ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 798/2024

Ședința publică din data de 21 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 25 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.350 euro/lună (respectiv 6.242,805 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din data de 24.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 25.05.2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 25.05.2018, în total suma provizorie de 48.600, euro (echivalentă a sumei de 224.740,98 RON, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din 24.05.2018, cu titlu de daune interese, constând în: contravaloarea lipsei de folosință, în sumă de 1.250 euro/lună (echivalentă a sumei de 5.780,375 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din 24.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 25.05.2015 și 25.05.2018, în sumă totală de 45.000 euro (echivalentă a sumei de 208.093,5 RON, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din 24.05.2018, evaluată provizoriu, până la stabilirea, prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință, ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința tip S7, situată pe lotul nr. x, în jud. Ilfov, Voluntari, cu nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 13396/20.07.2004; acordarea daunelor morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentă a sumei de 462.43 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din 24.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 25.05.2015 și 25.05.2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentă a sumei de 16.647,48 RON, la cursul de 1 euro/4,6243 RON, din 24.05.2018), precum și a daunelor morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și finalizarea completă a cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința tip S7, situată pe lotul nr. x, în jud. Ilfov, Voluntari, cu nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 13396/20.07.2004.

La termenul de judecată din 3 noiembrie 2020, reclamanții au depus o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 27.584 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, aferentă perioadei 25.05.2015 - decembrie 2018 (data vânzării imobilului), precum și la plata sumei de 100 euro pe lună, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, pentru perioada menționată anterior, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din camera de consiliu din 2 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a dispus înaintarea dosarului secției a VI-a civile a aceleiași instanțe.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența funcțională de soluționare a cauzei în favoarea secției a V-a civile a aceleiași instanțe. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința nr. 9 din 11 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin sentința nr. 24 din 7 ianuarie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea. A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 27.153,28 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferenta perioadei 25.05.2015-15.12.2017, pentru imobilul construcție tip S7, fost lot x, situat în Voluntari, str. x (cartier Henri Coandă), jud. Ilfov. A respins cererea, pentru rest, ca neîntemeiată. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 9.911,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 3.711,7 RON, taxă judiciară de timbru, 4.000 RON, onorariu de avocat și 2.200 RON, onorariu de expert.

6.1 Prin decizia nr. 337 din 2 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței nr. 24 din 7 ianuarie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a despăgubirilor reprezentând echivalentul dobânzii legale aferente sumei de 16.528 euro, calculată de la 25.05.2015 până la data de 15.12.2017. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

6.2 Prin încheierea din camera de consiliu din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererile de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 337 din 2 martie 2022 pronunțate de aceeași instanță, formulate de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe și de intimații-reclamanți A. și B.. A admis cererile de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, formulate de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe și de intimații-reclamanți A. și B.. A dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, urmând ca în paragraful al treilea să se treacă "Obligă pârâta la plata către reclamanți a despăgubirilor reprezentând echivalentul dobânzii legale aferente sumei de 16.528 euro, calculată de la data de 25.05.2015 și până la data de 14.10.2016" iar nu "până la data de 15.12.2017", cum din eroare s-a trecut.

Împotriva deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

7.1 Recursul recurenților-reclamanți A. și B.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenții-reclamanți A. și B. au susținut că decizia nr. 337 din 2 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă este rezultatul unei abordări incomplete și greșite a problematicii juridice, fiind în contradicție cu legea și cu practica judiciară în materie.

Au arătat că, din lecturarea considerentelor deciziei recurate reiese că obligațiile pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.) au fost apreciate ca fiind de diligență, iar nu de rezultat, că această parte nu răspunde de componenta de infrastructură din care fac parte rețelele de utilități și că determinarea prejudiciului nu se face în raport de chiria unui imobil similar, ci la nivelul dobânzii legale a sumei calculate de expertul judiciar cu titlu de chirie, pe baza obiectivelor admise de instanțe de fond.

Recurenții-reclamanți au susținut că, deși hotărârea are considerente legale de analiză adecvată și de detaliu a condițiilor răspunderii civile contractuale, prin raportare la probele administrate, acesteia îi lipsește înțelegerea esenței și a mecanismului contractual și legal în care pârâta acționează, care nu poate fi desprins de rolul și de poziția acestei instituții de stat, contractul de mandat izvorând din lege, din acceptarea ofertei publice legale emise pârâtă cu privire la contractarea unor locuințe într-un cartier urbanizat, pentru care a solicitat și obținut un plan urbanistic de dezvoltare zonală (PUZ) corespunzător.

