ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 970/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09.04.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Județul Ilfov, prin președintele consiliului județean, Orașul Voluntari, prin primar, Municipiul București, prin primar general, a solicitat instanței să dispună obligarea în solidar a entităților să plătească reclamantului despăgubiri rezultând din lipsa de folosință a locuinței din cartierul Henri Coandă începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie și până la predarea locuinței la cheie, respectiv cu toate utilitățile funcționale, prejudiciu pe care îl evaluează la suma de 500 EUR lunar (adică 52.000 EUR până în aprilie 2019, echivalentul în RON la cursul valutar stabilit de BNR la data plății efective, i.e. suma de 247.041.6 RON la cursul BNR din data de 05.04.2019 de 1 EUR = 4,7508 RON) și în continuare până la predarea la cheie a locuinței către reclamant; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 14.11.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, printre altele, a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune, constatând ca fiind prescrise toate pretențiile solicitate înainte de 09.04.2016, în continuare urmând a fi avute în vedere doar pretențiile începând cu data de 09.04.2016, reprezentând contravaloare drept de folosință.

Prin sentința civilă nr. 1715/1.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active ca nefondată, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene, Municipiul București, UAT Sector 1 București, Orașul Voluntari și Județ Ilfov.

Prin aceeași hotărâre a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe care a fost obligată să plătească reclamantului suma de 122.995 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 09.04.2016-06.02.2020. De asemenea, a fost admisă în parte cererea reclamantului și a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamantului suma de 10064,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea pârâtului Oraș Voluntari și în consecință, a fost obligat reclamantul la plata către acest pârât a sumei de 3570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Județul Ilfov în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene.

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1715/01.10.2020 și încheierii interlocutorii din 14.11.2019 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2019.

De asemenea, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat apel împotriva aceleiași hotărâri, precum și împotriva încheierii de ședință din 14.11.2019, solicitând modificarea încheierii și sentinței în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă integral, în principal, și ca neîntemeiată, în subsidiar.

Prin decizia civilă nr. 1115A din 24 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții A. și Agentia Nationala pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 1715 din 01.10.2020 și împotriva încheierii interlocutorii din 14.11.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul Orașul Voluntari prin Primar; totodată, a fost obligat apelantul B. să plătească intimatului Oraș Voluntari suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii, atât reclamantul A., cât și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe au declarat recurs.

Recurentul-reclamant A. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și admiterea apelului reclamantului în ceea ce privește modificarea în parte a încheierii de ședință din 14.11.2019 și a sentinței civile nr. 1715/01.10.2020 pronunțate de Tribunalul București; respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune inclusiv în privința despăgubirilor pentru lipsirea de folosința locuinței în perioada 29.08.2010-08.04.2016; stabilirea obligației ANL de a plăti despăgubirile în moneda EURO, care se va plăti în RON la cursul de schimb afișat de BNR la data plății efective, iar nu a sumei stabilite în RON (i.e. 25.811,65 EURO în loc de 122.995 RON); obligarea ANL la plata sumei de 577,23 EUR din data de 07.02.2020 și până la finalizarea locuinței la cheie cu toate utilitățile funcționale; obligarea ANL la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv ale pârâtei Orașul Voluntari; obligarea pârâtei ANL la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul dosar, inclusiv în faza apelului și a recursului.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut interpretarea eronată a Decretului nr. 167/1958.

Astfel, recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece, în toată perioada în care reclamantul a fost lipsit de folosința locuinței, intimata ANL a realizat atât acte de recunoaștere, cât și acte începătoare de executare în sensul art. 16 lit. c) din Decret.

Dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu impun ca actul de recunoaștere să vizeze forma de dezdăunare, ci dreptul dedus judecății. În speță, dreptul dedus judecății este dreptul de folosință a locuinței (aspect corect reținut de instanța de apel), iar despăgubirile solicitate pentru fiecare lună, în care dreptul de folosință este încălcat, sunt doar o modalitate de cuantificare a prejudiciului, pentru ca dreptul încălcat să poată fi evaluat și reparat de către intimata ANL. Dreptul dedus judecății nu este dreptul de a primi despăgubiri, ci despăgubirile sunt solicitate ca modalitate de evaluare, de cuantificare, a prejudiciului generat de încălcarea dreptului de folosință.

