ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 250/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 09.05.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună (respectiv 6.181,76 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,7552 RON din data de 07.05.2019) pentru perioada cuprinsă între 07.05.2016 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 07.05.2019, în total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 222.543,36 RON la cursul de 1 euro/4.7552 RON din 07.05.2019), cu titlu de daune interese, constând în: contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.706,24 RON/lună la cursul de 1 euro/4.7552 RON din 07.05.2019) pentru perioada cuprinsă între 07.05.2016-07.05.2019, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 205.424,64 RON la cursul de 1 euro/4.7552 RON din 07.05.2019), evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip C31 situată pe lotul nr. x din orașul Voluntari, județ Ilfov, cu număr cadastral x, înscris în CF individuală nr. 3989 a orașului Voluntari, conform încheierii de ședință nr. 18669/24.09.2004; daune morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 475,52 RON/lună la cursul de 1 euro/4.7552 RON din 07.05.2019) pentru perioada cuprinsă între 07.05.2016-07.05.2019, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul a 17.118,72 RON la cursul de 1 euro/4.7552 RON din 07.05.2019), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip C 31 situată pe lotul nr. x din orașul Voluntari, județ Ilfov, cu număr cadastral x, înscris în CF individuală nr. x a orașului Voluntari, conform încheierii de ședință nr. 16469/19.08.2004; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 10.07.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă, specializată în soluționarea litigiilor cu profesioniști.

Prin sentința civilă nr. 1876 din 16.10.2020, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, așa cum a fost precizată. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 157.626,84 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului aferentă perioadei 07.05.2016-31.12.2019. În rest, pretențiile reclamantei au fost respinse ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 5.457,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe ambele părți au declarat apel.

Reclamanta A. a solicitat prin apelul său schimbarea în parte a sentinței, respectiv obligarea intimatei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 39.035 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a locuinței, aferente perioadei cuprinse între 07.05.2016-16.10.2020, și la plata sumei de 702 Euro/lună, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, de la data de 17.10.2020 și până la recepția finală și predarea efectivă a locuinței, la cheie, în cartier complet finalizat, cu toate utilitățile și toate dotările urbane asumate prin contractul de mandat și oferta publică de a contracta a intimatei ANL din anul 2004, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a solicitat prin apelul formulat admiterea acestuia și modificarea sentinței apelante, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 881/2021 din 20.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamantă și de pârâta ANL împotriva sentinței civile nr. 1876/16.10.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că, în mod nelegal, instanța de apel a obligat intimata-pârâtă ANL doar la plata sumei de 32.343 Euro, convertiți nelegal în echivalentul acestei sume la 16.10.2020, deși, potrivit art. 6 din contractul de construire, actul adițional nr. x/2006 la contractul de construire și din celelalte convenții încheiate, rezultă că suma trebuie convertită la cursul euro/leu de la data plății.

Totodată, recurenta susține că, potrivit dispozițiilor art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1075, art. 1077, art. 1079 alin. (2), art. 1080-1082, art. 1084-1088, art. 1548-1549 C. civ. de la 1864 și art. 466, art. 470-480 C. proc. civ., despăgubirile materiale compensatorii pentru lipsa de folosință trebuiau acordate până la 16.12.2020, data introducerii cererii de apel, nu până la data de 31.12.2019, așa cum a reținut instanța de apel.

O altă critică vizează încălcarea principiului libertății de a contracta și principiul reparării integrale a prejudiciului, în baza răspunderii contractuale, prin faptul acordării de despăgubiri parțiale, nu integrale, așa cum a fost dovedit prin expertiză.

Arată recurenta că, la suma de 32.343 euro acordată de instanță se mai adaugă și pretenții, pe care susține că le-a dovedit cu expertiza și suplimentul la expertiză, în suma de 703 euro/lunar, pentru perioada 01.01.2020-16.12.2020, adică 8.084,50 euro, în echivalent RON la cursul BNR EUR/LEU din data plății.