Deși din cererea de apel și din toate lucrările dosarului rezultă că recurenții-reclamanți au invocat calitatea pârâtei de investitor (dezvoltator), în terminologia Legii nr. 10/1995, de coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, în baza căreia a făcut oferta publică de contractare a locuințelor de către beneficiari, de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale naționale de locuințe (din care face parte și cartierul de locuințe "Henri Coandă"), și de mandatar oneros al reclamanților, instanța de apel a redus analiza și considerentele sale la această din urmă însușire, negând aproape complet celelalte calități.

Recurenții-reclamanți au susținut că nu pot fi acceptate considerentele deciziei recurate în sensul că, deși pârâta a făcut o ofertă publică de contractare, aceasta are doar obligații de diligență, iar nu de a asigura finalizarea și predarea locuințelor funcționale, prin conducerea și supravegherea proiectului și montajul resurselor financiare.

Au menționat că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, republicată, aceasta are ca obiect de activitate, printre altele, dezvoltarea pieței construcțiilor de locuințe. În realizarea acestui obiectiv, pârâta este abilitată de lege să încheie convenții cu autoritățile administrației publice locale pentru asigurarea accesului la terenuri ori asigurarea facilităților.

Potrivit art. 6

1

pct. 4 și 5 din Legea nr. 152/1998, modificată prin O.U.G. nr. 66/2001, în vigoare la data încheierii contractului de antrepriză generală și a contractului de mandat, pârâta trebuia să realizeze anual un program de investiții, în colaborare cu organele administrației publice locale, care îi puneau la dispoziție anumite terenuri înainte de edificarea construcțiilor, cu toate facilitățile asigurate de la bugetele locale, aprobarea documentațiilor tehnico-economice ale obiectivelor de investiții incluse în programul prevăzut la pct. 4, făcându-se în condițiile legii.

Prin art. 17.1, 17.2 și 17.3 din Norma metodologică pentru punerea în aplicare a Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, din 27 septembrie 2001, s-a prevăzut că pârâta are atribuții în implementarea programelor guvernamentale de proiecte imobiliare.

Această reglementare nu a fost avută în vedere de instanța de judecată, deși a fost reprodusă în cuprinsul cererii de apel și răstoarnă total considerentele deciziei recurate.

Recurenții-reclamanți au susținut că dispozițiile art. 17.4 din Regulamentul de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe din 27 iunie 2001 prevede că această instituție realizează investiții privind construcția de locuințe sau intervenții la construcțiile existente în condițiile prevăzute de Legea nr. 152/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și că efectuează toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii prevăzute de legea menționată, acestea fiind operațiuni specifice dezvoltării imobiliare.

Au apreciat că, din lecturarea art. 1 și art. 15 din contractul de mandat HC 1274 din 19 iulie 2007 reiese că mandatul nu a fost dat pentru încheierea unuia sau a mai multor acte juridice, ci pentru asigurarea rezultatului, constând în asigurarea predării locuinței la termen și în conformitate cu proiectul tehnic și cu autorizația de construire, fiind un act juridic complex încheiat pentru ca pârâta să asigure finalizarea construcției, în conformitate cu cerințele tehnice legale în cartierul urbanizat (inclusiv rețele de apă, canal, gaz, energie electrică), obligațiile subzistând până la recepția finală, operațiune ulterioară recepției la terminarea lucrărilor, prin care se constata finalizarea construcției.

Recurenții-reclamanți au arătat că se pune, în cauză, problema existenței unui contract nenumit, a cărui interpretare se face în raport de totalitatea regulilor generale aplicabile contractelor, indiferent de izvorul lor, cutumiar sau legal (C. civ., legile complementare acestuia, Legea nr. 152/1998, H.G. nr. 962/2001 și H.G. nr. 620/2001).