Actele prin care ANL tinde să realizeze în continuare lucrări de construire și viabilizare a Cartierului Henri Coandă, constituie acte prin care ANL a recunoscut că beneficiarul a avut în mod continuu, din august 2010 și până în prezent, dreptul de a folosi locuința, așadar că beneficiarul are un drept actual, neafectat de prescripție. Instanța de apel a reținut corect că intimata a realizat lucrări parțiale, corespondență, notificări și adrese în perioada de referință. Ceea ce se critică nu este situația de fapt, ci interpretarea pe care instanța de apel a realizat-o cu privire la noțiunea abstractă de act întreruptiv de prescripție, astfel cum este reglementată de art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Prin actele pe baza cărora ANL arată că locuința nu este finalizată și deci nu poate fi folosită, pârâta recunoaște fără echivoc chiar dreptul dedus judecății, respectiv fapta imputată acesteia - nefinalizarea locuinței la termen.

Intimata ANL a efectuat numeroase acte care constituie "acte începătoare de executare" în sensul art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, care întrerup cursul prescripției. Or, chiar instanța de apel reține că raportul juridic dintre ANL și reclamant este unul actual, contractul fiind "în executare cu întârziere". în aceste condiții, instanța de apel a interpretat eronat că aceste acte nu ar avea efect întreruptiv de prescripție pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință pentru perioada 29.08.2010 - 08.04.2016.

Recurentul-reclamant a subliniat că interpretarea instanței de apel este contrară jurisprudenței Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, indicând în acest sens decizia nr. 2124/23.12.2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 (beneficiar C.).

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut nesocotirea principiului disponibilității și interpretarea eronată a regulamentului valutar.

Astfel, instanța de apel a interpretat eronat că obiectul cererii de chemare în judecată nu este solicitat în moneda euro, arătând că reclamantul ar fi cerut doar despăgubiri, urmând ca instanța să fie cea care stabilește moneda în care se naște obligația de plată. În realitate, reclamantul nu a lăsat acest aspect la aprecierea instanței, ci a arătat expres că solicită stabilirea obligației ANL în moneda euro.

Contrar obiectului învestirii, instanța de apel a menținut obligația ANL de a plăti despăgubiri în moneda națională (122.995 RON), arătând că ar fi corectă conversia sumei determinate de expert (25.811,65 euro) la cursul de schimb de la data expertizei la un curs de schimb aleatoriu, de la data expertizei.

În realitate, instanța de apel nu a interpretat corect art. 5 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 și nici principiul disponibilității. Instanțele nu aveau posibilitatea de a modifica moneda în care erau solicitate despăgubirile, având în vedere modul în care reclamantul a înțeles să formuleze acțiunea.

Mai mult, chiar și concluziile raportului de expertiză sunt raportate tot la moneda euro, expertul analizând oferte de închiriere stabilite în moneda străină.

Instanța de apel a realizat o confuzie gravă între nașterea obligației, ca element de pasiv patrimonial al pârâtei, și modalitatea de stingere a obligației, i.e. plata ca metodă de stingere a debitului.

Indiferent de modul de stingere a obligației (în moneda națională), cuantumul creanței este stabilit în moneda europeană, de vreme ce acesta a fost obiectul învestirii instanței. De altfel în același sens este și art. 5 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, text care se referă exclusiv la plată (mod de stingere a obligației), iar nu la nașterea obligațiilor exclusiv în moneda națională.

În toate litigiile privind lipsa de folosință a locuințelor din Cartierul Henri Coandă, toate instanțele au acordat (ceea ce s-a cerut) despăgubirile în moneda euro, inclusiv în litigiile înregistrate în aceeași zi cu prezentul dosar.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat interpretarea eronată a art. 1085 C. civ. și a noțiunii de termen extinctiv determinabil, precum și încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

După redarea art. 5 din Regulamentul privind recepția construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 343/2017, și a art. 22 alin. (3) din același act normativ, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat eronat art. 1085 C. civ. de la 1864, precum și H.G. nr. 343/2017 privind recepția finală a construcțiilor, deoarece principiul reparării integrale a prejudiciului presupune acordarea despăgubirilor pentru întreaga durată în care există lipsa de folosință. Or, lipsa de folosință este cert că va înceta doar la recepția finală a locuinței.

