ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1116/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Județul Ilfov prin președintele consiliului județean, Orașul Voluntari prin primar, Municipiul București prin primar general, a solicitat instanței să dispună obligarea în solidar a entităților să plătească reclamantului despăgubiri rezultând din lipsa de folosință a locuinței din cartierul Henri Coandă începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie și până la predare, respectiv cu toate utilitățile funcționale, prejudiciu pe care îl evaluează la suma de 500 EUR lunar (adică 52.000 EUR până în aprilie 2019, echivalentul în RON la cursul valutar stabilit de BNR la data plății efective, i.e. suma de 247.041,6 RON la cursul BNR din 5 aprilie 2019 de 1 EUR = 4,7508 RON) și în continuare până la predarea la cheie a locuinței către reclamant; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 14 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, printre altele, a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune, constatând ca fiind prescrise toate pretențiile solicitate înainte de 9 aprilie 2016, în continuare urmând a fi avute în vedere doar pretențiile începând cu 9 aprilie 2016, reprezentând contravaloare drept de folosință.

Prin sentința civilă nr. 1715 din 1 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active ca nefondată, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene, Municipiul București, UAT Sector 1 București, Orașul Voluntari și Județ Ilfov.

Prin aceeași hotărâre a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, care a fost obligată să plătească reclamantului suma de 122.995 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 9 aprilie 2016 - 6 februarie 2020. De asemenea, a fost admisă în parte cererea reclamantului și a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamantului suma de 10.064,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea pârâtului Oraș Voluntari și, în consecință, a fost obligat reclamantul la plata către acest pârât a sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Județul Ilfov în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene.

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1715 din 1 octombrie 2020 și a încheierii din 14 noiembrie 2019.

De asemenea, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat apel împotriva aceleiași hotărâri, precum și împotriva încheierii de ședință din 14 noiembrie 2019, solicitând modificarea încheierii și sentinței în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă integral, în principal, și ca neîntemeiată, în subsidiar.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a dispus scoaterea din cauză a intimaților-pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene, UAT Sectorul 1 București prin Primar, Județul Ilfov și Municipiul București prin Primar General, având în vedere și poziția părților, precum și soluția pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește pe toți acești pârâți, respectiv de respingere a cererii în contradictoriu cu aceștia, soluție ce nu a fost criticată de nici unul dintre apelanți. S-a procedat la refacerea cadrului procesual, reținând în calitate de apelant-reclamant pe A., apelantă- pârâtă pe Agentia Națională pentru Locuințe și în calitate de intimat-pârât pe Orașul Voluntari prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 1115A din 24 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Agentia Nationala pentru Locuințe și a obligat reclamantul A. să plătească pârâtului Oraș Voluntari suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe au declarat recurs.

Prin decizia nr. 970 din 4 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1115A din 24 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o, în parte, și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelurilor. A menținut și celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Pentru a decide astfel, referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă, a reținut, în esență, că reclamantul a formulat o acțiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, prin care a solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea de către aceasta a obligației asumate prin contractul de mandat nr. x din 20 februarie 2008, prejudiciul constând în lipsa de folosință a imobilului din cartierul Henri Coandă începând cu data prevăzută pentru predarea la cheie împreună cu toate utilitățile, 29 august 2010, și până la momentul efectiv al predării locuinței la cheie, prejudiciu evaluat estimativ la 500 EUR lunar. A mai reținut că instanța de apel nu a răspuns apărărilor apelantei Agenția Națională pentru Locuințe din perspectiva criticii prin care aceasta a susținut greșita calificare a naturii obligațiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamantul, a omisiunii de a indica obligațiile pe care nu le-a îndeplinit pârâta, precum și a calificării naturii obligației ca fiind de diligență, și nu de rezultat, și astfel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. A reținut și că se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, urmând a se lămuri voința părților și obligațiile ce le reveneau acestora, natura obligațiilor, acțiunile ori inacțiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual. A considerat că nu se mai impun a fi analizate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul-reclamant și a reținut, în esență, că este corectă concluzia curții de apel privind caracterul nefondat al criticilor apelantului referitoare la omisiunea instanței de a valorifica efectul întreruptiv de prescripție ce rezultă din recunoașterea obligației asumate prin faptele și actele încheiate de pârâtă. A mai reținut că este neîntemeiată și critica privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește perioada menționată, fără reținerea jurisprudenței Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție, și a considerat că este legală dispoziția adoptată în apel, în sensul confirmării soluției tribunalului referitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 29 august 2010 - 8 aprilie 2016. Înalta Curte a constatat ca fiind fondate criticile reclamantului, subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la nesocotirea principiului disponibilității, însă, doar din perspectiva solicitării reclamantului de stabilire a obligației de plată a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe în moneda EURO, în echivalentul său de la data plății efective. A apreciat că este de prisos a analiza criticile de nelegalitate referitoare la interpretarea eronată a regulamentului valutar, formulate prin raportare la dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme a fost găsită întemeiată critica subsumată motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al aceluiași articol. Referitor la interpretarea eronată a normelor de drept material privitoare la răspunderea delictuală în cazul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în raport cu pârâtul Orașul Voluntari, instanța supremă a reținut că au fost corect aplicate dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019*.

