ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1764/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, a solicitat obligarea pârâtei să plătească:

În drept, s-au invocat prevederile art. 430 - 431 C. proc. civ., cele ale art. 5, art. 969, art. 970, art. 977, art. 998-999, art. 1073, 1079, art. 1081 - 1086, art. 1532 și urm. C. civ., art. 238 și urm. din Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, precum și normele metodologice de aplicare a Legii nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 350/2001, precum și Codul Comercial.

Prin întâmpinare, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind netemeinică și nelegală.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin primarul general, solicitând ca, în măsura în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat la plata sumelor pretinse de reclamant, pentru neexecutarea obligațiilor conform Convenției nr. MM1909/06.05.2004, Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 și Contractului de proiectare și execuție lucrări nr. x/30.12.2013.

Prin încheierea de ședință din 01.03.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție, reținând că niciunul dintre contractele invocate nu este încheiat de ANL cu chemata în garanție și nu vizează asumarea de către chemata în garanție a obligațiilor invocate în cuprinsul cererii principale față de pârâtă, astfel încât pârâta nu a reușit să justifice calitatea de titular a unei acțiuni în despăgubiri împotriva Municipiului București pentru sumele reclamate prin cererea principală, mai exact, aceasta nu a justificat deținerea unei acțiuni în răspundere contractuală față de Municipiul București și existența unui contract aflat în legătură cu pretențiile reclamantei din cererea principală.

Prin încheierea de ședință din 07.06.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 16.08.2018, raportat la data depunerii cererii de chemare în judecată la oficiul poștal și nu la data înregistrării.

Prin sentința civilă nr. 828 din 04 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în parte, ca neîntemeiată și, în parte, ca prescrisă.

Reclamantul A., prin mandatar B., a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 828/04.04.2023 și împotriva încheierii de ședință din 07.06.2022, solicitând schimbarea în tot a sentinței și încheierii atacate și, în rejudecarea cauzei, să se dispună respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune în integralitate, inclusiv cu privire la pretențiile anterioare datei de 16.08.2018, cu consecința obligării intimatei-pârâte la plata despăgubirilor pentru lipsirea reclamantului de folosința locuinței din cartierul Henri Coandă în perioada 15.04.2010-16.08.2018; admiterea acțiunii și obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri în valoare de 45.466 EUR pentru lipsirea reclamantului de folosința locuinței din cartierul Henri Coandă în perioada 16.08.2018-01.11.2022 și, în continuare, obligarea A.N.L. la plata sumei de 971 EUR lunar, începând din 02.11.2022 și până la finalizarea locuinței "la cheie", cu toate utilitățile funcționale (recepția finală a locuinței cu utilități). Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în prezentul dosar în fața instanțelor de fond și apel (taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial, onorariu expert evaluator).

Prin decizia civilă nr. 1345A din 2 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva încheierii din 07.06.2022.

Prin aceeași decizie, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 828/04 aprilie 2023, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă fiind schimbată în parte, sentința apelată, în sensul că:

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 55.546,6 euro, plătibilă în RON la cursul de schimb afișat de Banca Națională a României în data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs reclamantului prin întârzierea finalizării locuinței, pentru perioada 16.08.2018-18.09.2023.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 15.143 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente pretențiilor admise.

Au fost menținute celelalte dispoziții din hotărârea atacată.

A fost obligată intimata-pârâtă să plătească apelantului-reclamant suma de 6.722,7 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prima critică a recurentei privește, în esență, faptul că, instanța de apel a reținut greșit că apelul formulat de reclamant este motivat, deși acesta a reiterat aceleași argumente expuse prin cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare și notele de ședință depuse în fața primei instanțe. Apreciază recurenta că, nici apelarea la practica judiciară nu reprezintă o motivare a căii de atac a apelului, fapt pentru care instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

O a doua critică a recurentei vizează interpretarea și aplicarea în mod eronat de către instanța de apel a dispozițiilor legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat.

Astfel, arată că, prin contractul de mandat s-au prevăzut următoarele obligații în sarcina ANL: să reprezinte beneficiarul în relațiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire; să efectueze plăți din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.