Instanța de apel a interpretat în mod eronat și noțiunea de termen extinctiv determinabil.

Astfel, termenul până la care ANL ar fi obligată să plătească despăgubirile este un termen extinctiv determinabil - este cert că acesta va avea loc în viitor, dar nu se poate stabili data calendaristică, ci este stipulat un alt mod clar la care obligația încetează (data recepției finale). Interpretarea instanței de apel neagă existența în dreptul român a termenului cert determinabil.

În realitate, termenul extinctiv nu își pierde caracterul cert atunci când este doar determinabil prin raportare la un eveniment care se va produce sigur. În speță, reclamantul va avea folosința în mod cert doar la recepția finală a locuinței (data la care ANL predă reclamantului locuința cu construcție finalizată și utilități funcționale). Până când nu se realizează recepția finală a locuinței, reclamantul este în continuare lipsit de folosința locuinței.

Singura interpretare a art. 1085 C. civ. de la 1864, care permite repararea integrală a prejudiciului, este cea potrivit căreia prejudiciul viitor poate fi reparat inclusiv în cazul în care determinarea prejudiciului s-ar face cu greutate sau, chiar dacă n-ar fi extrem de exactă, ar avea un grad suficient de exactitate.

Instanța de apel a interpretat eronat că reclamantul ar trebui să facă în prezentul dosar o probă imposibilă - calcularea în prezent a valorii viitoare a lipsei de folosință. In realitate, această condiție nu este prevăzută de art. 1085 C. civ. de la 1864. Textul legal arată că prejudiciul viitor trebuie să fie doar previzibil, să fie neîndoielnic faptul că prejudiciul se va produce în continuare, până la un moment determinabil. Rezolvarea trebuie raportată la regula reparării integrale a prejudiciului; cuantificarea prejudiciului viitor nu poate fi mai riguroasă decât cuantificarea prejudiciului pentru perioada trecută.

Dacă debitorul obligației va constata în viitor că, în concret, piața imobiliară va fluctua, debitorul însuși are dreptul (și interesul) de a solicita instanței ajustarea debitului său - având acțiune pe cale separată, reglementată expres și distinct de C. civ.. De altfel, aceasta este soluția legală în ceea ce privește toate prejudiciile viitoare certe ca producere, or, interpretarea instanței de apel se îndepărtează clar de la textul legal și totodată se raportează la un eveniment potențial, incert ca producere, care există doar teoretic.

Cuantumul prejudiciului lunar pentru perioada ulterioară datei de 07.02.2020 a fost deja determinat prin raportul de expertiză judiciară (pagina 16 din raport), la valoarea chiriei medii multianuale de 577,23 EUR/lună.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut și interpretarea eronată a normelor de drept material privitoare la răspunderea delictuală în cazul cheltuielilor de judecată.

Astfel, a arătat că prejudiciul reclamantului este atât lipsirea de folosința locuinței, cât și cheltuielile realizate pentru ca acest prejudiciu să poată fi reparat, inclusiv cheltuielile generate de prezentul litigiu. În consecință, repararea integrală a prejudiciului presupune acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință, dar și rambursarea cheltuielilor suportate pentru purtarea litigiului.

Instanța de apel a încălcat regula reparării integrale a prejudiciului, instituită de art. 1349 alin. (2) C. civ., prejudiciul fiind reparat doar parțial. Instanța de apel a interpretat eronat că partea care a câștigat procesul, în speță, reclamantul, ar trebui să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de părțile a căror răspundere nu a fost reținută, în speță, Orașul Voluntari, însă partea care a căzut în pretenții, Agenția Națională pentru Locuințe, nu ar fi obligată să suporte toate consecințele procesului pierdut de această parte.

S-a realizat o disociere eronată între fapta ilicită, reținută în sarcina ANL (pasivitatea culpabilă) și existența litigiului. Această disociere ignoră tocmai caracterul complex al raporturilor juridice din prezenta cauză și tocmai rolul ANL de coordonator și dezvoltator imobiliar, deși instanța de apel a reținut corect rolul ANL. Pe de-o parte, ANL este calificată ca dezvoltator imobiliar, reținându-se obligația acestei părți de a coordona toate lucrările și refuzul nejustificat de a finaliza Cartierul, însă, pe de altă parte, nu se reține și culpa procesuală a ANL pentru toate cheltuielile de judecată, inclusiv cele efectuate de pârâtul Orașul Voluntari.

