ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1252/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceluiași tribunal, pe rolul căreia pricina a fost înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin decizia nr. 2170/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., fiind obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamanților suma de 16.704 euro, în echivalent în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 24 septembrie 2015 - 15 martie 2017.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenții.

Totodată, a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 8.160,44 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, onorariu de expert și onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 1821 din 5 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu majoritate, s-a admis apelul declarat de pârâtă, fiind respins apelul reclamanților.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul respingerii, în tot, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

A fost menținută în rest sentința apelată.

Au fost obligați apelanții-reclamanți să plătească apelantei-pârâte suma de 1.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

~Opinia separată a fost în sensul respingerii apelurilor, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 969A/2024 din 12 iunie 2024, pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

A fost admis apelul reclamanților, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 35.128,90 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 24 septembrie 2015 - 4 septembrie 2018, precum și a sumei de 9.876,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

De asemenea, apelanta-pârâtă a fost obligată la plata către apelanții-reclamanți la plata sumei de 2.919,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (apel și recurs).

În dezvoltarea motivului de casare, reluând punctual considerentele relevante ale deciziei atacate, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale referitoare la interpretarea contractelor și la contractul de mandat, prevăzute de C. civ. de la 1864, precum și pe cele ale Legii nr. 152/1998.

În acest sens, a arătat că în mod eronat s-a apreciat că prevederile contractului de mandat necesită aplicarea regulilor de interpretare, însă a procedat la o aplicare parțială a acestora, cu ignorarea celei potrivit căreia atunci când există îndoială asupra clauzelor contractuale, acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă.

Astfel, obligațiile pe care și le-a asumat în calitate de parte în contractele de mandat, antrepriză și construire nu pot fi cumulate și interschimbate, fiind eronată concluzia privind calificarea raporturilor juridice intervenite între părți, în condițiile în care obligația de a urmări execuția lucrărilor a fost îndeplinită, astfel că este greșită reținerea potrivit căreia natura obligației asumate este de rezultat și nu una de diligență.

De asemenea, raportat la obiectul său de activitate și la atribuțiile legale care îi revin, a contestat calitatea de dezvoltator imobiliar ce i-a fost atribuită, susținând că rezolvarea instanței de apel a fost dată cu schimbarea naturii și conținutului actelor juridice analizate.

A mai precizat că nu și-a asumat obligația de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței și nici nu a garantat obligația de realizarea a imobilului în termen de 24 de luni, care, de altfel, revine constructorului.

Potrivit recurentei, îndeplinirea obligațiilor asumate rezultă din cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a locuinței nr. x din 15 martie 2017, din procesul-verbal de recepție parțială a lucrărilor nr. x din 7 iulie 2010, precum și din împrejurarea că imobilul în discuție a putut fi înstrăinat la 5 septembrie 2018, fapt ce atestă realizarea construcției în termenii și condițiile convenite de beneficiar și constructor, fiind eronată acordarea daunelor-interese pentru un prejudiciu inexistent.

În ceea ce privește lucrările de infrastructură și utilități, titulara memoriului de recurs a susținut că realizarea lor nu constituie o obligație asumată de aceasta, însă, în vederea aducerii lor la îndeplinire, a efectuat demersuri și a luat măsuri concrete, inclusiv prin introducerea unor acțiuni în justiție împotriva Municipiului București, astfel încât nu se poate concluziona că lipsa finalizării la termen a cartierului i-ar putea fi imputată.

În plus, contrar celor reținute de instanța de rejudecare, a arătat că obligațiile părților semnatare ale Convenției MM nr. 1909/2004 sunt clare și distincte de obligațiile asumate de agenție, fără a avea vreo influență asupra rezultatului asumat prin semnarea convenției.

Sub aspectul prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului, astfel cum a fost stabilit prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, recurenta a susținut că în mod nelegal s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, având în vedere faptul că existența prejudiciului a fost stabilită pentru nepredarea la termenul stabilit prin contractul de construire, nu prin cel de mandat, motiv pentru care vinovăția pentru nefinalizarea construcției la termen vizează raporturile dintre beneficiar și constructor. În consecință, nici condiția existenței legăturii de cauzalitate nu se verifică.

Prin urmare, consideră că nu este legală și temeinică nici soluția de a fi obligată la plata despăgubirilor aferente lipsei de folosință a imobilului până la data înstrăinării locuinței, întrucât nu se poate susține că nu s-ar fi respectat obligația de predare, ci, eventual, ar putea fi caracterizată drept neconformă.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, întrucât pe calea recursului se critică chestiuni dezlegate deja prin decizia de casare în primul ciclu procesual, iar pe fondul căii extraordinare de atac, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, precizând că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că, în termen de 10 zile de la comunicare, pot depune puncte de vedere la raport.

Părțile nu au depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 8 aprilie 2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia, la 23 septembrie 2025.

Cu titlu preliminar, este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul analizei în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă ce vizează situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Prin recursul formulat, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea atacată.