Au invocat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, susținând că, finalizarea locuinței prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor implica edificarea construcției și a instalațiilor, pentru care era necesară executarea rețelelor de apă, canal, gaze, curent electric, toate entitățile angajate în efectuarea acestor lucrări fiind semnatare ale convenției MM nr. 1909/2004, mandatul A.N.L. funcționând și pe componenta de urbanizare fără de care nu se putea finaliza și preda o construcție.

Faptul că pârâta este responsabilă și de componenta de urbanizare a cartierului "Henri Coandă" reiese și din art. 4 din Convenția MM nr. 1909/2004, un reprezentant al acesteia având calitatea de președinte al Consiliului de coordonare.

Deși celelalte entități sunt, de asemenea, semnatare ale convenției MM nr. 1909/2004, aceasta nu înseamnă că pârâta este pe aceeași poziție cu acestea. Constatarea curții de apel cu privire la faptul că pârâta nu are atribuții în lucrările de urbanizare a cartierului de locuințe contrazice dispozițiile legale invocate anterior, implementate prin actele juridice semnate de pârâtă (convenția MM nr. 1909/2004, contractul de mandat HC nr. 1274/19.07.2007, contractul de antrepriză generală nr. x/20.07.2004).

Existența calității de dezvoltator imobiliar și a obligației de asigurare a finalizării locuinței și a cartierului "Henri Coandă" sunt recunoscute de pârâtă și prin formularea cererilor de chemare în garanție a Municipiului București în alte dosare.

Chiar dacă recurenții-reclamanți au încheiat contractul de construire sub legalizare de semnătură nr. 17573/30.08.2007 (notar public C.) cu constructorul, acesta nu a fost selectat de reclamanți și nu era sub controlul lor, fapt ce rezultă prin comparația contractului de antrepriză generală cu cel de construire, pârâta fiind cea care autorizează plățile prin verificarea situațiilor de lucrări (art. 81 și următ.), realizează recepția la terminarea lucrărilor (art. 65 alin. (2), poate încasa penalitățile de întârziere pentru neîncadrarea în graficele de execuție (art. 64), gestionează garanțiile de bună execuție (art. 44) decide rezilierea și înlocuirea lui (art. 94-96), realizează recepția la terminarea lucrărilor (art. 65 și următ.), pe când contractul construire nu are pârghii de control ale beneficiarilor reclamanți asupra constructorului, modelul contractelor fiind impus de pârâtă.

Recurenții-reclamanți au afirmat că nu se poate antrena răspunderea constructorului, deoarece recepția la terminarea lucrărilor nu se poate realiza, lucrările pentru care s-a eliberat autorizația de construire nefiind finalizate, iar imobilul neputând fi utilizat pentru scopul care a stat la baza eliberării autorizației de construire, în lipsa lucrărilor de infrastructură edilitare.

În conformitate cu dispozițiile art. 5, 7 și 8 din H.G. nr. 273/1994, de aprobare a Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcție și a instalațiilor aferente, și din H.G. nr. 343/2017, de aprobare a Regulamentului privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, o construcție se consideră finalizată și poate fi dată în folosință doar la data realizării recepției la terminarea lucrărilor, care este în sarcina directă a pârâtei.

Recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, Legii nr. 10/1995, H.G. nr. 808/2005, a Normativului nr. 7/1999, a H.G. nr. 807/2015, care definesc lucrările de construire, construcția și recepția la terminarea lucrărilor.

Curtea a ignorat prevederile art. 37 din Legea nr. 50/1991 coroborate cu cele ale art. 5 din H.G. nr. 273/1994 și ale H.G. nr. 343/2017, conform cărora o construcție se finalizează prin recepția la terminarea lucrărilor și darea în folosință, după realizarea recepției la terminarea lucrărilor. Or, acesta era și obiectul contractului de mandat.

Recurenții-reclamanți au arătat că s-a făcut confuzie între noțiunea de "lucrări de construcție" și noțiunea de "construcție", deși, în cauză, este prezentă prima ipoteză, definită în Anexa 2, pct. 16 din Legea nr. 50/1991, în art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 808/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea laboratoarelor de analize și încercări în activitatea de construcții, în H.G. nr. 907/2016, în Normativul de siguranță la foc a construcțiilor și în art. 2, art. 13-14 din Legea nr. 10/1995.