Reclamantul a fost nevoit să atragă în judecată în prezentul dosar atât ANL, cât și celelalte pârâte (inclusiv Orașul Voluntari) din cauza rolului complex pe care ANL îl are în realizarea și finalizarea Cartierului și din cauza complexului contractual format de ANL. Din cauza contractelor neclare, lacunare, preformulate și impuse de ANL, doar instanța putea să tranșeze tipul de răspundere care va fi reținut în prezenta cauză (răspundere contractuală sau delictuală) și calificarea contractului denumit "mandat". Or, ANL este partea care a pierdut procesul, nu doar în raport cu reclamantul, ci și în raport cu celelalte părți din prezentul litigiu, ANL fiind răspunzătoare, inclusiv pentru caracterul complex al litigiului, pentru calitatea pasivă a celorlalți pârâți (chiar și pârâtul Orașul Voluntari), astfel și pentru cheltuielile de judecată efectuate de Orașul Voluntari în prezentul dosar.

Recurenta-pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, după casare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Astfel, a susținut recurenta-pârâtă, instanța în mod greșit a reținut că "obligațiile ANL nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități", întrucât chiar dacă intimatul se afla în relații contractuale numai cu ANL (contract de mandat), conduita antijuridică imputată Agenției nu face parte din obligațiile pe care ANL și le-a asumat față de intimat prin contractul de mandat. O astfel de concluzie nu poate duce decât la încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ.

Instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Așa fiind, s-a denaturat adevăratul înțeles cuprins în actele ce ar fi trebuit să fie analizate, întrucât, dacă instanța ar fi cercetat într-adevăr atât obligațiile asumate de ANL, cât și pe cele instituite în sarcina celorlalți pârâți, era evident că ANL nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și nici o altă prevedere legală nu i-o impune. Or, atât timp cât ANL nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o (realizarea utilităților în amplasament), nu poate fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu produs ca urmare a acestei neîndepliniri (lipsa de folosința a imobilului).

Recurenta-pârâtă a susținut că obligațiile sale sunt obligații de diligență și nu de rezultat.

În acest sens s-a arătat că, prin art. 1 al contractului de mandat, se conferă ANL atribuții de reprezentare a beneficiarilor în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire.

Or, noțiunea de "urmărire" definește acțiuni de diligență și nu de rezultat. ANL are astfel obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii, atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul identificat și stabilit prin contractul de construire.

Așa fiind, întinderea mandatului acordat Agenției este clar definită și stabilită, încadrându-se în limitele și particularitățile unui mandat convențional tipic (derivă din voința expresă a părților); special (acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp).

Fiind în prezența unui mandat special, el trebuie interpretat în mod restrictiv, iar una din principalele obligații ale mandatarului este aceea de a executa mandatul; în speță, este vorba despre un contract de mandat, prin care au fost asumate obligații de diligență.

Mai mult, în baza contractului de construire (la care ANL nu este parte), obligația de predare a locuinței revine constructorului, ANL, în calitate de mandatar, având doar obligația de supraveghere a execuției lucrărilor. Prin urmare, între ANL și intimat nu există raporturi juridice contractuale din care să decurgă pentru Agenție obligația de predare a locuinței și, implicit, răspunderea pentru prejudiciul creat de constructor.

Contractul de construire, încheiat între constructor și intimat, este un contract bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros, intuitu personae, cu execuție succesivă în timp, ce a constat în executarea unei lucrări într-un termen, la un preț ferm și determinat.

Intimatul a înțeles să-și stabilească o relație contractuală proprie, directă, cu constructorul, în această relație exclusivă fiind stipulată, în mod expres, obligația constructorului de a achita acestuia penalități de întârziere, în cazul depășirii termenului de finalizare a locuinței.

A urmări presupune o activitate de supraveghere, astfel că a urmări executarea și finalizarea construcției nu poate avea același sens cu a executa și finaliza lucrările de construire.

O obligație de rezultat nu poate fi astfel definită, cu atât mai mult cu cât intimatul a împuternicit ANL să îl reprezinte în fața antreprenorului, prețul plătit de aceasta pentru atingerea rezultatului fiind încasat de antreprenor (constructor) și nu de ANL.