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată de instanța de apel în rejudecare, având limitele trasate în mod expres prin decizia de casare a instanței supreme.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

Prin decizia de casare, Înalta Curte a reținut în mod definitiv că obligația asumată, în temeiul contractului de mandat, este una de rezultat, iar intimata A.N.L., în virtutea calității de coordonator al programului de investiții, este exclusiv răspunzătoare pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul în conformitate cu dispozițiile art. 1.539 C. civ. de la 1864. Nu a fost acceptată teza potrivit căreia răspunderea sa ar fi înlăturată în virtutea principiului relativității efectelor contractului, în sensul că nu ar răspunde față de reclamanți pentru obligații derivate din alte contracte. Totodată, s-a reținut că obligația de a urmări finalizarea lucrărilor de construire și predarea imobilului către reclamanți presupune în mod necesar realizarea rețelelor de utilități, așa cum rezultă din tot contextul și ansamblul actelor juridice încheiate între părți.

Din examinarea memoriului de recurs rezultă că recurenta-pârâtă nu contestă identificarea de către instanța de rejudecare a limitelor casării, din perspectiva dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., însă readuce în discuție anumite chestiuni ce au fost dezlegate în mod definitiv în primul ciclu procesual.

Astfel, motivele de casare referitoare la incidența dispozițiilor Legii nr. 152/1998, la caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, prin corelare cu dispozițiile Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin contractele la care A.N.L. a fost parte, cât și la interpretarea scopului convenției nr. MM 1909/6.05.2004 încheiate cu persoanele juridice implicate în proiectul imobiliar, nu pot fi primite, întrucât, cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte a statuat că recurentei-pârâte A.N.L., în calitate de dezvoltator imobiliar, i-au fost conferite prerogative clare în vederea atingerii scopului final, de realizare a unei locuințe funcționale și de predare a acesteia către reclamanți.

Prin urmare, întrucât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, ele nu mai pot face obiectul unei noi analize.

Criticile recurentei-pârâte care se referă la faptul că instanța de prim control judiciar a considerat în mod eronat că prevederile contractului de mandat necesită aplicarea regulilor de interpretare și că aplicarea lor a fost doar una parțială, încălcând regula conform căreia atunci când există îndoială asupra clauzelor contractuale acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă, sunt neîntemeiate și vor fi înlăturate.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, prin acțiunea introductivă, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea la plata unor despăgubiri pentru neexecutarea obligațiilor contractuale privind urmărirea și asigurarea executării și finalizării lucrărilor de construire potrivit contractului de mandat nr. HC 1153 din 28 noiembrie 2006, la termen și în conformitate cu condițiile stabilite prin contractul de construire autentificat sub nr. x din 1 februarie 2007 și a celor stabilite prin contractul de antrepriză generală nr. x din 20 iulie 2004, astfel încât locuința să fie predată la termen.

Prin urmare, stabilirea oricărui tip de neexecutare a obligațiilor contractuale implică operațiunea logică de determinare a conținutului contractului, de calificare juridică a clauzelor inserate, operațiune care impune aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor prevăzute în art. 977 și următoarele C. civ. de la 1864.

Suplimentar, din interpretarea dispozițiilor art. 977-982 C. civ. de la 1864 rezultă că o caracteristică importantă a regulilor de interpretare a contractelor o reprezintă caracterul lor subsidiar, ceea ce face ca regula de interpretare potrivit căreia în cazul în există îndoială asupra clauzelor contractuale acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă, cuprinsă în dispozițiile art. 983 C. civ., să fie subsidiară celorlalte criterii de interpretare, înscrise în art. 977-982 din același cod. Altfel spus, vor prima regulile înscrise în art. 977-982, iar regula de interpretare consacrată de dispozițiile art. 983 C. civ. va fi ultima măsură la care se va apela.

Prin urmare, contrar argumentelor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod corect normele legale privind interpretarea contractelor.

Evaluarea probelor administrate în cauză a relevat ineficiența demersurilor efectuate pentru realizarea rețelei de utilități, astfel că nefinalizarea la termenul scadent a construcției "la cheie", deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.

Astfel, în condițiile în care instanța de apel a examinat in concreto, prin prisma dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare, obligațiile dintre părți din perspectiva caracterului complex al contractului de mandat, ținând cont de implicarea pârâtei în încheierea celorlalte acte juridice conexe contractului de mandat, răspunderea contractuală a pârâtei a fost atrasă în limitele contractului de mandat.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este legală, iar criticile recurentei referitoare la aplicarea greșită a legii în interpretarea greșită a contractului de mandat nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte referitoare la aprecierea probatoriului în stabilirea situației de fapt privind chestiunea lipsei de folosință a imobilului în funcție de care s-a determinat cuantumul prejudiciului, culpa contractuală și cele referitoare la stadiul de îndeplinire în concret a diligențelor depuse în dovedirea inexistenței culpei A.N.L., Înalta Curte reține că reprezintă chestiuni de fapt, de netemeinicie, ce excedează controlului de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă readuce în discuție aspecte de fapt privind neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii sale civile contractuale, privind existența faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției, aspecte care nu pot fi analizate de instanța de recurs.

Toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de temeinicie supuse judecății.

Or, astfel cum s-a menționat, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 969A/2024 din 12 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 969A/2024 din 12 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2025.