De asemenea, au afirmat că s-a făcut confuzie și între noțiunea de "finalizare a lucrărilor de construcție" și noțiunea "recepția la terminarea lucrărilor", definită în Regulamentul privind recepția construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994, modificată prin H.G. nr. 343/2017.

Recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de cauză, fiind nelegală în ceea ce privește determinarea prejudiciului și a despăgubirii, motive de recurs ce se subsumează atât pct. 6 al art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, cât și pct. 8 al aceluiași articol din același act normativ.

În ceea ce privește determinarea prejudiciului și a despăgubirii, au susținut că instanța de apel a motivat că determinarea prejudiciului și a despăgubirii, sunt atributul instanței și că, deși prejudiciul constă în lipsa de folosință a locuinței, indemnizarea sau acoperirea acestuia nu se face prin raportare la fructele neculese, pe baza determinării chiriei unor imobile similare, ci prin acordarea dobânzii legale la suma calculată de expert cu titlu de chirie.

Recurenții-reclamanți au menționat că, deși determinarea prejudiciului și a despăgubirii sunt atributul instanței, acestea se fac cu respectarea legii, prin stabilirea naturii, particularităților și întinderii urmărilor vătămătoare directe ale faptei ilicite, inclusiv evaluarea în bani, având ca scop individualizarea corectă a reparației, ambele componente constituind premisele obiective ale răspunderii civile.

Determinarea prejudiciului se face pe baza probatoriului, iar nu printr-o simplă apreciere, în mod global sau prin decelarea separată a fiecăruia dintre elementele structurale. Curtea a încălcat prevederile art. 1084-1086 din C. civ. de la 1864, dar și dispozițiile art. 1531 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, aplicabil în temeiul art. 6 din acest act normativ.

Deși a stabilit corect că prejudiciul constă în lipsirea recurenților-reclamanți de folosință, instanța de apel a determinat despăgubirea în mod abstract și fără legătură cu prejudiciul, apreciind ca aceasta include dobânda legală, calculată de expert cu titlu de chirie.

Ca urmare a acestui raționament, recurenții-reclamanți ar avea dreptul să primească nu numai dobânzile, ci și suma aferentă prejudiciului creat, constând în lipsirea de dreptul de folosință a locuinței.

Având în vedere că evaluarea este judiciară, în absenta evaluării convenționale, curtea a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului, a cărui finalitate este repunerea în situația în care s-ar fi aflat creditorul, dacă debitorul și-ar fi îndeplinit obligația.

Evaluarea lipsei de folosință a unui imobil cu destinația de locuință se determină în raport de tipul de beneficii sau fructe specifice bunului, de care reclamanții au fost lipsiți, pe baza chiriilor practicate pe piața relevantă, prin raportare la fructele civile ce nu au putut fi culese, în absenta deținerii bunului, pe baza unei evaluări pe piața relevantă, în baza art. 548 alin. (4) C. civ.

Lipsa de folosință reprezintă paguba suferită de recurenții-reclamanți, titulari ai dreptului de creanță de predare și a dreptului de a dobândi proprietatea.

Au invocat dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, susținând că, pe aspectul determinării prejudiciului și al despăgubirii, hotărârea instanței de apel este contradictorie, are motive străine de pricină și este nelegală, în lipsa unei determinări adecvate a prejudiciului suferit și a acordării dobânzii legale.

7.2 Recursul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a manifestat rol activ în judecarea cauzei, reținând că această parte nu a făcut nicio dovadă pe aspectul modalității de alegere a antreprenorului, a îndeplinirii eficiente a obligației de a supraveghea lucrările sau că ar fi activat mecanismele din contractul de antrepriză generală.

În susținerea criticilor privind încălcarea, de către curtea de apel, a dispozițiilor art. 22 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenție, în sensul că cererile și observațiile părților trebuie, în mod real, examinate de instanța sesizată, printr-un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor părților.

Recurenta-pârâtă a arătat că alegerea antreprenorului general s-a făcut în baza Normelor interne privind procedurile de atribuire a contractelor de servicii și/sau lucrări pentru construirea de locuințe pe credit ipotecar. Prin hotărârea nr. 9 din 14.05.2003 a Consiliului de Administrație al Agenției Naționale pentru Locuințe au fost aprobate Normele procedurale interne privind atribuirea contractelor de servicii și lucrări prin credit ipotecar.