Obligația mandatarului de a îndeplini mandatul este obligație de mijloace (de diligență) și nu de rezultat. Obligațiile de mijloace sunt acelea în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune și să depună toata diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze in favoarea creditorului său.

Activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligații a fost desfășurată de ANL în mod constant de-a lungul timpului, până în prezent, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităților și societăților comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utitlități si dotări tehnico-urbane, conform Convenției nr. 1909/2004, precum și în finalizarea construcției, conform contractului de construire.

S-a mai învederat instanței faptul că obligația de "urmărire a executării" reprezintă o obligație de diligență, iar "finalizarea lucrărilor" reprezintă o obligație de rezultat.

Prin urmare, instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecații, atribuind ANL o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale și obligând, în final, Agenția la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

In ceea ce privește reținerea de către instanță a faptului că ANL are calitatea de dezvoltator imobiliar și coordonator al programului de construcții locuințe, recurenta-pârâtă a expus argumentele care stau la baza faptului că ANL nu poate avea calitatea de dezvoltator imobiliar.

Recurenta-pârâtă ANL a depus întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul pârâtei ANL, prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului

Intimatul-pârât Orasul Voluntari prin Primar a depus întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat; de asemenea, a depus întâmpinare la recursul pârâtei ANL, prin care a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în acest recurs; totodată a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 6 aprilie 2022, Înalta Curte a menținut cadrul procesual pentru opozabilitate, a constatat că nu se impune a se pronunța pe excepția netimbrării recursului declarat de pârâtă și, de asemenea, a respins excepția nulității recursului acesteia, pentru considerentele reținute în încheierea din acea dată.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limita considerentelor ce succed:

Din rațiuni de logică a expunerii, Înalta Curte va examina mai întâi recursul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În prima parte a cererii de recurs, pârâta a pus în discuție, în esență, necercetarea de către instanța de apel a obligațiilor asumate de aceasta, susținând că nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și pe care nici o altă prevedere legală nu i-o impune.

Această critică poate fi examinată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În accepțiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept pretențiilor formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

În speță, astfel cum s-a stabilit în etapele devolutive ale procesului, reclamantul a formulat o acțiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei A.N.L., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea de către aceasta a obligației asumate prin contractul de mandat nr. x/20.02.2008, prejudiciul constând în lipsa de folosință a imobilului din cartierul Henri Coandă începând cu data prevăzută pentru predarea la cheie împreună cu toate utilitățile, 29.08.2010, și până la momentul efectiv al predării locuinței la cheie, prejudiciu evaluat estimativ la 500 euro lunar.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel se rezumă la prezentarea situației de fapt a litigiului, la reluarea argumentelor reținute în sentința tribunalului, fără a conține o analiză proprie a motivelor de apel invocate de apelanta-pârâtă sub aspectul obligațiilor concrete asumate de către pârâta A.N.L. prin contractul de mandat nr. x/20.02.2008, respectiv a naturii juridice a acestora.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, fără a prezenta un raționament propriu și fără a răspunde apărărilor apelantei A.N.L. din perspectiva criticii prin care aceasta a susținut greșita calificare a naturii obligațiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul, a reluat considerentele sentinței tribunalului, prin care s-a reținut că obligațiile asumate de pârâta ANL sunt de rezultat, având în vedere natura oneroasă a contractului de mandat, dar mai ales faptul că părțile litigante nu au încheiat un simplu contract de mandat, ci, un contract complex cu drepturi și obligații ce depășesc specificul unui mandat, ajungând în final la obligarea acesteia la repararea unui prejudiciu produs ca urmare a lipsei de folosință a imobilului.

Deși apelanta-pârâtă A.N.L. a afirmat că, în conformitate cu art. 1 din contactul de mandat, întinderea mandatului este clar definită, iar noțiunea de a urmări presupune o activitate de supraveghere, astfel că obligația de urmărire a executării reprezintă o obligație de diligență, iar finalizarea lucrărilor reprezintă obligație de rezultat, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat la o cercetare efectivă și reală a pieselor dosarului și a problematicii juridice și factuale deduse judecății.

