ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 739/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 iunie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 13 iunie 2016 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 13 iunie 2019, în total suma provizorie de 46.800 euro, cu titlu de daune interese, constând în: contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 și 13 iunie 2019, în sumă totală de 43.200 euro, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip I25C situată pe lotul nr. x în orașul București, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 9737/29.06.2004; daune morale în sumă de 100 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 și 13 iunie 2019, în sumă totală de 3.600 euro, precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip I25C situată pe lotul nr. x în orașul București, cu număr cadastral x și înscris în C.F. individuală nr. x conform încheierii nr. 9737 din 29 iunie 2004. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Reclamantul a depus cerere precizatoare a câtimii daunelor materiale având în vedere valorile indicate în raportul de expertiza solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei totale de 56.584,8 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru perioada 13 iunie 2016 - 30 iunie 2020, precum și la plata sumei de 1.134,72 euro/lună, echivalent RON la cursul BNR din ziua plății reprezentând media contravalorii lipsei de folosință, calculată în continuare de la data de 1 iulie 2020 până la data predării la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor, a locuinței și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.

Prin sentința civilă nr. 471 din 2 martie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2019 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 56.584,8 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 și 30 iunie 2019; la care se adaugă 1.134,72 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula în continuare până la data predării efective a locuinței tip I25C, situată în amplasamentul Henri Coandă, lotul nr. x, având nr. cadastral x înscris în CF nr. x. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.803,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 3 iunie 2021, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii, în principal ca prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, conform dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1555 din 29 septembrie 2021 a respins apelul promovat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 471 din 2 martie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1555 din 29 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 844 din 7 aprilie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâtă, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 815 din 24 mai 2023 a fost admis apelul promovat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost înlăturată obligația pârâtei de a achita suma de 1134,72 euro/lună, contravaloare lipsă de folosință pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2019. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

În argumentarea cererii de recurs, reclamantul A. a susținut, în esență, că hotărârea este dată cu încălcarea normelor de drept substanțial cuprinse în art. 998, 1073 și 1084 C. civ. de la 1864, privind obligația generală de reparare integrală a prejudiciului, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentului, soluția Curții de Apel București de a respinge despăgubirile de 1.143,72 euro/lună constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2019 este nelegală, întrucât determinarea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză judiciară evaluartorie ing. B., pentru fiecare lună pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 și 30 iunie 2020, astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză.

Prin urmare, apreciază recurentul-reclamant, pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 2019 și 20 iunie 2022 acestea nu sunt așa numitele prejudicii viitoare, determinate pe baza mediei chiriei, ci reprezintă prejudicii trecute și calculate pe baza datelor certe actuale lunare, avute la dispoziție de expertul judiciar, astfel încât respingerea lor este nelegală.

Astfel, consideră că pentru această perioadă menționată de 12 luni prejudiciul este cert, atât sub aspectul realității producerii sale, reclamantul fiind lipsit și în prezent de folosința locuinței, cât și sub aspectul cuantificării sale, aceasta fiind făcută prin expertiza tehnică de evaluare în baza metodei comparației directe, iar respingerea daunelor s-a făcut cu încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit.

De asemenea, a apreciat recurentul că și pentru perioada ulterioară datei de 30.06.2020, prejudiciul este cert sub ambele aspecte, al realității producerii sale și al determinării prejudiciului și stabilirii daunelor în raport de media chiriilor, ce are la bază proba expertizei tehnice de evaluare făcută și nu are la bază susținerea reclamanților.

Acordarea daunelor pe baza mediei chiriilor reprezintă o pierdere și pentru reclamant, pentru perioada începând cu 20 iunie 2020, pentru că evoluția chiriilor a fost constant ascendentă pe segmentul locuințelor, așa încât acordarea mediei lunare reprezintă o abordare legală și echitabilă.

Totodată, recurentul-reclamant a invocat practica existentă la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în sensul acordării daunelor pe baza mediei chiriei lunare, pe care o anexează cererii de recurs.

Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională pentru Locuințe în argumentarea recursului, a susținut, în esență, că instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În acest sens, a arătat că nu s-a avut în vedere de către curtea de apel, modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate (urmărirea execuției și a finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea lucrărilor de către mandatar), dar și prev.art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

Recurenta pârâtă a redat dispozițiile art. 1532,1536, 1537, 1539 și pe cele ale art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, concluzionând, prin prisma acestor texte de lege, că mandatarul avea o obligație de diligență și nu una de rezultat.