Susține recurenta că pretențiile sunt solicitate în temeiul răspunderii contractuale, ca urmare a nerespectării de către intimata-pârâtă ANL a obligației sale de rezultat, ce a fost asumată de ANL prin contractul de mandat nr. x/27.05.2004.

Recurenta învederează instanței că, în speță, există convenție expresă ca prețul locuinței și garajului să fie exprimat în euro, la cursul BNR EURO/LEU din ziua plății, deci, în perfectă conformitate cu principiul libertății de a contracta, precum și cu principiul forței obligatorii a contractului, dar și conform Regulamentului valutar al BNR, care prevede că plățile pe teritoriul României se fac în RON, numai dacă nu există convenție contrară expresă a părților, ca plățile să se facă în euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății.

În acest sens, arată că, în toate actele și chitanțele de plată a prețului locuinței, se face referire la preț în euro, plătibil la cursul BNR al EUR în RON, de la data plății.

În ce privește despăgubirea parțială acordată de instanță, pentru perioada 07.05.2016-31.12.2019, recurenta susține, pe de o parte, că perioada corectă ar fi 07.05.2016-16.12.2020, iar, pe de altă parte, că despăgubirea a fost acordată greșit în RON, la cursul BNR din 16.10.2020, iar nu în euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății.

În acest fel, susține că a fost lipsită, atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, de despăgubiri materiale compensatorii pentru lipsa folosință locuință în suma de 8.084,5 euro, precum și de despăgubirile de 40.427,50 euro, la cursul BNR al euro din ziua plății, așa cum era prevăzut prin convenția părților.

Nu în ultimul rând, arată recurenta că, prin hotărârea nelegală a instanței de apel s-a încălcat principiul libertății de a contracta, conform art. 962 C. civ. de la 1864, principiul forței obligatorii a contractului, conform art. 969 C. civ. de la 1864, principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, în baza răspunderii contractuale, conform art. 1073, art. 1075, art. 1080-1086, art. 1540, art. 1548 C. civ. de la 1864, întrucât instanța de apel a încuviințat despăgubiri materiale doar parțiale, iar nu integrale, cum era legal, deși a constatat că există culpa contractuală a intimatei-pârâte ANL, precum și neîndeplinirea obligației de rezultat asumate, deci, condițiile răspunderii contractuale au existat și au fost și dovedite, ca și prejudiciul, cu expertiza și răspunsul la obiecțiunile ANL la expertiză.

Recursul a fost comunicat recurentei-pârâte 11.11.2021 .

La 09.12.2022, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 20.12.2021, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, a arătat că instanța de apel nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și, mai ales, nu a dat relevanță clauzelor specific atașate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului și efectului, devenind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic, implicit a efectelor sale, care a avut ca rezultat aplicarea greșită a legii.

Susține recurenta că instanța de apel a analizat răspunderea ANL în raport de o obligație ce nu se regăsește în cuprinsul contractului de mandat, contract ce reprezintă temeiul atragerii răspunderii contractuale a recurentei, respectiv în raport de obligația de a finaliza lucrările de construcție, inclusiv realizarea utilităților și predarea imobilului la cheie reclamantei.

Astfel, arată că ANL avea doar o obligație de urmărire, respectiv o obligație de diligență, iar nu de rezultat, cum a reținut instanța de apel. Întinderea mandatului acordat ANL este clar definită și stabilită, încadrându-se în limitele și particularitățile unui mandat convențional tipic (derivă din voința expresă a părților) și special (acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp).

Susține recurenta că principala obligație a mandatarului este de a executa mandatul (obligație de a face) în limitele și cu respectarea împuternicirii pe care a primit-o de la mandant (art. 1539 alin. (1) C. civ.). Astfel, arată că activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligații a fost desfășurată de ANL în mod constant de-a lungul timpului, până în prezent, dovada în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităților și societăților comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, conform Convenției nr. 1909/2004, precum și în finalizarea construcției.

