ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1937/2024

Ședința publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Pârâta Agentia Națională pentru Locuinte a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 19.609,4 RON, cu titlul de debite restante către ANL, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, conform art. 5 și 6 din contractul de mandat nr. x/13.01.2010.

Prin sentința civilă nr. 3123 din 8 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au fost respinse obiecțiunile la expertiză, ca neîntemeiate.

Au fost respinse pretențiile aferente perioadei 23.07.2011-09.04.2016, ca fiind prescris dreptul material la acțiune (excepția prescripției fiind admisă prin încheierea din data de 27.11.2019).

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea reconvențională, fiind obligată reclamanta la plata către pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a sumei de 19.609,4 RON.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata căte aceeași pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.085,47 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Au fost respinse cererile de chemare în garanție, ca neîntemeiate.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul Orașul Voluntari a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

De asemenea, împotriva acelorași hotărâri a formulat apel provocat pârâtul Județul Ilfov.

Prin decizia civilă nr. 141 din 1 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul principal promovat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii din data de 13.11.2019 și a sentinței civile nr. 3123/08.12.2021.

De asemenea, a fost respins apelul provocat formulat de apelantul-pârât Județul Ilfov împotriva acelorași hotărâri.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată de 8.330 RON către intimatul Orașul Voluntari prin Primar, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 49 din 18 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul, fiind casată în parte decizia recurată. A fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce privește cererea reconvențională. Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei atacate.

În esență, s-a arătat că, în cadrul motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat interpretarea și aplicarea normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă contractuală în ceea ce privește, pe de o parte, nerespectarea obligației Agenției Naționale pentru Locuințe de a deconta din contul de credit exclusiv lucrările de construire realizate în concret, obligație asumată expres conform art. 5 din contractul nr. x/13.01.2010 iar, pe de altă parte, obligația reclamantei de a asigura creditul necesar pentru finalizarea lucrărilor de construire. În acest sens, s-a arătat că obligația nu a fost asumată sine die, ci numai pe durata termenului de 24 de luni calculat de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor. Astfel, culpa pentru expirarea perioadei de tragere anterior finalizării lucrărilor de construire nu aparținea reclamantei, ci pârâtei, conform unei aplicări corecte a normelor de interpretare a convențiilor.

Or, a învederat partea că, deși acest motiv de recus a fost invocat în termen, fiind formulat distinct în cadrul memoriului de recurs, instanța supremă a omis să îl soluționeze, din perspectiva cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind analizate exclusiv dispozițiile referitoare la prescripția extinctivă a pretenților Agenției Naționale pentru Locuințe din cuprinsul cererii reconvenționale.

Prin urmare, s-a concluzionat că nu a fost analizat modul în care instanța de apel a interpretat și a aplicat normele de drept material vizând răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe și interpretarea convențiilor, instanța de recurs rezumându-se numai la analiza perioadei de tragere a creditului reclamantei.

Totodată, a fost expus parcursul dosarului, precum și, pe larg, motivele care susțin casarea deciziei din apel, din perspectiva motivului de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe.

Astfel, în esență, s-a reproșat precedentelor instanțe că au efectuat o diferențiere nepermisă între cele două obligații corelative, considerând că doar obligația intimatei-pârâte este afectată de termen, în timp ce obligația reclamantei este sine die.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, astfel că nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a problemelor de fond ce au fost soluționate de instanță în cadrul analizei motivelor de casare.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen."

Ipoteza legală prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situație-premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare, așa cum acestea sunt reglementate de art. 488 C. proc. civ. și sancționează numai omisiunea cercetării acestor motive, iar nu a tuturor argumentelor de fapt și de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, rămân subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină. Prin urmare, aceste prevederi legale au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie interpretate în mod restrictiv.

Transpunând aceste considerente de ordin teoretic la cauza pendinte, Înalta Curte reține că nu se verifică teza înaintată de contestatoare, în sensul incidenței dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ca urmare a omisiunii instanței de recurs de a analiza criticile părții privind răspunderea contractuală a intimatei-pârâte Agenția Naționale pentru Locuințe.

Contestația în anulare vizează decizia nr. 49 din 18 ianuarie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost admis recursul părții, având calitatea de reclamantă în dosar, cu consecința casării în parte a deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce privește cererea reconvențională, fiind menținute în rest dispozițiile atacate.

S-a constatat că recursul este fondat în parte, exclusiv în ceea ce privește soluția dată asupra apelului principal privitor la cererea reconvențională formulată de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 2.537 pct. 4 raportat la art. 2.540 C. civ. referitoare la prescripție.

Din actele dosarului rezultă că partea și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. iar, în cadrul motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat, printre altele, interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 970 C. civ. raportat la art. 2 si art. 3 din Legea nr. 152/1998, privind răspunderea contractuală a intimatei-pârâte.

