ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2323/2023

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub număr de dosar x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Naționala pentru Locuințe (ANL), au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 Euro/lună (respectiv 6.045,91 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018) pentru perioada cuprinsă între data de 17 aprilie 2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17 aprilie 2018, în total suma provizorie de 46.800 Euro (echivalentul sumei de 217.652,76 RON la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018), cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 Euro/lună (echivalentul sumei de 5.580,84 RON/lună la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018) pentru perioada cuprinsă între 17 aprilie 2015 și 17 aprilie 2018, în sumă totală de 43.200 Euro (echivalentul a 200.910,24 RON la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018), evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S74 situată pe lotul nr. x în localitatea Voluntari, jud. Ilfov cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. 3989, conform încheierii nr. 16870/25.08.2004, precum și daune morale în sumă de 100 Euro/lună (echivalentul sumei de 465,07 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018) pentru perioada cuprinsă între 17 aprilie 2015 și 17 aprilie 2018, în sumă totală de 3.600 Euro (echivalentul a 16.742,52 RON la cursul de 1 Euro/4,6507 RON din 16 aprilie 2018), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.

Prin sentința civilă nr. 3524 din 28 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune; a fost admisă în parte acțiunea precizată de reclamanții A. și B. formulată în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALA PENTRU LOCUINȚE; a fost obligată pârâta ANL să plătească reclamanților suma de 80.256 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 17 aprilie 2015 - 30 iunie 2019; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții, fiind obligată pârâtă A.N.L. să plătească reclamanților suma de 10.222,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE.

Prin decizia civilă nr. 1757 din 26 noembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 3524 din 28 noiembrie 2019 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. și A..

Prin decizia nr. 2794 din 16 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În urma rejudecării, prin decizia civilă nr. 862 din 25 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 3524 din 28 noiembrie 2019 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. și A..

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 862 din 25 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta AGENȚIA NAȚIONALA PENTRU LOCUINȚE a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului formulat, și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În argumentarea memoriului de recurs, arată, în esență, că prin decizia nr. 2794 din 16.12.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte a admis recursul declarat de ANL împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, și a trimis cauza spre o nouă judecată, stabilind clar limitele rejudecării.

Față de această situație, recurenta arată că pe de o parte, limitele rejudecării au fost clar stabilite, iar pe de altă parte, ca urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis determinate, acestea nu pot fi depășite ori ignorate, iar instanța de apel prin hotărârea atacată a depășit limitele învestirii, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

În susținerea motivului de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., mai susține recurenta, instanța de apel oscilează între a califica obligațiile ANL asumate în baza unui contract de mandat - o dată ca nefiind de rezultat, pentru ca, ulterior, să califice ca fiind de rezultat, ceea ce contrazice afirmația conform căreia ANL reprezintă beneficiarul și cum contradictorialitatea este evidentă, hotărârea se impune a fi modificată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține că față de limitele rejudecării și prin raportare la dispozițiile contractului de mandat încheiat între părți și ale Legii nr. 152/1998 privitoare la conținutul obligațiilor asumate de ANL, în raport cu intimații, soluția instanței de apel este greșită, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1073 și art. 969 C. civ. de la 1864.

În cauza de față, deși obiectul obligației asumată de către ANL, menționat în contractul de mandat încheiat între părți, este acela de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile stabilite prin contractul de construire, intimații-reclamanți au solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea ANL la îndeplinirea unei alte prestații, respectiv aceea de a finaliza și de a preda locuința, sub sancțiunea plății daunelor.

Or, obligația de a finaliza și de a preda locuința, nu revine ANL, în calitate de mandatar, ci constructorului, în temeiul contractului de construire încheiat cu intimații și al contractului de antrepriză generală încheiat cu pârâta, astfel încât ANL nu poate fi constrânsă pe calea justiției să o aducă la îndeplinire, așa cum în mod cu totul eronat a stabilit instanța de apel, nefiind vorba de o obligație pe care să și-o fi asumat, o astfel de măsură contravenind dispozițiilor art. 969 și art. 1073 C. civ.