Astfel, nu a arătat obligațiile pe care nu le-a îndeplinit apelanta-pârâtă A.N.L., nu a analizat în mod real criticile expuse de aceasta prin motivele de apel în ceea ce privește caracterul obligațiilor pe care și le-a asumat prin contractul de mandat în sensul susținerii existenței unor obligații de diligență și nu de rezultat, așa cum a reținut tribunalul; fără a expune considerente proprii, a preluat tale quale statuările primei instanțe, concluzionând că "obligațiile asumate nu au fost îndeplinite aspect ce rezultă din probele dosarului".

În concret, din considerentele deciziei recurate nu rezultă care obligații nu au fost îndeplinite, instanța de apel constatând doar că tribunalul a reținut existența unei obligații de rezultat și argumentând că neîndeplinirea obligațiilor rezultă din probele administrate, deși principala critică a pârâtei în apel a fost greșita calificare a naturii obligațiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul.

Astfel, în condițiile în care, instanța de apel a reținut neîndeplinirea unor obligații, dar nu menționează care sunt acestea, nu a motivat ce anume obligații concrete trebuiau a fi îndeplinite, în contextul în care pârâta A.N.L. a fost obligată la plata unor despăgubiri, nu se poate aprecia că decizia recurată a fost motivată, conform legii.

Într-adevăr, instanța de apel poate să-și însușească argumentat motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele.

În cauză, însă, curtea de apel a reluat considerentele primei instanțe, fără a examina argumentele pe care pârâta A.N.L. le-a invocat în cererea de apel, procedând doar la redarea raționamentelor și constatărilor tribunalului.

Instanța de prim control judiciar nu a procedat la o însușire argumentată a raționamentului juridic al sentinței primei instanțe, nu a cenzurat dezlegările hotărârii tribunalului în raport cu motivele de apel invocate de apelanta-pârâtă A.N.L., ci doar a expus situația de fapt și considerentele sentinței primei instanțe, fără a examina, în mod real, efectiv, criticile formulate prin cererea de apel din perspectiva naturii obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul de mandat.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Însă, în cauză, instanța de apel a preluat statuările tribunalului, fără a examina în mod efectiv problema de fond supusă judecații, fără ca hotărârea să cuprindă toate motivele pe care se sprijină cererea de apel a pârâtei, fără să se arate atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ.

Decizia recurată a fost motivată de o manieră generală, din considerentele acesteia nerezultând care obligații nu au fost îndeplinite, astfel încât nelămurirea acestei chestiuni are drept consecință o analiză eronată și incompletă a condițiilor răspunderii contractuale.

Se observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu dar și că întreaga construcție juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu A.N.L., așa încât instanța de apel, cu ocazia cercetării apelului ar fi trebuit să clarifice aspectele care țineau de obiectul și întinderea mandatului acordat A.N.L. și să verifice temeinicia pretențiilor bănești formulate de reclamant din perspectiva raporturilor juridice existente între părți.

Din cele expuse reiese că instanța de apel a dispus obligarea intimatei A.N.L. la plata unor sume fără a se raporta efectiv la obligațiile contractuale care reveneau părților, fiind evidentă lipsa motivării deciziei recurate.

Astfel, având în vedere că problema de fond supusă judecății nu a fost examinată în mod efectiv, nefiind motivată critica privind natura obligațiilor asumate de apelanta-pârâtă prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul, nu se poate stabili, în concret, în ce măsură este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite de sorginte contractuală care să atragă răspunderea pârâtei A.N.L. din perspectiva despăgubirilor solicitate.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei A.N.L. urmând a se lămuri voința părților și obligațiile ce le reveneau acestora, natura obligațiilor, acțiunile ori inacțiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este fondat, astfel încât criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se mai impun a fi analizate, recursul pârâtei urmând a fi admis.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.:

Potrivit cererii de recurs, în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat decizia instanței de apel din perspectiva admiterii eronate a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 29.08.2010-08.04.2016, susținând, în esență, că hotărârea recurată este nelegală, fiind interpretate eronat dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

În speță, reclamantul a solicitat obligarea la plata unor despăgubiri rezultând din lipsa de folosință a locuinței începând cu data de 29.08.2010 și până la predarea locuinței la cheie, astfel că, la momentul când locuința trebuia predată la cheie, s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantului privind daunele interese pentru nepredarea locuinței la termen.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 167/1958 (art. 2517 C. civ.), termenul general de prescripție este de 3 ani, iar, în conformitate cu art. 16 lit. a) din Decretul-Lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă (art. 2537 alin. (1) C. civ.), prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Referitor la susținerile reclamantului pe marginea excepției prescripției, se reține că, doar recunoașterea dreptului ce formează obiectul litigiului, efectuată chiar de beneficiarul curgerii termenului de prescripție, reprezintă un act echivalent întreruperii termenului prescripției extinctive.