Recurenta a susținut, în esență, că intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe nu și-a îndeplinit cu bună-credință obligația de a viabiliza terenurile pe care se realizau lucrările de construire, conform art. 2 și 3 din Legea nr. 152/1998, astfel încât aceasta nu se poate exonera de răspundere invocând expirarea duratei de tragere din creditul reclamantei, întrucât ar însemna să se prevaleze de propria turpitudine. S-a arătat, astfel, că expirarea perioadei de tragere din creditul ce i-a fost acordat reprezintă consecința neîndeplinirii de către Agenție a propriilor obligații. În același timp, a apreciat că intimata-pârâtă avea obligația de a efectua lucrările de utilități, care nu erau finanțate de beneficiari prin conturile de credit și care au generat lipsa de folosință, corelat cu cele de construire, astfel încât stadiul construcției este indiferent din perspectiva analizării îndeplinirii obligațiilor intimatei-pârâte.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de recurs, contrar susținerilor contestatoarei, a analizat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și din perspectiva criticilor privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. raportat la art. 2 si art. 3 din Legea nr. 152/1998, pe care le-a înlăturat motivat.

Astfel, prin decizia atacată, instanța de recurs a reținut că obligațiile opuse de recurentă, pe de o parte, cea decurgând din art. 5 din contractul de mandat, aflată în sarcina reclamantei, în calitate de beneficiar, reținută ca nefiind îndeplinită de către instanța de apel și, pe de altă parte, cea prevăzută de art. 2 și 3 din Legea nr. 152/1998, de care era ținută intimata-pârâtă, nu numai că nu sunt reciproce și interdependente, în sensul că fiecare dintre obligațiile menționate nu reprezintă cauza juridică a celeilalte, dar nici nu au același izvor.

În acest context, s-a arătat că, în cauză, nu subzistă temeiul juridic al invocării excepției de neexecutare, recurenta-reclamantă neputând invoca valabil pretinsa neexecutare a obligației intimatei-pârâte, de a viabiliza terenurile pe care se realizau lucrările de construire, pentru a justifica neîndeplinirea propriei obligații, de a asigura continuarea finanțării lucrărilor de construire la imobilul contractat, prin intermediul relației de creditare, derulate cu banca finanțatoare.

Totodată, raportat la susținerile recurentei pe acest aspect, s-a arătat că utilitățile funcționale, menite să asigure folosința locuinței contractate la parametrii conveniți, nu puteau fi realizate decât într-o construcție finalizată.

În virtutea acestor argumente, instanța de recurs a constatat, în concordanță cu dezlegările anterioare ale instanței de apel, că nu se poate imputa intimatei-pârâte faptul că nu a asigurat utilități funcționale în locuință, în condițiile în care construcția nu a fost edificată din cauza neîndeplinirii obligației recurentei-reclamante înseși, conform art. 5 din contractul de mandat, de a asigura finanțarea lucrărilor de construire.

Prin urmare, reținând și dispozițiile art. 1.517 C. civ., instanța de recurs a validat raționamentul instanței de apel în sensul existenței unei cauze străine, care a împiedicat-o pe intimata-pârâtă să își îndeplinească obligațiile, constând în culpa proprie a reclamantei în executarea contractului de mandat, de a nu mai fi asigurat finanțarea lucrărilor contractate. Or, în acest context, instanța de apel nu mai putea analiza răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe, așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Ca o consecință, Înalta Curte impune concluzia că instanța de recurs a examinat criticile părții recurente, reținând caracterul netemeinic al acestora, cu consecința admiterii recursului și casării în parte a deciziei recurate, exclusiv din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 2.537 pct. 4 și art. 2.540 C. civ. privitoare la prescripție, fiind trimisă cauza spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce privește cererea reconvențională.

În cele din urmă, instanța supremă notează și că motivele contestației în anulare referitoare la pretinsa omisiune a instanței de recurs de a analiza susținerile privind răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe sunt dublate de veritabile critici aduse deciziei pronunțate în recurs, sub același aspect, ca expresie a nemulțumirii contestatoarei în raport cu soluția casării parțiale, fiind, însă, incompatibile cu regimul juridic al căii extraordinare de atac promovate.

Faptul că partea nu împărtășește raționamentul instanței de recurs, respectiv modul în care s-a decelat sensul criticilor de nelegalitate ale părții și s-a apreciat relevanța argumentelor de drept susținute, nu poate atrage incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., reținându-se, astfel, că, în cadrul contestației în anulare, față de limitele judecății, astfel cum au fost trasate de legiuitor, instanța de retractare nu este abilitată să verifice legalitatea sau corectitudinea considerentelor deciziei atacate.

Cu alte cuvinte, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate eventuale greșeli de judecată, căci, altfel, ar însemna să se deschidă dreptul părților la rejudecarea căii de atac, ceea ce ar afecta principiul securității raporturilor juridice determinate de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive.

Pentru aceste considerente, constatând că, în cauză, nu se confirmă incidența ipotezei vizate de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 508 din același cod, va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 49 din 18 ianuarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 49 din 18 ianuarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.