Au susținut că reclamanții au încheiat cu S.C. D. S.R.L. un contract de construire în baza contractului de antrepriză generală, fiind acceptat în cunoștință de cauză (art. 18).

Cu privire la fapta ilicită care i s-a imputat - alegerea greșită a antreprenorului general - recurenta-pârâtă a susținut că nu a fost probată.

A menționat că antreprenorul a fost desemnat în baza unei proceduri de selecție prevăzute de normele interne, necontestate de reclamanți timp de mai bine de 15 ani.

A arătat că, prin hotărârea nr. 1032/20.05.2004, Comisia de evaluare și negociere a procedat la stabilirea preturilor ferme pentru fiecare tip de casă standard și opțiuni, în vederea încheierii contractului de antrepriză generală pentru locuințe cu credit ipotecar, situate în cartierul Henri Coandă, cu societatea E. S.A., conform contractului nr. x/20.04.2004.

Recurenta-pârâtă a susținut că a făcut dovada respectării contractului de mandat, prin îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau, conform art. 13 din contractul HC nr. x/19.06.2007.

Dovadă în acest sens stau contractele de cesiune ale contractului de antrepriză generală, încheiate atunci când s-a constatat că antreprenorul nu poate asigura finalizarea la termen a construcției: contractul de antrepriză nr. x/20.04.2004, încheiat cu S.C. E. S.A. București, a fost cesionat prin contractul de cesiune nr. x/12.07.2005, încheiat între S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A.; contractul de cesiune nr. x/23.02.2007, încheiat între S.C. F. S.A. și S.C. D. S.R.L.; contractul de cesiune nr. x/06.10.2009, încheiat între S.C. D. S.R.L. și S.C. Art. Construct Invest S.R.L.; contractul de cesiune nr. x/28.06.2012, încheiat între S.C. Art. Construct Invest S.R.L. și S.C. G. S.R.L.; contractul de cesiune nr. x/03.12.2014, încheiat între S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L.

Astfel cum reiese din apărările formulate și din înscrisurile existente la dosar, recurenta-pârâtă a notificat, în repetate rânduri, constructorii cu privire la neîndeplinirea obligațiilor asumate.

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea hotărârii și prin prisma faptului că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractului de antrepriză generală, față de care reclamanții sunt terți, reținând că aceasta nu a făcut dovada activării mecanismelor din acest contract, care îi permiteau să solicite, în numele beneficiarilor, penalități de întârziere pentru neîndeplinirea corespunzătoare, de către, antreprenor a obligațiilor sale.

Antrenarea răspunderii contractuale a recurentei-pârâte, conform raționamentului expus, nu trebuie analizată numai în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de aceasta, a tuturor actelor normative care îi guvernează activitatea și a relațiilor stabilite.

Promovarea unei acțiuni în justiție pentru obligarea antreprenorilor la plata penalităților de întârziere datorate reclamanților presupune existența unui mandat special acordat recurentei-pârâte în acest sens. Obiectul contractului de mandat nu conține și această ipoteză, în ideea în care reclamanții au o relație contractuală proprie și directă cu constructorul, prin intermediul contractului de construire, prin care au evaluat convențional prejudiciul produs ca urmare a nerespectării termenului de predare a locuinței și persoana responsabilă de acoperirea acestuia.

Înscrierea la masa credală a unui antreprenor aflat în procedura insolvenței reprezintă singura măsura pe care recurenta-pârâtă o poate lua în aceasta situație specială, având în vedere că există pericolul major ca antreprenorul să dispară. Operațiunea în sine reprezintă o protejare a dreptului beneficiarilor ale căror locuințe fac obiectului contractului de antrepriză generală. Unele creanțe sunt admise, iar altele sunt respinse pentru că recurenta-pârâtă nu are mandat special de la beneficiari pentru perceperea penalităților.

Recurenta-pârâtă a menționat că a formulat declarație de creanță în contradictoriu cu S.C. F. S.A., înregistrată sub nr. x/11.08.2016 în dosarul nr. x/2016, și o declarație de creanță împotriva societății debitoare S.C. D. S.R.L., în dosarul nr. x/2012, de înscriere la masa credală, însă acestea au fost respinse. Astfel, nu se poate susține că recurenta-pârâtă nu a activat mecanismele din contractul de antrepriză.