Susține că obligațiile sale din contractul de mandat sunt de diligență, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor contractate de către intimata cu antreprenorul general. În susținerea afirmațiilor sale, recurenta face apel la doctrina și practica judiciară în materie.

Mai arată și faptul că realizarea utilităților se află în sarcina Municipiului București, iar construcția imobilului se află în sarcina constructorului. Or, în interpretarea propusă de intimatul-reclamant, recurenta ar fi fost beneficiara sumelor achitate de către partea adversă pentru realizarea imobilului la cheie, aspect care nu este în concordanță cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 152/1998, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului de mandat în cauză.

În continuare, autoarea prezentei căi de atac învederează că, în jurisprudența fostului Tribunal Suprem, încă relevantă, s-a reținut următorul aspect: "contractul de construire de locuință proprietate personală, având ca obiect o obligație de a face, nu transferă dreptul de proprietate asupra locuinței în momentul încheierii actului, întrucât se referă la un lucru care nu există, așa că proprietatea nu poate fi transferată imediat. Dreptul de proprietate asupra locuinței se naște în momentul în care creditorul obligației, deci cumpărătorul, a dobândit locuința prin procesul-verbal de predare-primire".

În raport de aceste considerații, recurenta susține că, din punct de vedere juridic, bunul ce formează obiectul contractului de construire este un bun viitor, care nu a intrat încă în patrimoniul intimatului-reclamant, deoarece nu a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire între acesta și antreprenor. Or, până la data finalizării construcției în forma convenită prin contractul de construire, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în construcție poate reclama eventual doar repararea unor prejudicii cauzate de nerespectarea termenului de execuție, sub forma unor penalități de întârziere de la constructor.

În acest sens, arată că sunt și dispozițiile art. 37 din Legea nr. 7/1996.

În ceea ce privește fapta ilicită, menționează că aceasta se apreciază prin raportare la obligațiile care se află în sarcina ANL conform contractului de mandat, pretins a fi neîndeplinite, în acord cu obligațiile părții adverse. Pornind de la cele învederate anterior, recurenta reiterează faptul că obligațiile sale sunt unele de diligență, respectiv de a urmări executarea și finalizarea imobilului în cauză, alături de obligațiile de reprezentare a reclamantului în relația cu banca finanțatoare, proiectantul și antreprenorul general.

Prin raportare la acest cadru contractual și legal, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 152/1998, învederează recurenta că a întreprins toate acțiunile în vederea urmăririi executării și finalizării imobilului, respectiv a urmărit încheierea și cesionarea contractului de antrepriză generală pentru realizarea construcției, iar îndeplinirea obligației de diligență a dovedit-o prin corespondența și demersurile realizate de ANL, conform înscrisurilor de la dosar.

Așadar, susține că a îndeplinit toate obligațiile care îi incumbă personal, ținând cont de caracterul intuitu personae al mandatului (art. 2023 alin. (1) teza I C. civ.).

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-pârâtă critică și faptul că instanța de apel a pronunțat decizia în temeiul practicii judiciare, pe care a transformat-o, în mod nelegal, în izvor de drept material și procesual. În susținere, redă o serie de paragrafe din decizia atacată, în care instanța de prim control judiciar a reținut faptul că încălcarea de către pârâta-recurentă a obligației contractuale de rezultat de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor în termenul convenit a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 5197/25.04.2013 și prin decizia nr. 2210/03.05.2018.

Arată recurenta, pe de o parte, că, în sistemul de drept românesc, practica judiciară nu este izvor de drept, iar pe de altă parte, că deciziile la care instanța a făcut referire nu sunt nici măcar pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, pentru a avea efect obligatoriu pentru instanțele de judecată.

De asemenea, susține că dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 5 C. proc. civ. se opun recunoașterii calității de izvor de drept în materie procedurală a practicii judiciare.

În ce privește reținerea de către instanța de apel a faptului că prima instanță a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarele nr. x/2011 și y/2014, autoarea prezentei căi de atac învederează că au fost încălcate dispozițiile art. 6, art. 7, art. 8 și art. 22 din C. proc. civ.