În sensul de mai sus a indicat și dispozițiile H.G. nr. 239/2004, prin care s-a decis ca pe fostele terenuri, aflate în folosința gratuită a pârâtei, trecute în proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale și în administrarea Consiliului local al Sectorului 1 al Mun. București, a Consiliului Jud. Ilfov și a Consiliului Local al Comunei Voluntari, județ Ilfov, se vor realiza locuințe pentru tineri destinate închirierii, lucrări de drumuri, lucrări necesare asigurării cu utilități și dotări tehnico edilitare a construcțiilor de locuințe, precum și alte obiective de investiții de interes public, potrivit planurilor de urbanism aprobate și în conformitate cu legislația în vigoare. Astfel, legiuitorul nu a stabilit nicio posibilitate legală și financiară ca ANL să poată efectua pe cont propriu racordarea locuințelor la rețelele de utilități sau construirea acestora.

Menționează că reclamantul avea cunoștință că execuția lucrărilor de rețele de utilități și dotări urbane, aferente amplasamentului se vor realiza conform Convenției x/2004. Mai mult, reclamantul nu a mandatat ANL să-l reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea finanțarea și execuția rețelei de utilități, respectiv Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Local al comunei Voluntari, Consiliul Jud. Ilfov, neputându-i imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect.

Redând dispozițiile art. 973 C. civ. de la 1864, dispoziții ale convenției x/06.05.2004, prevederile art. 12 din Legea nr. 114/1996, susține că atât textele indicate, cât și Legea nr. 152/1998 nu conțin nicio dispoziție din care să reiasă obligația ANL de a efectua ea însăși lucrările de utilități și de construire și de a preda locuința către beneficiar la cheie.

Efectuarea tuturor operațiunilor imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiar a locuinței construite prin program guvernamental presupune desfășurarea activității pârâtei în limitele mandatului. Construcția cartierului Henri Coandă nu este un program propriu al Agenției Naționale pentru locuințe, ci un program guvernamental, conform H.G. nr. 293/2004.

Astfel, subliniază că în baza contractului de mandat încheiat între ANL și intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acesteia, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției ori predarea la cheie a imobilului.

Consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâta ANL nu și-a îndeplinit în mod corespunzător sarcina de a finaliza imobilul, actele îndeplinite de Agenție fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă gravă în sarcina sa. Recurenta-pârâtă a precizat că obligația asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență, în limitele stipulate în contractul de mandat, raportul juridic dintre părți.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei se poate observa că ANL a manifestat un comportament diligent, în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor, purtând o bogată corespondență cu părțile implicate în acest proiect guvernamental.

În opinia sa, trimiterea instanței la existența unui mandat sui generis, unde obligațiile ANL trebuie înțelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. nr. 962/2001, nu poate fi primită, fiind suficient să se menționeze că sistemul de drept trebuie înțeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. din 1864 nu se poate face decât printr-o stipulație expresă, câtă vreme acest text dă naștere unui drept în patrimoniul ANL.

Din această perspectivă, arată că răspunderea contractuală a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către recurenta-pârâtă a obligațiilor legale invocate de instanță sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terți, sau prin contractele încheiate de Agenție cu terți (la care reclamantul nu este parte), contracte menționate în considerentele deciziei recurate, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor arătați prin decizia recurată.

Astfel, nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligațiilor, c obligațiile legale și cu obligațiile cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța a încălcat principiul prevăzut de art. 969 C. civ., potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", susținând că nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia, în sarcina celuilalt, după cum apare sau nu mai favorabil și nu se poate deduce, sau prezuma extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimat.

Principiul relativității efectelor contractului semnifică faptul că actul de naștere modifică sau stinge raporturile juridice numai între părțile contractante, iar contractul nu poate genera drepturi subiective și obligații față de terți.

Din această perspectivă, răspunderea contractuală a pârâtei a apreciat recurenta că nu poate fi angajată, nici pentru pretinsa nerespectare de către aceasta a obligațiilor legale invocate prin cererea de chemare în judecată sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terții, la care pârâta nu este parte și nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor arătate prin cererea de chemare în judecată și reținute în mod greșit de instanța de apel.

Răspunderea contractuală a ANL poate și trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenției pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamantul intimat, în calitate de mandat, respectiv a contractului de mandat și din perspectiva art. 1532 și urm. C. civ. de la 1864.

Referitor la fapta ilicită, recurenta pârâtă a arătat că prin art. 1 din contractul de mandat încheiat cu intimatul, aceasta l-a împuternicit pe mandatar să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, pentru ca lucrările să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Astfel, ANL nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare, nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza locuința în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație fiind asumată de constructor/antreprenorul general, prin art. 8 din contractul de construire.