Trebuie menționat că poziția pârâtei A.N.L. a fost constantă, în sensul că este un simplu mandatar ce nu deține atribuții concrete în ceea ce privește finalizarea locuinței contractate de reclamant, motiv pentru care nu poate fi ținută răspunzătoare pentru prejudiciile suferite de persoana fizică ce a contractat edificarea unei anumite locuințe în cadrul complexului rezidențial Henri Coandă.

În mod just a constatat instanța de apel că, în cauză, criticile apelantului privind omisiunea instanței de a valorifica efectul întreruptiv de prescripție ce rezultă din recunoașterea obligației asumate prin faptele și actele încheiate de pârâta A.N.L. sunt nefondate, întrucât, pentru a avea acest efect întreruptiv recunoașterea trebuie să fie expresă, or, în speță, faptele și actele debitorului nu privesc dreptul creditorului obligației neîndeplinite de a cere și obține daune interese pentru repararea prejudiciului produs prin neexecutarea corespunzătoare și la termen a obligației.

Deși recurentul-reclamant invocă, în speță, corespondența cu pârâta, se reține că aceasta nu se referă la obligația de despăgubire născută din neîndeplinirea mandatului, ci la neîndeplinirea obligațiilor născute din contractul de mandat.

Cu alte cuvinte, pretinsa recunoaștere, pentru a putea constitui cauză de întrerupere a cursului prescripției, trebuia să se refere la obligația de dezdăunare, în mod corect reținând instanța de apel, în acord cu tribunalul, că, atât timp cât fapta ilicită imputată este continuă, prejudiciul având loc, de asemenea, în mod continuu, zi de zi, nu sunt prescrise acele pretenții solicitate cu titlu de daune interese pentru o perioadă de 3 ani anterioară datei de introducere în instanță a cererii de chemare în judecată.

Așadar, criticile recurentului-reclamant cu privire la existența cauzelor de întrerupere a cursului prescripției extinctive, prin actele de executare efectuate de ANL, nu pot fi reținute.

Înalta Curte apreciază neîntemeiată și critica privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește perioada menționată, fără reținerea jurisprudenței Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu poate fi reținută jurisprudența menționată, în condițiile în care în dreptul românesc aceasta nu este izvor de drept, iar în spețele arătate, deși a fost soluționată chestiunea privind începutul calculului termenului de prescripție, hotărârile respective au fost pronunțate în raport de cererile, apărările și probele administrate în fiecare cauză și în funcție de elementele specifice ale fiecărui dosar, acestea putând avea doar valoarea unui mijloc de probă, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că este legală dispoziția adoptată în apel, în sensul confirmării soluției tribunalului referitoare la amiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 29.08.2010-08.04.2016, criticile expuse de către recurentul-reclamant nejustificând o concluzie în sens contrar.

În acest context, critica recurentului-reclamant întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut nesocotirea principiului disponibilității și interpretarea eronată a regulamentului valutar.

Potrivit acestor motive de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica privind nesocotirea principiului disponibilității poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta cuprinzând, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Prin criticile formulate, a susținut recurentul-reclamant, instanța de apel a interpretat eronat că obiectul cererii de chemare în judecată nu este solicitat în moneda euro, arătând că acesta ar fi cerut doar despăgubiri, urmând ca instanța să fie cea care stabilește moneda în care se naște obligația de plată, în condițiile în care, reclamantul nu a lăsat acest aspect la aprecierea instanței, ci a arătat expres că solicită stabilirea obligației A.N.L. în moneda euro.

Doctrina a statuat că încălcarea principiilor procesului civil este asimilată încălcării unor norme prevăzute sub sancțiunea nulității, pricinuindu-se astfel vătămarea dreptului uneia dintre părți, afectând dreptul la apărare.