Astfel, arată că, instanța de apel a dat dovadă de parțialitate și discriminare, prin faptul că, transformând practica judiciară în izvor de drept și reținând că apelul este motivat, a admis în parte cererea de chemare în judecată întemeiată pe practica judiciară la care reclamantul a făcut referire, dar nu s-a raportat și la practica judiciară invocată de pârâtă.

Totodată, susține că soluția de admitere a apelului este practic nemotivată, lipsind temeiurile de drept în baza cărora instanța a admis apelul.

Nu în ultimul rând, învederează că instanța de prim control judiciar a încălcat și dispozițiile art. 5 C. proc. civ., care stabilesc o ierarhie a izvoarelor de drept, din care nu face parte și practica judiciară.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant la 01.03.2024, iar acesta a formulat întâmpinare, în termen legal, la 19.03.2024, prin care a invocat excepția netimbrării recursului și excepția nulității recursului în baza art. 488 alin. (1) pct. d) și alin. (3) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 05.04.2024, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele care urmează:

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel a reținut greșit că apelul exercitat de intimatul-reclamant este motivat în fapt, pronunțând hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Critica, ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, este nefondată.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., "Cererea de apel va cuprinde: c) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul", iar la alin. (3) al aceluiași articol se prevede că "Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la alin. (1) lit. c) și d), sub sancțiunea decăderii".

Prin urmare, sancțiunea care intervine pentru nerespectarea termenului de motivare a apelului este decăderea, care poate fi invocată de părți sau de instanță, din oficiu, în orice stadiu al procesului.

Astfel, trebuie menționat că, dacă a intervenit decăderea apelantului din dreptul de a motiva calea de atac, apelul nu va fi respins ca nemotivat, întrucât art. 476 alin. (2) C. proc. civ., consacrând în mod expres caracterul devolutiv al apelului, prevede că, în cazul în care apelul nu se motivează sau dacă motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță, deci nu pe baza unor motive de apel.

Motivele trebuie să fie prezentate de apelant într-o formă clară și precisă, respectiv de o atare manieră încât instanța de apel să poată reține cu exactitate adevăratele temeiuri ale nemulțumirilor apelantului.

În prezenta cauză, în mod corect, instanța de apel, în temeiul art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (3) C. proc. civ., a reținut că apelul exercitat de apelantul-reclamant este motivat, respectiv că apelul cuprinde critici de netemeinicie a încheierii din 07.02.2022 și sentinței nr. 828/04.04.2023, pronunțate de Tribunalului București. Analizând cuprinsul memoriului de apel, instanța de prim control judiciar s-a considerat învestită cu următoarele critici împotriva hotărârilor primei instanțe, pe care le-a analizat în mod corespunzător, cu respectarea principiului quantum devollutum, tantum apellatum: 1. întreruperea termenului de prescripție prin acte de recunoaștere și acte începătoare de executare făcute de intimata-pârâtă, în temeiul art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, care nu impune ca actul de recunoaștere să vizeze forma de dezdăunare, ci dreptul dedus judecății; 2. calificarea greșită a Contractului nr. x/15.02.2008 ca fiind un contract de mandat, cu încălcarea regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 și art. 982 C. civ. și a jurisprudenței constante a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție; 3. calificarea eronată a obligațiilor asumate de pârâtă ca fiind de diligență, iar nu de rezultat, cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 152/1998 și a jurisprudenței constante; 4. interpretarea eronată a contractului, a Legii nr. 152/1998 și a normelor de aplicare a acesteia, în sensul existenței obligației pârâtei de a asigura finalizarea utilităților fiind hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018 și în Dosarul nr. x/2015; 5. reținerea eronată de către prima instanță a faptului că pârâta și-ar fi executat obligațiile asumate față de reclamant, deși aceasta este în culpă pentru alegerea constructorilor incapabili, pentru neformularea de cereri de chemare în judecată împotriva constructorilor și pentru nesupravegherea realizării lucrărilor de construire, astfel cum s-a statuat prin hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2018, nr. y/2011, nr. z/2012, nr. w/2014 și nr. t/2015.

