ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2652/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din 19 iunie 2019, a admis excepția de necompetență funcțională a secției a VI-a civile invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile a III-a - a V-a ale Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018**, la data de 2 august 2019.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin încheierea din 21 octombrie 2019, a admis excepția de necompetență funcțională a secției a III-a civile invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel București, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 109F din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin cererea înregistrată la data de 6 decembrie 2018 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 466,39 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,6639 RON din 16.11.2018) pentru perioada cuprinsă între 20 noiembrie 2015 - 20 noiembrie 2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul sumei de 16.790,04 RON la cursul de 1 euro = 4,6639 RON din 16.11.2018), precum și la plata daunelor morale ce se vor acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinței după recepție la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S7, situat în sectorul 1, București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. x/15.07.2004.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2372/2020 din 25 noiembrie 2020, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 68.483,46 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 20 noiembrie 2015 - 10 iulie 2020; a respins restul pretențiilor, ca nefondate; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 12.135 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat apel, solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1393/A din 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 2372 din 25 noiembrie 2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; apelanta-pârâtă a fost obligată să plătească intimatei-reclamante suma de 3.318 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

La data de 4 noiembrie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

S-a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a reținut, în mod nelegal, efectul puterii de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în alt dosar, în care intimata-reclamantă nu este parte și care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă.

Din prevederile art. 430 din C. proc. civ., care a preluat principiile puterii de lucru judecat reglementate de dispozițiile art. 1201 din C. civ., rezultă că trebuie îndeplinită condiția triplei identități (de obiect, cauză și părți) pentru a exista putere de lucru judecat.

Or, în dosarul reținut de către instanța de apel, având ca reclamant pe B., reclamanta din prezenta cauză nu a fost parte și nu au fost analizate obligațiile asumate prin contractul de mandat nr. x/25.05.2004, invocat în cauza de față.

Este adevărat că motivarea nu trebuie să aibă în vedere toate detaliile invocate de părți, însă instanța de judecată trebuia să determine raporturile juridice obligaționale între părți care să conducă la stabilirea naturii răspunderii contractuale a Agenției Naționale pentru Locuințe, să efectueze o analiză a elementelor răspunderii, să identifice faptele ilicite care au fost săvârșite de Agenția Națională pentru Locuințe și care au condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul pretins de intimata-reclamantă.

În raport de circumstanțele concrete ale cauzei, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea instanței de apel apare ca nemotivată și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Absența motivării din cuprinsul unei hotărâri judecătorești are semnificația necercetării fondului cauzei și atrage, după sine, casarea hotărârii cu reținerea cauzei spre rejudecare.

Deși avea obligația de a analiza probele administrate, instanța s-a rezumat la a reitera o hotărâre judecătorească anterioară, pronunțată cu privire la alte părți, afirmând că aceasta beneficiază de putere de lucru judecat, motiv pentru care, a respins susținerile Agenției Naționale pentru Locuințe, ca nefondate.

Instanța de apel, pe baza probelor administrate în cauză, trebuia să se pronunțe asupra caracterului obligațiilor asumate de Agenția Națională pentru Locuințe, a îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora, asupra existenței sau inexistenței unei fapte ilicite a mandatarului Agenția Națională pentru Locuințe.

S-a arătat că între reclamanta A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe nu au existat alte litigii anterioare ale căror soluții să poată fi considerate ca având autoritate de lucru judecat asupra litigiului de față.

Recurenta-pârâtă consideră că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situației de fapt, a probelor administrate, a susținerilor părților și a aplicării dreptului, iar hotărârea pronunțată nu oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată. Scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de către instanța de judecată.

În cauza de față, instanța s-a mulțumit cu reținerea răspunderii Agenției Naționale pentru Locuințe analizată în cadrul altor dosare.

Motivarea instanței de apel este superficială și contravine prevederilor legale în materie.

Instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, nu face decât să confere putere și calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătorești, în care poate exista un element de asemănare, ignorându-se însă realitatea faptică, care este diferită în fiecare dosar în parte.