Pentru promovarea unei acțiuni având ca obiect protejarea sau valorificarea unui drept al beneficiarilor este necesară existența unui mandat special acordat recurentei-pârâte în acest scop, iar, în lipsa unui astfel de mandat, recurenta-pârâtă a arătat că nu există temei pentru antrenarea răspunderii sale.

De asemenea, a afirmat că, în mod greșit, prin hotărârea recurată, curtea a reținut că a fost dovedită culpa contractuală a recurentei-pârâte. A susținut că obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență, în limitele stipulate în contractul de mandat, recurenta-pârâtă manifestând diligență în îndeplinirea obligațiilor asumate, prin notificarea constructorilor în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării acestora și identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor.

La data de 27 ianuarie 2023, recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de recurenta-pârâtă, formulată la data de 3 februarie 2023, recurenții-reclamanți A. și B. au invocat, în principal, nulitatea motivelor de recurs formulate de pârâtă, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, arătând că prin intermediul acestora a fost criticată modalitatea de administrare a probelor de către curtea de apel. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Nu s-au depus răspunsuri la întâmpinări.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 19 octombrie 2023, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, îndreptate prin încheierea din camera de consiliu din 26 octombrie 2022 a aceleiași instanțe.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Printr-o primă critică de recurs formulată în cadrul motivului de casare subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții-reclamanți deduc controlului judiciar modalitatea de interpretare de către instanța de apel a raportului juridic de mandat, respectiv calificarea naturii obligațiilor asumate de mandatar și a modului de îndeplinire a acestora.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților asumată contractual de pârâtă nu este una de diligență, specifică contractului de mandat, ci una de rezultat, concluzia instanței de apel în sens contrar nefiind conformă prevederilor Legii nr. 152/1998, modificată prin O.U.G. nr. 66/2001, în vigoare la data încheierii contractului de antrepriză generală și a contractului de mandat, respectiv, Normelor metodologice de aplicare a acestei legi.

Motivul de casare invocat are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ceea ce presupune că instanța de apel a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greșit ori le-a ignorat, deși aveau incidență în cauză.

Examinând exclusiv din această perspectivă criticile concrete formulate de reclamanți privitor la statuările instanței de apel bazate pe interpretarea contractelor invocate, Înalta Curte constată că motivul este fondat, pentru argumentele ce succed.

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din contractul de mandat nr. HC 1274 din 19 iunie 2007, în temeiul căruia reclamanții au formulat o acțiune împotriva pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, prin care au solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin acest act.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat în discuție, mandatarul, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, a fost împuternicit de mandant (reclamanții), să-i reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținute de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

Curtea de apel, raportându-se, în principal, la aceste clauze contractuale, a apreciat că, în examinarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, trebuie avută în vedere obligația efectiv asumată de A.N.L. prin art. 1 din contract, reținând că prin această clauză pârâta, în calitate de mandatară, nu și-ar fi asumat decât obligația de a-i reprezenta pe mandanți, reclamanții în speță, în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termenul și în conformitate cu condițiile stipulate prin contractul de construire.

Or, interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe nu a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului imobiliar "Henri Coandă", precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv, Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, după cum se va arăta și în continuare.

Înalta Curte reține că părțile au încheiat un contract de mandat guvernat atât de dispozițiile C. civ. de la 1864 și Codului comercial de la 1887, cât și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe cu scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național s-a înființat Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Or, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului, pârâta A.N.L., trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă în cadrul ansamblului raporturilor contractuale la care aceasta. a participat.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Prin art. 3

1

din Normele metodologice este lămurită noțiunea de "operațiuni imobiliare", fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

În acest sens, prin art. 1 alin. (4) din Normele metodologice se mai prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

În acest context legal și convențional, trebuia deci remarcat că prin contractul de mandat încheiat cu recurenții-reclamanți în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii lui.

Așadar, rolul Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat recurenților-reclamanți nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații să se rezume la cele prevăzute de dreptul comun pentru un asemenea contract numit, întrucât, o interpretare în acest sens ar nega însăși finalitatea adoptării Legii nr. 152/2008, actul normativ special în temeiul căruia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alți participanți implicați în realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc.