Totodată, instanța de apel a constatat corect că niciuna dintre părți nu a atacat soluția primei instanțe de respingere ca inadmisibilă în principiu a cererii de chemare în garanție, dispusă prin încheierea de ședință din 01.03.2022, astfel încât această soluție a intrat în autoritatea de lucru judecat, precum și faptul că, numai reclamantul a atacat încheierea de ședință din 07.06.2022, prin care excepția prescripției a fost admisă în parte pentru pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 16.08.2018, astfel încât a reținut în mod corect că soluția implicită de respingere a acestei excepții pentru perioada aferentă ultimilor trei ani anteriori introducerii cererii nu face obiectul devoluțiunii în apel.

De altfel, instanța supremă constată că aspectul nemotivării apelului de către intimatul-reclamant a fost susținut și pe cale de apărare, prin întâmpinare, și oral, în cadrul ședinței din 18.09.2023. Din considerentele deciziei atacate rezultă că această chestiune a fost analizată în faza procesuală a apelului în sensul respingerii ei, instanța de apel reținând că apelul a fost motivat în fapt și în drept, iar recurentul nu a adus argumente concrete în sensul nelegalității acestor constatări.

Este nefondată și critica recurentei-pârâte privind faptul că instanța de apel a reținut greșit că apelul este motivat în fapt, deși apelantul-reclamant a făcut doar referiri la practica judecătorească, întrucât, pe de o parte, așa cum corect a reținut și instanța de prim control judiciar, apelantul-reclamant nu a făcut simple referiri la o serie de hotărâri judecătorești pronunțate în materie, ci a invocat hotărâri judecătorești pronunțate în litigii în care pârâta a fost parte, prin care a fost tranșată, cu efect obligatoriu și opozabil față de pârâta ANL, chestiunea litigioasă a naturii obligației asumate față de beneficiarii Programului Guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", printre care se numără și reclamantul, și a neîndeplinirii culpabile a acestei obligații de către Agenție, iar pe de altă parte, memoriul de apel a cuprins critici concrete împotriva hotărârilor atacate, așa cum s-a arătat în considerentele de mai sus.

Dintr-o altă perspectivă, invocă recurenta-pârâtă și faptul că instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialității și rolului activ al instanței, prin faptul că a pronunțat decizia în baza practicii judiciare, fără a face o analiză proprie a datelor cauzei.

Critica, ce poate fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată.

Analizând decizia atacată din perspectiva acestei critici, instanța supremă reține că, în ce privește natura obligației ANL ce rezultă din contractul de mandat încheiat cu intimata-reclamantă, instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 2210 din 03.05.2028, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2024, în cadrul cărora instanța a apreciat natura obligațiilor asumate de ANL prin contractele de mandat ca fiind de rezultat, câtă vreme prin contractele de mandat ANL și-a asumat obligațiile de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire, de a asigura terminarea lucrărilor cu un alt Antreprenor General în cazul în care antreprenorul inițial s-ar fi aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările, din cauze imputabile acestuia, în mod cert voința părților fiind aceea ca prin toată activitatea desfășurată mandatarul ANL (instituția de interes public care prin lege "este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii") să atingă rezultatul stabilit – finalizarea construcției contractate prin credit ipotecar.

În ce privește încălcarea de către ANL a obligației contractuale de rezultat de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor în termenul convenit, instanța de prim control judiciar a reținut că aceasta a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 5197 din data de 25 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011 și prin decizia civilă nr. 2210 din data de 3.05.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014.

Totodată, în ce privește efectele autorității de lucru judecat ale deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, a reținut că acestea au fost deja analizate prin decizia nr. 95 din data de 21 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în care instanța supremă a avut în vedere că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a fost parte în litigiul de contencios administrativ soluționat prin decizia nr. 5197/25.04.2013, cât și în procesul civil soluționat prin decizia nr. 966/27.03.2015, față de această pârâtă hotărârile fiind pe deplin opozabile și neputând fi ignorate.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri și securitatea circuitului civil.