În condițiile în care nu a analizat probele administrate și apărările formulate de ambele părți, instanța de apel nu a putut nici să stabilească împrejurările de fapt esențiale în cauză, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții nelegale.

Recurenta-pârâtă a mai susținut faptul că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și că nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Astfel, s-a arătat că prin art. 1 al contractului de mandat, se conferă Agenției Naționale pentru Locuințe atribuții de reprezentare a beneficiarei în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire.

Or, noțiunea de "urmărire" definește acțiuni de diligență, iar nu de rezultat.

Obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe sunt obligații de mijloace, sancționabile în măsura în care se face dovada că debitorul nu a utilizat mijloacele specifice pentru atingerea rezultatului, culpa contractuală raportându-se la neutilizarea mijloacelor specifice, iar nu la însăși neobținerea rezultatului.

Înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nesocotite de instanța de apel, nu conturează încălcarea de către Agenția Națională pentru Locuințe a acestor obligații în contextul în care limitele au fost trasate prin contractul de mandat.

Agenția Națională pentru Locuințe a efectuat demersurile necesare urmărind executarea contractului de mandat încheiat cu reclamanta A., demersuri concretizate prin încheierea procesului-verbal de predare-primire a locuinței din data de 12 decembrie 2013 (înregistrat la Agenția Națională pentru Locuințe sub nr. 1052), prin care reclamanta din prezenta cauză recunoaște, sub semnătură, faptul că lucrările de construcții și instalații sunt executate conform proiectului și opțiunilor făcute (punctul 4 din procesul-verbal depus la dosarul cauzei).

De vreme ce obligațiile stabilite în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite și, mai mult, reclamanta a exonerat mandatarul de orice răspundere, asumându-și preluarea locuinței, în mod nelegal, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe, actele îndeplinite de aceasta fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă în sarcina sa (din moment ce imobilul se află în posesia reclamantei încă din anul 2013, anterior introducerii cererii de chemare în judecată; mai mult, pe perioada pentru care se solicită despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, reclamanta se afla în posesia acestuia).

Obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență, motiv pentru care, recurenta-pârâtă apreciază că neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni, este indiferentă.

În lipsa unei dovezi care să ateste faptul că locuința intimatei-reclamante a fost predată, în termenul contractual, de antreprenorul general către Agenția Națională pentru Locuințe, acesteia din urmă nu îi poate incumba obligația de nepredare la termen a locuinței reclamantei, conform contractului de antrepriză generală.

Deși a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, instanța a stabilit că Agenția Națională pentru Locuințe nu a coordonat entitățile pârâte și nu a adoptat niciuna dintre măsurile energice pe care le avea la dispoziție, astfel încât se face culpabilă și de neîndeplinirea obligației de realizare a utilităților, soluția de admitere a acțiunii reclamantei având drept temei, încălcarea de către Agenția Națională pentru Locuințe a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate - la care reclamanta din prezenta cauză nu este parte - sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Antrenarea răspunderii contractuale a Agenției Naționale pentru Locuințe, conform raționamentului expus de instanță, a fost angajată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de Agenția Națională pentru Locuințe, a tuturor actelor normative care guvernează activitatea acesteia și în baza tuturor relațiilor stabilite.

Răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de pârâtă în relația cu reclamanta printr-un contract, obligație care constituie conținutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligații, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare.

Părțile Convenției MM 1909/06.05.2004 au convenit, conform art. 1 din această convenție, să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, însă nu se poate susține faptul că Agenției Naționale pentru Locuințe i-ar reveni obligația de a asigura finalizarea lucrărilor în condițiile în care convenția respectivă prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenției înțelege să contribuie la realizarea obiectivului și obligațiile asumate în acest scop, iar printre obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe nu se regăsește o astfel de obligație.

Agenția Națională pentru Locuințe poate și trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de intimata-reclamantă în baza contractului de mandat - contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală și care nu poate fi asimilat poziției reținute de instanță - poziție care presupune analizarea unei răspunderi delictuale.