Rezultă că, în temeiul contractului de mandat dedus judecății, recurenta pârâtă trebuia să acționeze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, în exercitarea atribuțiilor de coordonare a proiectului (programului) imobiliar conferite prin actele normative sus-menționate, întrucât reclamanții au împuternicit-o pe pârâtă prin același contract de mandat să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

Înalta Curte reține astfel că obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, ce au constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de un mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

Prin urmare, interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe ce intră în conținutul raportului juridic dedus judecății este rezultatul ignorării prevederilor art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, o atare interpretare a convenției neținând cont de caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului imobiliar, în contextul normativ mai sus evocat (Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

În aceste circumstanțe, nu se mai impune examinarea distinctă a susținerilor reclamanților privitoare la încălcarea de către instanța de apel dispozițiilor Legii nr. 50/1991, Legii nr. 10/1995, H.G. nr. 808/2005, Normativului nr. 7/1999, și ale H.G. nr. 807/2015, care definesc lucrările de construire, construcția și recepția la terminarea lucrărilor, aceste susțineri constituindu-se într-un argument suplimentar pentru fundamentarea tezei invocate, aceea a asumării de către pârâtă a unei obligații de rezultat în sensul celor deja reținute de instanța de recurs care a constatat nelegalitatea deciziei de apel din această perspectivă.

În aceeași ordine de idei, instanța de recurs nu poate valida nici teza instanței de prim control judiciar privitoare la limitarea răspunderii pârâtei decurgând din calificarea obligației asumate ca fiind una de diligență.

Regula în această materie este că mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. 1864 și ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în speță că, întrucât A.N.L., în calitate de mandatar, nu și-a asumat decât obligația de a-i reprezenta pe mandanți în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termenul și în conformitate cu condițiile stabilite prin contractul de construire, răspunderea civilă contractuală a pârâtei ar trebui analizată independent de faptul nerespectării obligației de rezultat a predării locuinței către reclamanți până la data de 17.10.2009.

Apreciind în acest sens și stabilind că răspunderea recurentei-pârâte este limitată la obligațiile de supraveghere și control față de antreprenor și, prin urmare, și față de subantreprenor, Curtea a reținut că, în lipsa unei clauze în contract, daunele interese pentru executarea cu întârziere nu pot consta în lipsa de folosință, respectiv, că, deși, prin raportare la dreptul de a beneficia de predarea locuinței la data de 17.10.2009, conform art. 8 din contractul de construire nr. x/30.08.2007, prejudiciul reclamanților poate fi configurat ca lipsă a folosinței locuinței pe perioada 25.05.2015-14.10.2016, acest drept (de a fi despăgubiți pentru un asemenea prejudiciu) este opozabil exclusiv constructorului.

Întrucât acestea au fost argumentele pentru care instanța de control devolutivă a statuat în sensul că, în raport cu pârâta, prejudiciul reclamanților se poate determina, în temeiul art. 1088 din C. civ. de la 1864, ca fiind dobânda legală la suma de 16528 Euro, sumă reprezentând contravaloarea lipsei folosinței locuinței ce a fost stabilită conform raportului de expertiză întocmit în cauză, Înalta Curte constată că, față de considerentele mai sus expuse, nu se mai impune examinarea în recurs a criticilor de nelegalitate, subsumate prin cererea de recurs prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., vizând modalitatea în care s-a realizat evaluarea judiciară a daunelor pretinse și măsura în care o atare apreciere a acestora de către instanța de apel este contrară principiului reparării integrale a prejudiciului, potrivit celor pretinse de reclamanți.

Reținerea în speță a incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de calificarea contrară legii dată obligațiilor asumate de pârâtă, face necesară reexaminarea condițiilor răspunderii stabilite în sarcina acesteia din urmă, o analiză care însă este incompatibilă cu specificul acestei căi extraordinare de atac, o atare evaluare revenindu-i astfel instanței de rejudecare, în faza apelului urmând a se proceda la reanalizarea pretențiilor la dezdăunare, pretenții al căror fundament îl constituie tocmai întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile în discuție in cazul, astfel retinut, al neexecutarii unei obligatii de rezultat.