Pe de altă parte, susține că, prin contractul de mandat încheiat cu intimații, ANL nu și-a asumat obligația realizării lucrărilor de infrastructură și de utilități, această obligație fiind asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire. Obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență, motiv pentru care neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni, este indiferentă.

Răspunderea contractuală a ANL trebuie și poate fi analizată doar din perspectiva convenției de mandat și din perspectiva art. 1532 și urm. C. civ. de la 1864.

Astfel, se impune a fi subliniat că răspunderea ANL nu poate fi angajată pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale sau prin contractele încheiate cu terții (la care reclamanții nu sunt părți), nici prin pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți ai convențiilor încheiate în vederea realizării ansamblului Henri Coandă.

Arată recurenta că nu se poate reține, așa cum a stabilit instanța de apel, că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză generală și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ.

Menționează recurenta că instanța de apel a încălcat principiul relativității contractului prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, după cum pare sau este favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimați, și acceptat în același mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situație, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Așa fiind, arată că, în mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa contractuală a ANL.

O altă critică se referă la faptul că, deși instanța de apel reține că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, a stabilit că recurenta se face culpabilă de nepredarea locuinței la cheie cu utilități, admițând acțiunea reclamantei pe temeiul încălcării de către Agenție a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate - la care reclamanta-intimată nu este parte (Convenția MM 1909/2004, contract de antrepriză generală nr. x/2004, Convenția nr. 15580/22.12.2003) - sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege, care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale (Legea nr. 152/1998, Legea nr. 190/1999, Normele metodologice din 2001).

Or, în opinia recurentei-pârâte, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de aceasta în relația cu reclamanta printr-un contract, obligație care constituie conținutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligații, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare. Prin urmare, orice altă obligație stipulată în alte acte normative nu pot face obiectul prezentului litigiu.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se observă că ANL a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor, astfel că nu se poate reține că nu și-a îndeplinit obligația asumată de urmărire a execuției lucrărilor.

Precizează că ANL nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001 să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de construcții și de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, respectiv nici pentru cartierul Henri Coandă.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că din obligațiile pe care părțile și le-au asumat în realizarea utilităților (proiectare, finanțare și execuția rețelelor de canalizare, de alimentare cu apă, de comunicații, instalații de iluminat public, finanțare și execuția rețelei de alimentare cu gaz metan, proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu energie electrică, execuția rețelei de drumuri, sistematizarea verticală, realizarea dotărilor urbane: spații comerciale, spații pentru servicii publice, grădinițe, școli, spații pentru sport, spații verzi etc.) nici una nu este în sarcina ANL, ci a celorlalte părți semnatare ale convenției nr. 1909/2004.

Prin urmare, apreciază că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a atribuit ANL o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întreg probatoriul administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale și obligând, în final, ANL la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu ce nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

Apreciază recurenta că instanța de apel a reținut greșit că a acționat ca și un dezvoltator imobiliar, întrucât aceasta a acționat în temeiul contractului de mandat și a legii speciale în baza căreia funcționează.

O altă critică vizează reținerea greșită de către instanța de apel a faptului că ANL nu a dovedit realizarea lucrărilor de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, deoarece, susține recurenta, aceste lucrări erau în sarcina antreprenorilor și autorităților locale, în temeiul Convenției nr. 1909/2004.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta-pârâtă arată că nu se poate ignora faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză conține o evaluare ipotetică a unui imobil, raportat la o situație ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat. Prin urmare, nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs și nici unul viitor cert, iar prin raportul de expertiză nu a fost evaluată o sumă reprezentând venitul care ar fi putut fi obținut din închiriere, ci doar o sumă reprezentând chiria practicată (oferta de închiriere) pe piața liberă pentru imobile deloc similare celui din prezenta cauză.

În materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți. Or, în baza contractului de mandat, obligația ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care recurenta susține că a respectat-o.