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora, iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părți în procesul anterior.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă și terților, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condițiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terților cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumție relativă), împotriva căruia se poate face dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Așadar, reclamantul din prezenta cauză, deși nu a fost parte în procesul anterior menționat, poate invoca dezlegările date aceleiași chestiuni litigioase în contra pârâtei-recurente, astfel cum rezultă implicit din dispozițiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., neavând interesul de a face dovada contrară.

În cauză, instanța de apel a reținut că, aspectele dezlegate în deciziile la care a făcut referire intimatul-reclamant au legătură cu litigiul pendinte, întrucât prin acestea a fost tranșată, cu efect obligatoriu, chestiunea litigioasă a naturii obligației asumate față de beneficiarii Programului Guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", printre care se numără și reclamantul, și a neîndeplinirii culpabile a acestei obligații de către ANL.

Instanța supremă notează că recurenta-pârâtă ANL a fost parte în litigiul de contencios administrativ soluționat prin decizia nr. 5197/25.04.2013, cât și în procesul civil soluționat prin decizia nr. 2210/03.05.2018. Ca urmare, aceste decizii sunt pe deplin obligatorii și opozabile recurentei, în temeiul art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanta a invocat în cauză hotărâri judecătorești nefavorabile pârâtei, pronunțate în procese în care aceasta din urmă a fost parte, în mod corect a reținut instanța de apel că statuările din aceste hotărâri nu pot fi ignorate de către instanță, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă.

Se reține că, într-adevăr, practica judecătorească nu este izvor de drept, însă, în cauză, instanța de apel nu s-a raportat, în motivare, la simple decizii pronunțate în materie, așa cum insinuează autoarea prezentei căi de atac, ci a avut în vedere decizii pronunțate în contradictoriu cu pârâta-recurentă, prin care au fost tranșate cu efect obligatoriu în raport cu recurenta-pârâtă chestiuni litigioase ce fac și obiectul dosarului pendinte.

Pentru că recurenta-pârâtă a participat la dezbaterile judiciare finalizate prin hotărârile judecătorești ce i se opun, a avut posibilitatea de a-și face propriile apărări și de a discuta în contradictoriu asupra chestiunilor suspuse judecății în cadrul acelor dosare, beneficiind de toate garanțiile procesului civil. Prin urmare, nu poate invoca o vătămare din acest punct de vedere.

Este adevărat că instanța de apel a reținut în mod greșit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor anterioare, câtă vreme reclamantul nu a fost parte în acele litigii.

Însă, în ceea ce o privește pe pârâta-recurentă, este pe deplin aplicabilă opozabilitatea acelor hotărâri prin care s-au finalizat litigiile în care a avut calitatea de parte. Oricum, reținerea eronată a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu atrage nelegalitatea deciziei pronunțate în apel din moment ce instanța de prim control judiciar și-a fundamentat soluția pe o analiză proprie a elementelor de fapt și de drept ale cauzei.

Se reține că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Contrar celor susținute în mod nefondat prin memoriul de recurs, prima instanță de control judiciar, în aplicarea dispozițiilor acestui text normativ, nu s-a limitat la reținerea chestiunilor tranșate în deciziile anterioare, pronunțate în contradictoriu cu ANL, ci a procedat la propria verificare atât a naturii obligațiilor asumate de ANL, așa cum rezultă din contractul de mandat nr. x/15.02.2008 și din dispozițiile Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 602/2001 și Convenției privind realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. x/06.05.2004, cât și a îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii contractuale a ANL.