Această nouă analiză a instanței de apel va avea în vedere atribuțiile legale ale pârâtei A.N.L. de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, precum și ansamblul raporturilor contractuale existente pentru realizarea cartierului de locuințe, context în care contractul de mandat va trebui privit în corelație cu celelalte contracte încheiate în vederea realizării obiectivului de a preda reclamanților locuința.

Recursul formulat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este nefondat.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă, întrucât nu a manifestat rol activ în judecarea cauzei, reținând doar că nu a făcut nicio dovadă pe aspectul modalității de alegere a antreprenorului, a îndeplinirii eficiente a obligației de a supraveghea lucrările sau că ar fi activat mecanismele din contractul de antrepriză generală.

Cu titlu preliminar, se impune a fi subliniat că, deși recurenta pârâtă a susținut incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aspectele semnalate prin cererea de recurs pun în discuție încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, susținerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Curtea, raportându-se la acest motiv de casare, constată că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este necesar să se constate nerespectarea unei norme procedurale care să atragă nulitatea actului de procedură, acest motiv evocând prevederile art. 175-176 C. proc. civ., cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității, respectiv, art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Sancțiunea procedurală a nulității se impune astfel a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de care se prevalează pârâta, "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

Prin urmare, textul legal evidențiat consacră posibilitatea judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză și aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, și să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

În conformitate cu prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel, exercitându-și atributele de jurisdicție, poate fie să refacă sau să completeze probele din primă instanță, fie să administreze probe noi în această etapă procesuală, câtă vreme au fost propuse potrivit regulilor de la art. 478 alin. (2) din același act normativ.

În speță, referitor la respectarea dispozițiilor procedurale privitoare la încuviințarea și administrarea probelor, se constată că părțile au beneficiat în mod efectiv și concret de mijloace procesuale eficiente pentru a determina administrarea dovezilor apreciate de ele ca fiind necesare în vederea apărării propriilor interese, recurenta pârâtă neformulând de altfel critici sub acest aspect. Înalta Curte nu poate reține deci din această perspectivă o aplicare greșită a prevederilor legale mai sus evocate care acordă facultatea instanței de apel de a aprecia asupra probatoriului solicitat, respectiv asupra dispunerii din oficiu a probelor noi, în funcție de necesitatea lor pentru soluționarea cauzei.

Este necesar a fi subliniat că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ., implică atât o responsabilitate a părților privind administrarea procesului, cât și faptul că rolul activ al instanței în materie probatorie are un caracter facultativ și subsidiar.

Prin raportare la aceste coordonate, se constată, contrar alegațiilor recurentei-pârâte, că lipsa de rol activ al instanței de apel privitor la probatoriul administrat în cauză nu este o critică ce poate fi primită, cu atât mai mult cu cât, astfel cum deja s-a arătat, aprecierea asupra necesității refacerii sau completării probelor administrate la prima instanță sau a administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanței devolutive și nu poate fi cenzurat de către instanța de recurs.

Tot astfel, aprecierea în concret a utilității, pertinenței sau concludenței unei probe reprezintă o chestiune de temeinicie care excedează controlului judiciar specific recursului.

Or, recurenta susține în concret în dezvoltarea criticii de nelegalitate adusă deciziei de apel că instanța ar fi reținut eronat că nu a făcut nicio dovadă pe aspectul modalității de alegere a antreprenorului, a îndeplinirii eficiente a obligației de a supraveghea lucrările sau că ar fi activat mecanismele din contractul de antrepriză generală, cu toate că partea a prezentat probele administrate în cauză din care ar reieși, în opinia sa, aceste circumstanțe factuale relevante în privința stabilirii condițiilor răspunderii contractuale.

Aceste aspecte invocate vizează în realitate stabilirea situației de fapt, respectiv greșita interpretare în apel a probatoriului administrat, recurenta susținând pe această cale că fapta ilicită ce i s-a imputat, constând în alegerea greșită a antreprenorului general, nu ar fi fost probată ori că a făcut dovada respectării contractului de mandat, prin îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau, conform art. 13 din contractul HC nr. x/19.06.2007, situație în raport de care, în mod greșit, prin hotărârea recurată, s-ar fi reținut că a fost dovedită culpa contractuală a recurentei-pârâte.

Înalta Curte constată însă că asemenea teze sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se ver