Recursul a fost comunicat recurentei-pârâte 15.11.2021, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al căii de atac dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea este dată cu încălcarea principiului libertății de a contracta prevăzut de art. 962 C. civ. de la 1864, principiul forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864 și principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, în baza răspunderii contractuale, conform art. 1073, art. 1075, art. 1080-1086, art. 1540, art. 1548 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte constată că, în expunerea argumentelor, recurenta-reclamantă a reluat argumentele expuse în cererea de apel privind modalitatea de calcul a prejudiciului, raportat la valorile și datele expuse în raportul de expertiză, precum și cu privire la modalitatea de conversie a despăgubirii acordate de instanță, din euro în RON, arătând că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că părțile au convenit expres că toate plățile se fac în euro, la cursul BNR din ziua plății.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o reevaluare devolutivă a fondului litigiului, cu referire la cerința certitudinii prejudiciului și la cuantumul acestuia, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De fapt, argumentele expuse de recurenta-reclamantă reprezintă nemulțumirea acesteia cu privire la cuantumul prejudiciului stabilit de instanță în urma analizării probatoriului administrat, vizând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate. Totodată, se constată că instanța de apel a răspuns deja criticilor recurentei-reclamante, inclusiv cu privire la aplicarea Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar recurenta nu a adus critici raționamentului instanței de apel, ci a reluat aceleași argumente din memoriul de apel.

În același sens, existența/inexistența unei înțelegeri exprese a părților cu privire la modalitatea de plată a obligațiilor contractuale intră în domeniul situației de fapt, fără a putea fi încadrată ca o încălcare directă a normelor de drept material indicate în memoriul de recurs, întrucât presupune o reevaluare sub aspectul temeiniciei a concluziei instanțelor de fond.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu fost respectate de către recurenta-reclamantă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 881 din 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă A.N.L., Înalta Curte constată următoarele:

Sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de apel a calificat corect obligațiile A.N.L. ca fiind de rezultat, iar nu de diligență.

Prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. (2) A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară".

Pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamanta, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Pârâta A.N.L. are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta la 27 mai 2004, A.N.L. a fost împuternicită, potrivit art. 1, să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite. Prin dispozițiile art. 14, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. 1864 și ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

În acord cu jurisprudența recentă a instanței supreme în cauze similare, Înalta Curte reține, în ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen. Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este corectă în sensul statuării asupra caracterului obligațiilor A.N.L. rezultate din contractul de mandat ca fiind de rezultat.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor A.N.L. ține cont de caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte prin care se susține că A.N.L. nu are obligația de a realiza lucrările de infrastructură și utilități.

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile A.N.L. nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenția MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Instanța de apel a realizat o analiză amplă și cuprinzătoare a raporturilor juridice contractuale deduse judecății, stabilind în mod corect atât conținutul, cât și efectele contractului de mandat, iar concluzia expusă în considerentele deciziei atacate este la adăpost de orice critică.

Nu în ultimul rând, susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele depuse pe lângă constructor și autoritățile locale, inclusiv promovarea unor acțiuni în justiție împotriva unor părți semnatare ale Convenției MM nr. 1909/2004, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care obligațiile de rezultat ce intră în conținutul raportului juridic dintre părți nu au fost îndeplinite, în timp ce stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligații și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs.

În legătură cu prejudiciul, recurenta-pârâtă a susținut că acesta nu este cert, neputându-se proba un prejudiciu real și efectiv, în condițiile în care evaluarea este ipotetică, nefiind prezentat un contract de închiriere încheiat.

În acest sens, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, reclamanta a solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosință a locuinței echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă, ce înseamnă beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Conform raționamentului instanței de apel, reclamanta a fost lipsită de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinței locuinței. Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar este singura posibilă, din moment ce locuința nu a fost finalizată și nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală și efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

În plus, criticile recurentei-pârâte referitoare la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză evaluatorie și la dovada efectivă a unui prejudiciu real constituie aspectele de temeinicie, ce depășesc limitele controlului de legalitate specific recursului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 881 din 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 881 din 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2022.