De asemenea, în analiza modului de îndeplinire a obligațiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi aplicate toate contractele în care Agenția Națională pentru Locuințe este parte, avându-se în vedere împrejurarea că intimata-reclamantă nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

Împrejurarea că Agenția Națională pentru Locuințe are ca obiectiv realizarea locuințelor pe credit ipotecar, nu schimbă câtuși de puțin natura juridică a contractului încheiat între părți (mandat) și nici nu modifică dispozițiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea Agenției Naționale pentru Locuințe în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității.

Agenția Națională pentru Locuințe nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau mai ales inacțiunile autorităților și a societăților cu atribuții în domeniu.

Obligațiile părților semnatare ale Convenției MM 1909/06.05.2004 sunt distincte de obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe, astfel încât aceste părți au fost sau trebuiau să fie în măsură să-și îndeplinească obligațiile independent de activitatea Agenției Naționale pentru Locuințe.

Obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe nu au nicio relevanță și nicio influență asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenției.

De la începutul derulării programului și până în prezent, Agenția Națională pentru Locuințe a depus toate diligențele, în vederea îndeplinirii și realizării obligațiilor asumate, astfel încât locuințele finalizate să poată fi recepționate și predate beneficiarilor conform contractelor încheiate, dovada fiind înscrisurile de la dosar, corespondența purtată, participarea la întâlniri, acțiunile formulate în instanță.

Pe de altă parte, s-a arătat că Agenția Națională pentru Locuințe nu este instituție publică, ci instituție de interes public, diferența între cele două tipuri de entități fiind majoră.

Așadar, nu poate fi obligația Agenției Naționale pentru Locuințe de a bugeta sau identifica resursele financiare ale entităților implicate în realizarea utilităților pentru programul construcții de locuințe prin credit ipotecar.

Mai mult, intimata-reclamantă nu a mandatat Agenția Națională pentru Locuințe să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a Agenției Naționale pentru Locuințe sub acest aspect.

Cu alte cuvinte, Agenția Națională pentru Locuințe nu și-a asumat nici contractual și nici legal efectuarea rețelelor de utilități.

Prin urmare, nu se poate ajunge la concluzia că Agenția Națională pentru Locuințe nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, astfel încât să se stabilească în sarcina acesteia obligația de a repara un prejudiciu constând în lipsa de folosință, în condițiile în care imobilul este finalizat, iar utilitățile au fost realizate, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Un alt motiv de recurs vizează prejudiciul, în privința căruia instanța de apel a menținut opinia tribunalului care a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat intimatei-reclamante constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe existența unui prejudiciu, pentru nepredarea la termen.

O astfel de interpretare greșită a actului dedus judecății nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenției Naționale pentru Locuințe, întrucât obligația de finalizare și de predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, iar realizarea utilităților în sarcina autorităților locale (contractul de cooperare din anul 2008, contract de execuție lucrări din 2013), în care Agenția Națională pentru Locuințe nu este parte.

Recurenta-pârâtă consideră că prejudiciul nu a fost dovedit.

Sub acest aspect, a menționat că situațiile avute în vedere de expert și analiza din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului.

În concret, a susținut faptul că nu a fost prezentat, în cadrul expertizei, un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, nu s-au analizat contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obținută, ci doar oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuție, fără a se avea în vedere situația concretă a zonei rezidențiale, ceea ce nu probează un prejudiciu real, efectiv.

A mai arătat că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți.

Or, în baza contractului de mandat, obligația Agenției Naționale pentru Locuințe este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație care a fost respectată și dovedită cu înscrisurile depuse la dosar.

Nu se poate ignora faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză conține o evaluare ipotetică a unui imobil, raportat la o situație ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat. În acest context, această evaluare nu poate avea caracter de certitudine.

În plus, nu poate fi reținut caracterul cert al prejudiciului, sub aspectul existenței și al posibilității de evaluare, atâta timp cât nu au fost prezentate probe din care să rezulte că reclamanta ar fi avut posibilitatea efectivă de a ceda folosința locuinței în lipsa utilităților și a străzilor.