Nici Legea nr. 152/1998 nu conține nicio dispoziție din care să reiasă obligația ANL de a efectua ea însăși lucrările de construire și de a preda locuința către beneficiari.

Prin urmare, în temeiul legii, obiectul de activitate al ANL nu include efectuarea lucrărilor de construire și predarea locuințelor edificate către beneficiari, aceasta obligație revenind constructorului, ci privește efectuarea tuturor operațiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuințelor, respectiv punerea la dispoziția antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, contrasemnarea dispozițiilor de șantier date de proiectant, supravegherea desfășurării lucrărilor, etc.

Faptul că în preambulul contractului de mandat se menționează contextul în care acesta a fost încheiat, caracterizat prin existența Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 și a contractului de antrepriză generală, nu conduce la concluzia că mandatarul și-ar fi asumat față de mandant alte obligații decât cele prevăzute în contract și cele care îi revin în temeiul legii.

În raport cu aceste aspecte, recurenta susține că instanța de apel ar fi trebuit să constate că nu există identitate între prestația la care s-a obligat ANL și cea care face obiectul cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei, răspunderea contractuală a ANL poate și trebuie să fie analizată, însă din perspectiva convenției pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamanții, respectiv a contractului de mandat și din perspectiva art. 1532 și urm. C. civ. de la 1864 - dispoziții legale ce reglementează contractul de mandat.

Prin hotărârea recurată nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de intimați și nici nu s-au indicat în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut că prin contractul de mandat ANL s-a obligat față de reclamant să realizeze utilitățile și să finalizeze imobilul acestora, "la cheie", iar din motivarea hotărârii, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanța și-a format convingerea și care din actele civile și/sau normative au fost cele determinante în calificarea obligațiilor asumate de ANL și, pe cale de consecință, stabilirea culpei Agenției.

ANL poate și trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de reclamanți în baza contractului de mandat - contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală și care nu poate fi asimilat poziției reținută de instanță -poziție care presupune analizarea unei răspunderi delictuale.

În acest sens, se arată că reclamanții nu au mandatat ANL să îi reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect.

Totodată, menționează că, la 6 mai 2004, a fost semnată Convenția nr. MM 1909 între Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. Proiect S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. Electrica S.A. și S.C. D., prin care fiecare parte s-a angajat la îndeplinirea anumitor obligații, stabilite și agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

Astfel obligația legală a ANL (art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998) era de a încheia convenții/contracte cu autoritățile administrației locale pentru realizarea de utilități și dotări urbane, nu de a le realiza sau finanța din fonduri proprii.

Recurenta apreciază că hotărârea este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește prejudiciul material, în condițiile în care evaluarea este ipotetică, raportată la o situație ipotetică - imobil finalizat într-un cartier similar, finalizat - această evaluare nu poate avea caracter de certitudine.

Pe de altă parte, se arată că nu se poate susține că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia intimații nu au atributul dreptului de proprietate.

Astfel, dreptul de proprietate nu poate fi conceput decât în raport cu un bun care poate să fie distins față de toate celelalte bunuri, astfel că prejudiciul generat de o pretinsă lipsire de folosință a unui bun inexistent reprezintă un nonsens, iar în cauză prejudiciul nu a fost dovedit.

Prin urmare, stabilirea în sarcina ANL a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință a locuinței, reprezintă o măsură nelegală de vreme ce, prejudiciul nu are un caracter cert.

Intimații-reclamanți C. și A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 decembrie 2022, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată la 4 aprilie 2023, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă declarația de abținere formulată de doamnele judecător E., F., G. de la soluționarea dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

La termenul de judecată din 10 mai 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și s-a acordat pentru judecarea acestuia la 27 septembrie 2023, cu citarea părților, termen preschimbat, din oficiu, pentru 26 septembrie 2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

O primă observație ce se impune a fi făcută în cauză este că în primul ciclu procesual a fost pronunțată decizia nr. 2794 din 16 decembrie 2021, prin care a fost admis recursul declarat de recurenta pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Potrivit dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Din această perspectivă, se apreciază ca fiind fondate criticile recurentei privind nerespectarea deciziei de casare de către instanța care a rejudecat apelul, critici ce se încadrează însă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., și nu pct. 6 sau pct. 8, cu în mod greșit a indicat recurenta.