Astfel, a reținut instanța de apel faptul că obligația contractuală asumată de către intimata-pârâtă-recurentă Agenția Națională pentru Locuințe, persoană juridică constituită în scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, nu se poate rezuma la tipul de obligații create de un contract de mandat în general, fiind necesar a fi avute în vedere și prevederile legale specifice ce consfințesc rolul avut de această persoană juridică în realizarea cartierului de locuințe Henri Coandă. Privită astfel, obligația asumată de Agenția Națională de Locuințe nu este aceea a unui simplu mandatar, pentru că acreditarea acestei idei ar conduce la negarea scopului pentru care Agenția a fost înființată și în virtutea căruia a intrat în raporturi juridice cu beneficiarii construcțiilor de locuințe. Din redactarea clauzei prin care s-au stabilit obligațiile mandatarului Agenția Națională pentru Locuințe, cu luarea în considerare a mecanismului complex reglementat pentru realizarea cartierului rezidențial Henri Coandă, precum și a rolului pe care intimata-pârâtă îl are în acest mecanism, a reținut instanța de apel că ANL s-a obligat să procure mandantului rezultatul promis, respectiv să urmărească executarea și finalizarea construcției, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, iar nu numai să depună diligențe în acest scop.

S-a reținut că, din contractul de mandat dedus judecății rezultă că încheierea acestuia a avut ca premisă și contractul de antrepriză generală, obligația asumată de pârâtă, de a-l reprezenta pe mandant în relația cu antreprenorul general în vederea executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, înglobând, în mod logic, și obligația stabilită în contractul de antrepriză generală de a pune la dispoziția antreprenorului general amplasamentul liber de orice sarcină, în termenele stabilite conform graficului de execuție (art. 12 din contractul de antrepriză generală). Neîndeplinirea acestei obligații, ca urmare a faptului că amplasamentul pus la dispoziția antreprenorului general nu era conectat la utilități, determină prin ea însăși neîndeplinirea obligației asumate prin contractul de mandat nr. x din 15.02.2008, având ca scop tocmai predarea locuinței la cheie, în vederea asigurării folosinței acesteia de către beneficiar, potrivit obiectivului asumat de Agenția Națională pentru Locuințe prin inițierea programului guvernamental de locuințe Henri Coandă.

A mai reținut instanța de prim control judiciar și faptul că prejudiciul ce se solicită a fi reparat în prezenta cauză este cert și este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a construcției de care intimatul-reclamant nu a beneficiat ca urmare a neîndeplinirii obligației asumate de pârâtă prin Contractul de mandat nr. x din 15.02.2008 de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire – obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, instanța de apel a constatat că lipsirea reclamantului de locuința care ar fi trebuit finalizată până în data de 15 aprilie 2010 este urmarea directă a neîndeplinirii obligațiilor asumate de pârâtă prin Contractul de mandat nr. x din 15.02.2008 de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, între fapta acesteia și prejudiciul produs nefiind interpuse alte cauze care să nu îi fie imputabile și care să determine exonerarea sa de răspunderea civilă contractuală pentru faptul că nu a asigurat în termen predarea amplasamentului cu utilități, precum și că nu a înlocuit antreprenorul general, începând cu luna octombrie 2020.

Totodată, urmare a administrării probatoriului, care nu poate fi reevaluat în calea de atac extraordinară a recursului, instanța de prim control judiciar a reținut că temeiul pentru care au fost admise acțiunile formulate împotriva pârâtei ANL în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2014 subzistă în prezenta cauză, nici pentru perioada dedusă judecății în prezentul litigiu nefiind făcută dovada îndeplinirii de către pârâtă a obligației de a urmări finalizarea construcției, iar toate argumentele avute în vedere la pronunțarea hotărârilor judecătorești anterioare în dosarele menționate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

Nu în ultimul rând, în raport de dispozițiile art. 435 C. proc. civ., s-a reținut în mod corect, faptul că referințele jurisprudențiale evocate de recurenta-pârâtă nu au caracter opozabil intimatei-reclamante, din perspectiva puterii de lucru judecat, aceasta din urmă nefiind parte în respectivele dosare.

A concluzionat instanța de apel în sensul că, în conformitate cu art. 969 alin. (1), art. 970, art. 1073, art. 1082 și art. 1084 C. civ. din 1864, în cauză sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei ANL.

