, nicio altă situație contrară celei reținute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanței de judecată în litigiul pendinte reținerea chestiunii litigioase tranșate definitiv, argumentele și probele contrare ale părții fiind efect în cadrul acestui proces.

Prin urmare, față de statuările instanței de apel cu privire la natura obligațiilor contractuale ale pârâtei, nerecurate, de altfel, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei în sensul că acestea sunt de diligență, fără o analiză pe fond a acestora.

Așa fiind, constatând că măsura casării nu se justifică din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. să respingă ca nefondate recursurile, context în care, față de culpa procesuală a ambelor părți în exercitarea căii extraordinare de atac, cheltuielile de judecată rămân în sarcina fiecărui recurent, niciunul dintre aceștia nefiind partea care câștigă procesul în recurs, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 463/2024 din 14 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2025.