Potrivit considerentelor deciziei de casare, instanța de recurs a apreciat, în primul ciclu procesual, că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind întemeiate criticile recurentei pârâte referitoare la neanalizarea "condițiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat."

Astfel, s-a constatat că "în lipsa realizării utilităților și, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligațiile spcifice care îi reveneau antreprenorului general, instanța de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosință a locunței îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanța supremă constată că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părți (...)."

"Este necesar ca instanța de rejudecare a apelului pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM 1909/2004 (...), respectiv prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanții-mandanți și în cuprinsul căruia se face vorbire de obligația ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanților."

Potrivit considerentelor cuprinse în decizia pronunțată în urma rejudecării apelului însă, instanța, analizând fapta ilicită reținută în sarcina recurentei pârâte, nu s-a raportat la dispoziții concrete din cuprinsul contractului de mandat încheiat cu intimații, așa cum s-a stabilit prin decizia de casare, ci s-a raportat la unele dispoziții legale precum și la cele cuprinse în Regulamentul de organizare și funcționare a AGENȚIEI NAȚIONALE PENTRU LOCUINȚE, deși încălcarea acestor prevederi este de natură să atragă răspunderea civilă delictuală și nu contractuală, cele două fiind instituții de drept distincte una față de cealaltă.

De asemenea, în ce privește dispozițiile contractuale cuprinse în art. 1, art. 2, art. 3 și art. 4 din contractul de mandat, pe care instanța de apel le-a amintit, aceasta s-a rezumat la a constata, chiar de două ori în cuprinsul motivării, că recurenta "avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investitii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe", fără a indica, în concret, care au fost aceste mijloace pe care recurenta le avea la îndemână și nu le-a folosit, încălcându-și astfel obligațiile contractuale.

Pe de altă parte, în ce privește prejudiciul, instanța de recurs a constatat, în primul ciclu procesual, că "tranșarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanța de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamanților, drept care nu a fost susținut de către reclamanții mandanți, vine în contradicție cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar ANL pentru neexecutarea obligațiilor de rezultat ce ar reieși din contractul de mandat."

Sub acest aspect, prezenta instanță de recurs subliniază că întârzierea în finalizarea lucrărilor de construire reprezintă, neîndoielnic, o încălcare a contractului, însă chiar și dreptul beneficiarului contractului de antrepriză rămâne un drept de creanță, astfel că neexecutarea trebuie să se raporteze la conținutul unui astfel de drept. Cu atât mai mult, în evaluarea prejudiciului creat prin neexecutarea obligațiilor din contractul de mandat nu se poate porni de la o pretinsă îngrădire a unui drept real, ci de la conținutul concret al drepturilor ce s-au născut în baza contractului de mandat.

Tot în primul ciclu procesual, instanța de recurs a stabilit și că instanța de apel ar fi trebuit să cerceteze în concret cererea de despăgubire în lumina regulilor mandatului, reguli care ar fi impus verificarea obligației de plată a remunerației ce revine mandanților și posibilitatea sancționării mandatarului în sarcina căruia se reține culpa pentru neîndeplinirea mandatului cu titlu oneros.

Însă și această analiză lipsește în rejudecare, instața de apel limitându-se la a reține doar că mandatul nu era cu titlu gratuit ci cu titlu oneros.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte, admițând recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 862 din 25 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va analiza cererea în pretenții bănești îndreptată împotriva pârâtei AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE pornind de la dezlegările obligatorii date de instanța de recurs în primul ciclu procesual, pentru stabilirea corectă a stării de fapt și de drept și aplicarea dispozițiilor legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 862 din 25 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2023.