Prin decizia nr. 655A din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Agenția Națională de Locuințe și a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1715 din 1 octombrie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe. A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 50.062,66 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plății, cu titlu de contravaloare lipsă folosință pentru perioada 9 aprilie 2016-31 decembrie 2022. A menținut în rest dispozițiile sentinței. A obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant a sumei de 17.122,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (fond și căi de atac).

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, respectiv în ceea ce privește apelul său cu privire la perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2022 și obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 695,85 EUR, începând cu 1 ianuarie 2023 și până la finalizarea locuinței la cheie cu toate utilitățile funcționale, invocând, în esență, următoarele:

Autorul căii de atac arată că este lipsit de folosința locuinței pe care a contractat-o în cartierul Henri Coandă și care ar fi trebuit predată la 29 august 2010 și că nici la data formulării recursului, imobilul nu este finalizat și cartierul nu dispune de utilități

Recurentul invocă nerespectarea prevederilor art. 1085 C. civ. din 1864 și ale H.G. nr. 343/2017 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora în sensul că, deși curtea de apel a reținut că există și un prejudiciu viitor, care continuă să se producă până la predarea locuinței, acesta nu este cuantificabil și nu poate fi acordat. Astfel, susține aceeași parte, a fost încălcat principiul reparării integrale, consacrat de textul de lege indicat mai sus.

Recurentul-reclamant a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac invocă pentru prima oară în recurs excepția lipsei calității sale procesuale pasive în privința obligării la contravaloarea lipsei de folsosință, cu motivarea că obligația de predare a imobilului îi revenea antreprenorului generale Instalații S.A. Arată că din contractul de mandat și din contractul de cooperare nu rezultă că intimata-pârâtă ar fi avut obligația finalizării utilităților și predării imobilului.

Recurenta-pârâtă susține că în mod greșit curtea de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, stabilind că Agenția Națională pentru Locuințe nu și-a îndeplinit obligațiile legale și contractuale asumate. Arată că obiectul dosarului nr. x/2011 a fost analiza refuzului pârâtei de a face anumite demersuri, și nu stabilirea conduitei sale. Consideră că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze argumentele invocate de părți și nu să aibă în vedere considerentele altor decizii.

Aceeași parte consideră că hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul că pe o parte curtea de apel a reținut că Agenția Națională pentru Locuințe și-a îndeplinit obligațiile de a încheia convenții cu proiectantul și antreprenorul, iar pe de altă parte, a reținut că nu și-a respectat obligațiile, imobilul nefiind finalizat în termenul stabilit. Arată că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât au fost preluate considerentele deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 și deoarece nu sunt indicate obligațiile pe care pârâta nu le-ar fi executat. Apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să verifice obiectul și întinderea mandatului acordat Agenției Naționale pentru Locuințe și temeinicia pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a statuat instanța supremă prin decizia de casare. Consideră că din actele dosarului rezultă că obligația de diligență a fost respectată.

Se mai arată că instanța de apel a intrepretat și aplicat eronat dispozițiile legale privind contractul de mandat, precum și pe cele privind interpretarea convențiile din C. civ. din 1864 (de ex. art. 983) în sensul că a calificat obligațiile mandatarei ca fiind de rezultat, și nu de diligență.

Recurenta-pârâtă menționează că mandatul a fost acordat pentru urmărirea lucrărilor, iar contractul de construire a fost încheiat între constructor și mandant. Arată că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale prin raportare la conținutul contractului de mandat și că în mod greșit a reținut aceasta că fapta ilicită constă în nefinalizarea construcției în termenul agreat și în nerealizarea rețelei de utilități. În opinia sa, prin convenția MM nr. 1909/2004, părțile au agreat să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, iar recurenta-pârâtă nu a săvârșit nicio faptă ilicită, ca urmare nu poate fi obligată la plata vreunui prejudiciu și nici nu se poate reține o culpă în sarcina sa.