Aceste considerente ale instanței de apel relevă o analiză în concret asupra elementelor cauzei, nu doar o raportare la cele statuate prin deciziile anterioare pronunțate împotriva ANL, așa cum invocă recurenta. Raportat la aceste considerații, instanța supremă reține că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurentă din perspectiva nemotivării, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

De altfel, chiar recurenta-pârâtă recunoaște implicit acest aspect, întrucât, prin memoriul de recurs, a înțeles să invoce, chiar și formal, după cum se va demonstra în continuare, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material privitoare la mandat, atunci când a analizat clauzele contractului de mandat, stabilind că obligațiile asumate de ANL. privind executarea și finalizarea lucrărilor sunt de rezultat și nu de diligență.

În dezvoltarea acestei critici, subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că nu poate fi primită interpretarea propusă de intimatul-reclamant, întrucât acesta încearcă să inducă în eroare instanța asupra faptului că, în realitate, ANL s-a obligat la executarea construcției și a utilităților - ceea ce ar conduce la incidența unei obligații de rezultat, și nu doar la urmărirea acestor operațiuni - ce reprezintă, în mod clar, o obligație de diligență, ce reiese în mod neechivoc din clauzele contractului de mandat.

Instanța supremă notează, în primul rând, faptul că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia instanței de apel, respectiv legalitatea considerentelor care au fundamentat soluția instanței a cărei hotărâre se atacă. Or, din această perspectivă, se constată că recurenta-pârâtă nu a dezvoltat critici de nelegalitate, nemulțumirile autoarei prezentei căi de atac fiind concentrate doar pe combaterea susținerilor intimatului-reclamant din cadrul apelului, cu ignorarea raționamentului care a condus instanța de apel la admiterea acestei căi ordinare de atac.

Astfel, fără nicio referire la considerentele instanței de apel, arată recurenta că nu poate fi admisă interpretarea pe care intimatul-reclamant o propune cu privire la partea în sarcina căreia se află construcția imobilului și realizarea utilităților, întrucât nu ANL este beneficiara sumelor de bani achitate de reclamant.

Instanța supremă constată că, în expunerea argumentelor sale, recurenta-pârâtă a făcut chiar abstracție de raționamentul instanței de apel din decizia recurată, care a reținut faptul că admiterea cererii de chemare în judecată în prezentul dosar se impune ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligației proprii de a-l reprezenta pe reclamant în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construcție la cheie, iar nu pentru că nu ar fi realizat ea însăși lucrările de infrastructură și de utilități necesare finalizării construcției.

De altfel, instanța supremă notează că, din probatoriului administrat în cauză, și care nu poate fi reevaluat, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-pârâte privind situația de fapt reținută de instanța de apel în baza acestuia, a rezultat, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, faptul că ANL nu a făcut dovada niciunui demers util și eficient pentru finalizarea construcției în perioada 16.08.2018-18.09.2023, până la data soluționării apelului nefiind semnat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor de construire.

În al doilea rând, notează instanța supremă că, deși se invocă încălcarea unor norme de drept material de către instanța de apel, aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă omite să identifice, în concret, care sunt textele de lege efectiv încălcate de instanța de apel, iar instanța nu poate completa deductiv memoriul de recurs.

Referirile recurentei-pârâte la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 152/1998 au fost făcute în scopul de a susține teza conform căreia nu ANL este responsabilă de construcția locuinței, astfel că nu există faptă ilicită. Însă, aceste susțineri sunt străine de considerentele instanței de apel, care a reținut faptul că fapta ilicită a pârâtei-recurente constă în neîndeplinirea obligației proprii de a-l reprezenta pe reclamant în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construcție la cheie, iar nu nerealizarea de către ea însăși a lucrărilor de infrastructură și de utilități necesare finalizării construcției.

În ce privește invocarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 7/1996, în conformitate cu care reclamantul dobândește calitatea de proprietar asupra imobilului - construcție viitoare, după semnarea procesului-verbal de predare primire, ceea ce face ca acesta să nu poată solicita despăgubiri înainte de acest moment, instanța supremă reține că acestea au fost invocate omisso medio, direct în recurs, astfel că nu pot fi primite, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte referitoare la aprecierea probatoriului în stabilirea situației de fapt privind culpa contractuală în îndeplinirirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, sunt critici de netemeinicie, ce exced controlului de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 11.828,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1345A din 2 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 11.828,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2024.