Potrivit art. 9 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În conformitate cu art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, printre altele, să se dispună obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON la cursul valutar stabilit de BNR la data plății efective, a sumei de 52.000 euro, suma reprezentând despăgubiri rezultând din lipsa de folosință a locuinței din cartierul Henri Coandă.

Prin sentința tribunalului a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, care a fost obligată să plătească reclamantului suma de 122.995 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 09.04.2016-06.02.2020.

Legat de despăgubirile acordate prin sentința tribunalului, confirmată de instanța de apel, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile reclamantului referitoare la nesocotirea principiului disponibilității, însă, doar din perspectiva solicitării reclamantului de stabilire a obligației de plată a pârâtei A.N.L. în moneda EURO, în echivalentul său de la data plății efective.

Se constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în EURO, indiferent de faptul că acestea se vor achita efectiv în RON, la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data plății, precum și că solicitarea reclamantului de stabilire a obligației de plată a pârâtei A.N.L. în moneda EURO, în echivalentul său de la data plății efective, este menită a păstra în timp valoarea reală a compensațiilor acordate, nealterată de fenomenul inflaționist.

În speță, reclamantul a stabilit limitele învestirii instanței de judecată, a fixat cadrul procesual, persoanele chemate în judecată și obiectul cauzei, însă instanța de fond admițând acțiunea, a dispus obligarea A.N.L. la plata unei sume cu titlu de despăgubiri, în altă monedă decât cea solicitată, respectiv în RON, soluție confirmată de instanța de prim control judiciar, încălcându-se astfel principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) din același cod.

Așa fiind, recursul reclamantului urmează a fi admis în limita considerentelor anterior expuse.

Înalta Curte apreciază că este de prisos a analiza criticile de nelegalitate referitoare la interpretarea eronată a regulamentului valutar, formulate prin raportare la dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme a fost găsită întemeiată critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care atrage nulitatea parțială a hotărârii (din perspectiva nesocotirii principiului disponibilității sub aspectul solicitării reclamantului de stabilire a obligației A.N.L. în moneda euro), conform art. 175 alin. (1) din același act normativ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat și interpretarea eronată a art. 1085 C. civ. și a noțiunii de termen extinctiv determinabil, precum și încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Având în vedere, însă, nemotivarea deciziei recurate sub aspectul caracterului obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, fiind în discuție existența sau inexistența unei fapte ilicite săvârșite de aceasta care să vatăme drepturile sau interesele legitime ale reclamantului, nu se mai impune analizarea criticilor care vizează celelalte condiții necesare angajării răspunderii contractuale.

În contextul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai susținut și interpretarea eronată a normelor de drept material privitoare la răspunderea delictuală în cazul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în raport cu pârâtul Orașul Voluntari.

În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 453 C. proc. civ. prin care se stabilește că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Astfel, se constată că reclamantul A. a formulat împotriva pârâtului Orașul Voluntari o cerere de chemare în judecată care a fost respinsă, iar, în apel, reclamantul a criticat soluția tribunalului de obligare a sa la plata onorariului de avocat către pârâtul Oraș Voluntari, solicitând a pune în sarcina pârâtei A.N.L. (parte care a căzut în pretenții) cheltuielile de judecată efectuate cu ocazia procesului în etapa fondului de către pârâtul Orașul Voluntari.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul a formulat împotriva pârâtului Orașul Voluntari o cerere de chemare în judecată care a fost respinsă, reclamantul A. fiind cel care a pierdut procesul, iar pârâtul a fost chemat în judecată fără temei, în mod corect a reținut instanța de apel că soluția instanței de fond de obligare a reclamantului la plata acestor cheltuieli este legală, în perfect acord cu dispozițiile art. 453 din C. proc. civ.

Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, același raționament va fi avut în vedere și în privința cheltuielilor de judecată la care apelantul-reclamant a fost obligat în etapa apelului, în raport cu pârâtul Oraș Voluntari.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, devoluțiunea fiind limitată la considerentele anterior expuse referitoare doar la solicitarea reclamantului de stabilire a obligației de plată a pârâtei A.N.L. în moneda EURO, în echivalentul său de la data plății efective, în măsura în care se va constata că sunt îndeplinite condițiile pentru stabilirea unei obligații de despăgubire.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere limitele casării, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa, în parte, decizia recurată, va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelurilor și, totodată, va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1115A din 24 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelurilor.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2022.