Autoarea căii de atac susține că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, adăugând în contractul de mandat și alte obligații care nu erau prevăzute, cum ar fi finanțarea și executarea lucrărilor de utilități sau pe cele care decurg din calitatea de dezvoltator imobiliar. Precizează că realizarea utilităților este în sarcina Municipiului București, iar construcția imobilului revine constructorului, curtea de apel a depășind limitele învestirii atunci când a extins cadrul procesual la analiza unor texte de lege care nu fuseseră în discuție.

Se mai susține că instanța de apel a intrepretat și aplicat în mod eronat prevederile contractului de mandat în raport cu celelalte obligații prevăzute în alte raporturi juridice în sensul că a confundat realizarea rețelei de utilități cu asigurarea infrastructurii și utilităților și a ignorat faptul că serviciile de utilități publice sunt în responsabilitatea autorităților administrației publice. Arată că nu s-a ținut cont de faptul că Municipiul București și-a asumat această obligație prin contractul de cooperare și de cele stabilite prin sentința civilă nr. 620 din 27 ianuarie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2013, prin care autoritățile locale au fost obligate la realizarea utilităților din cartierul Henri Coandă. Consideră că este eronată și statuarea curții de apel privind completarea contractului de mandat cu cel de antrepriză și că astfel sunt contrazise prevederile art. 973 C. civ. din 1864.

Recurenta-pârâtă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă a invocat excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Referitor la susținerile recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe legate de calitatea sa procesuală pasivă, Înalta Curte constată că temeiul acțiunii îl reprezintă contractul de mandat în care recurenta-pârâtă este parte, aceasta fiind prezentă în cauză pe tot parcursul procesului, astfel că instanța de recurs nu poate redefini cadrul procesual. Astfel, prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a unora dintre pârâți, iar prin încheierea din 20 mai 2021, Curtea de Apel București a dispus scoaterea din cauză a intimaților-pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene, UAT Sectorul 1 București prin Primar, Județul Ilfov și Municipiul București prin Primar General și a procedat la refacerea cadrului procesual, reținând în calitate de apelant-reclamant pe A., în calitate de apelantă- pârâtă pe Agentia Națională pentru Locuințe și în calitate de intimat-pârât pe Orașul Voluntari prin Primar. Față de faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat recurs și împotriva încheierii din 20 mai 2021, instanța supremă constată că pozițiile procesuale ale părților, respectiv calitatea lor, au fost stabilite în mod definitiv.

Referitor la excepția nulității recursurilor, invocată prin întâmpinări, Înalta Curte o va respinge întrucât prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte va înlătura criticile prin care autorul căii de atac susține că a fost încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului deoarece în mod corect curtea de apel a reținut că prejudiciul viitor nu este cert și, deci, nu poate fi reparat.

Instanța supremă notează că pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia. Constatarea certitudinii unui prejudiciu viitor presupune siguranța că acesta se va produce și determinarea întinderii sale în urma unei evaluări obiective.

Stabilirea cuantumului prejudiciului prin raportare la valoarea chiriei medii lunare pe piața imobiliară, pentru perioada 9 aprilie 2016 - 6 februarie 2020, respectiv 7 februarie 2020 - 31 decembrie 2022, menționate în rapoartele de expertiză, nu susține caracterul cert al prejudiciului viitor deoarece cifrele respective se referă la o perioadă de timp anterioară intervalului pentru care reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor pentru acest capăt de cerere.

Mai mult, nici caracterul de certitudine vizând îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii contractuale pentru viitor nu poate fi reținut deoarece nu se poate prezuma că nepredarea imobilului va avea drept cauză neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe și că va fi făcută cu vinovăție, ori că nu vor fi incidente cauze de înlăturare a caracterului ilicit sau a vinovăției.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, Înalta Curte nu va reține susținerile părții referitoare la depășirea limitelor învestirii deoarece prevederile Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe au fost indicate în cererea de chemare în judecată și au fost menționate în considerentele instanțelor devolutive, în ciclul procesual anterior. Curtea de apel nu a analizat o solicitare a reclamantului pe care acesta să o fi formulat direct în apel, după rejudecare, iar analiza normelor materiale pe care s-a întemeiat acțiunea nu echivalează cu încălcarea unor reguli de procedură sancționate cu nulitatea.