Prin urmare, stabilirea în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință a imobilului reprezintă o măsură abuzivă, avându-se în vedere, pe de o parte, împrejurarea că imobilul se află în posesia intimatei-reclamante, iar, pe de altă parte, faptul că prejudiciul nu are un caracter cert.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare și înscrisuri, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 6 octombrie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la 8 decembrie 2022, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă susține, în esență, faptul că motivarea deciziei atacate este superficială având în vedere că instanța de apel nu a explicat argumentul potrivit căruia unele hotărâri trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei, iar altele trebuie înlăturate, în condițiile în care toate hotărârile cuprind dezlegări cu privire la conduita Agenției Naționale pentru Locuințe.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretențiile și apărările lor de către instanța sesizată.

Prin raportare la aceste dispoziții, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că decizia instanței de contencios administrativ este opozabilă recurentei-pârâte, iar deciziile pronunțate în cauze similare nu pot fi opuse intimatei-reclamante.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanța de apel a reținut următoarele:

"Atâta timp cât, conform interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o hotărâre judecătorească definitivă a unei instanțe de contencios administrativ se opune și unei instanțe penale, în pofida art. 22 din C. proc. pen. român (identic cu art. 28 alin. (2) al actualului C. proc. pen.), cu atât mai mult o hotărâre judecătorească definitivă a unei instanțe de contencios administrativ se opune și unei instanțe civile. Iar decizia nr. 5197/25.04.2017, atâta timp cât stabilește obligații în sarcina ANL în legătură cu Complexul din care face parte și imobilul reclamantei nu este o simplă jurisprudență, o decizie de speță, ci o hotărâre pe deplin obligatorie în sarcina ANL care îi poate fi opusă și în litigii ulterioare chiar vizând alți mandanți. Nu numai opozabilitatea, ci chiar opunerea cu putere de lucru judecat, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei 5197/25.04.2017 și fapta ilicită a ANL și vinovăția acesteia în raporturile cu mandanții din complexul Henri Condă a fost reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție".

Prin urmare, decizia recurată respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., astfel încât criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a reținut, în mod nelegal, efectul puterii de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în alt dosar, în care intimata-reclamantă nu este parte și care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă.

Aceste critici se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., "hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Acest text de lege consacră principiul opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față terți, care vor fi ținuți să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească; aceștia vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părți în procesul respectiv.

Simetric, hotărârea judecătorescă nefavorabilă unei părți va putea fi invocată de terți într-un proces ulterior, statuarea din această hotărâre neputând fi ignorată de către instanță.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coadă".

Deși acțiunea din dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte față de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coadă", deci inclusiv cu privire la imobilul intimatei-reclamante, aflat în același stadiu de nefinalizare ca și celelalte imobile.

În consecință, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere același context cu cel din prezentul proces, chiar dacă a fost pronunțată de o instanță de contencios administrativ.

Aceste dezlegări nu au fost însă valorificate de instanțele devolutive în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., ci în baza principiului opozabilității efectelor hotărârii judecătorești, care nu presupune identitatea de părți între cele două procese.

Prin urmare, sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, faptul că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților nu este una de rezultat, ci de diligență, specifică contractului de mandat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x/25.05.2004, mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței tip S7 de pe lotul nr. x, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

În consecință, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 din C. civ. de la 1864 și art. 381 din Codul comercial de la 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecății este un act juridic complex prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia "convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909/06.05.2004, Agenția Națională pentru Locuințe s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenția Națională pentru Locuințe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

În consecință, obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal și convențional, Înalta Curte reține că este justă concluzia instanței de apel în sensul că "obligația contractuală a pârâtei de urmărire a executării și finalizării lucrărilor este o obligație de rezultat, inclusiv prin prisma cadrului în care a fost înființată ANL și își desfășoară activitatea ANL, cadru care stă la baza și a contractului cu reclamanta, inclusiv prin prisma contractului de antrepriză generală pentru că și acesta a fost menționat expres în contractul cu reclamanta în preambul ca stând la baza acestuia".

Așadar, obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecință, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Față de cele anterior expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare. Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2022.