Vor fi înlăturate criticile subsumate de autoarea căii de atac dispoziților pct. 5 și 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la greșita aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 și la o presupusă lipsă de motivare, deoarece hotărârea instanței de apel nu este fundamentată pe valorificarea soluției pronunțate de instanța supremă în alte cauze; doar ca argument subsidiar, a fost menționată decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ce cuprinde anumite dezlegări referitoare la conduita recurentei Agenția Națională pentru Locuințe privind obligațiile asumate în scopul finalizării programului guvernamental Cartierul de locuințe Henri Coandă. Menționarea acestei decizii în motivarea instanței este relevantă pentru analiza îndeplinirii obligațiilor contractuale de către Agenția Națională pentru Locuințe în timp, întrucât, de la momentul pronunțării acelei soluții într-un litigiu în care recurenta a fost parte, până la soluționarea litigiului de față, s-a constatat o conduită constant deficitară a acesteia.

Această hotărâre cuprinde statuări cu caracter de generalitate, aplicabile întregului context contractual, întrucât instanța supremă de contencios administrativ a reținut pasivitatea Agenția Națională pentru Locuințe, deși atât dispozițiile legale, cât și convenția încheiată între toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909/2004), i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuințe.

Potrivit art. 431 C. proc. civ., lucrul judecat într-un alt litigiu poate fi opus de oricare dintre părți, dacă are legătură cu soluționarea respectivei cauze, iar statuările din decizia mai sus menționată sunt opozabile recurentei, având în vedere calitatea procesuală a Agenției Naționale pentru Locuințe în ambele dosare.

Curtea de apel a construit o motivare suficientă ca urmare a analizei contractului de mandat, în contextul tuturor celorlalte convenții încheiate cu părțile implicate în construirea cartierului rezidențial și cu stabilirea obligațiilor legale și contractuale care îi reveneau recurentei.

De asemenea, vor fi înlăturate criticile referitoare la motivarea contradictorie în sensul că deși curtea de apel reține că recurenta-pârâtă a încheiat contractul de proiectare și pe cel de antrepriză, totuși concluzia a fost că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile și că trebuie atrasă răspunderea sa civilă contractuală.

Din lecturarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a constatat că, potrivit contractului de mandat, recurenta-pârâtă avea obligația de a încheia contractul de construire cu antreprenorul general și actele juridice necesare construirii locuinței și obligația de a urmări finalizarea lucrărilor până la predarea imobilului. Curtea de apel reține, într-adevăr, că o parte din aceste obligații au fost executate, dar după analiza contextului contractual și legal, coroborat cu situația de fapt, stabilește că obligația de finalizare a imobilului nu a fost îndeplinită.

Astfel, nu se poate reține că motivarea ar fi contradictorie întrucât considerentele deciziei atacate relevă un raționament corect și logic și care justifică soluția din dispozitiv. Curtea de apel a respectat exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar faptul că a ajuns la o concluzie diferită de cea dorită de parte nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale privind motivarea hotărârilor judecătorești.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la natura obligației recurentei-pârâte și la nerespectarea prevederilor C. civ. din 1864 privind contractul de mandat deoarece este corectă statuarea curții de apel în sensul că este vorba despre o obligație de rezultat, și nu despre o obligație de diligență.

Conform constatărilor instanței devolutive, din conținutul convenției nr. 1909/2004 și a contractului de mandat nr. x din 20 februarie 2008 reiese că părțile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispozițiile C. civ. din 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/1998, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe cu scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispozițiilor legale menționate, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, iar art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

În mod corect a stabilit curtea de apel că recurenta-pârâtă s-a obligat să asigure finalizarea imobilului cu destinație de locuință, predarea la cheie însemnând atât realizarea lucrărilor de construire a apartamentului, cât și realizarea rețelei de utilități, în termenul stabilit și că rolul său nu este acela al unui simplu mandatar, ci acela de a efectua demersuri în vederea obținerii unui rezultat concret.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor privind răspunderea civilă contractuală vor fi înlăturate întrucât instanța de prim control judiciar, urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile, în mod corect a stabilit că nefinalizarea de către recurenta-pârâtă la termenul scadent a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială. Așa fiind, Agenția Națională pentru Locuințe nu se poate prevala de faptul că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire și că pentru aceasta trebuie atrasă răspunderea antreprenorului general.

Instanța supremă nu va analiza susținerile autoarei căii de atac prin care aceasta aduce în discuție conținutul obligațiilor sale și solicită reinterpretarea clauzelor incluse în contractul de mandat și nici pe cele referitoare la diligențele pe care aceasta le-ar fi depus în scopul realizării rețelei de utilități întrucât acestea sunt aspecte de fapt pe care instanța de recurs nu le poate examina.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă Agenția Națională Pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 655A din 26 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursurilor, invocată prin întâmpinări.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei nr. 655A din 26 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2024.