S-a mai arătat că în cazul de față contractele încheiate au obiecte diferite, între regulile aplicabile fiecărui tip de contract existând deosebiri esențiale.

Prin urmare, debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire, este constructorul și nu Agenția, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței la termen nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Obligațiile enumerate de instanță în sarcina ANL nu au fost asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de mandat ce trebuia analizat în cauză, iar încheierea contractelor dintre pârâtă și terți nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre ANL și reclamanta intimată, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, ANL nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu intimata.

Recurenta a redat dispozițiile art. 1539 alin. (1) C. civ. de la 1864, arătând că prin art. 1 din contract s-a angajat să utilizeze și să pună în valoare întreaga sa diligență și prudență pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței contractate de reclamantă, fără însă a garanta acestuia că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul menționat.

Prin hotărârea recurată nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile, nu ar fi uzat de pârghiile administrative și legale, pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de intimată și nici nu s-au indicat în concret măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată reclamantului la termenul convenit nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina ANL.

Prevederile contractului de mandat stabilesc în mod clar că reclamantul, în calitate de mandant, împuternicea ANAL, în calitate de mandatar, să efectueze următoarele operațiuni: să o reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General, în vederea urmăririi și finalizării lucrărilor, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire; să utilizeze, din conturile de avans și de credit ale mandantului sumele necesare recuperării cheltuielilor avansate de ANL; să o reprezinte în relația cu banca finanțatoare și să gestioneze și să utilizeze garanția de bună execuție.

Astfel, apreciază recurenta-pârâtă, în mod greșit instanța de apel a reținut că prin contractul de mandat ANL s-a obligat față de reclamant să finalizeze imobilul acestora și să îl predea la cheie cu utilități.

Pe de altă parte, calitatea pârâtei ANL este diferită, în funcție de contextul contractual sau extracontractual în care se afla, în relația cu reclamantul fiind mandatar, în relația cu membrele semnatare ale Convenției x/2004 este parte contractantă, iar într-un context de achiziție publică, fiind o autoritate contractantă, ceea ce nu înseamnă că obligațiile ANL se contopesc, că ale ar forma un întreg indisolubil legate între ele, unele completându-se cu altele, așa cum în mod greșit a interpretat instanța de apel.

Fiecare obligație a ANL trebuie apreciată în funcție de partenerul contractual și de calitate pe care o are fiecare din subiect în acel raport juridic.

ANL poate fi responsabilă doar pentru ceea ce și-a asumat față de reclamant, intimata în baza contractului de mandat, contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală și care nu poate fi asimilat poziției reținută de instanță, poziție care presupune analizarea unei răspunderii delictuale.

Enunțând dispozițiile art. 1532 C. civ., susține că instanța a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit ANL o obligație de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligențe întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale și obligând în final, Agenția, la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

Intimatul-reclamant nu a mandatat ANL să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a se asigura proiectarea, finalizarea și execuția ratelor de utilități, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect.

S-a mai precizat că, în condițiile în care recurenta a întreprins demersuri și măsuri concrete în vederea îndeplinirii și realizării obligațiilor asumate, astfel încât locuințele să fie finalizate și să poată fi recepționate și predate beneficiarilor conform contractelor încheiate și mai mult, Primăria Mun. București este cea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, finalizarea imobilului aparținând intimatului și a utilităților din cartierul Henri Coandă nedepinzând de voința și puterea de decizie a ANL, astfel că nu se poate reține că pârâta ar avea vreo vină sau că nu a depus suficiente demersuri și că trebuie sancționată.

A mai susținut recurenta-pârâtă că însăși realizarea recepției la terminarea lucrărilor privind utilitățile pe zona sectorului 1 Cartier Henri Coandă, zona unde se afla și imobilul reclamantului din prezenta cauză, așa cum rezultă din Procesul-verbal de recepție la Terminarea lucrărilor nr. 74333/06.06.2022 aferent lucrărilor de alimentare cu apa, canalizare menajera, canalizare pluviala și iluminat public din cartierul Henri Coandă lot x, sector 1 București dovedește faptul că aceasta obligație revine Mun. București și nu pârâtei, cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea ANL în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității iar ANL nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau mai ales inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

Obligațiile părților semnatare ale Convenției sunt distincte de obligațiile asumate de ANL, astfel încât aceste părți au fost sau trebuiau să fie în măsură să-și îndeplinească obligațiile independent de activitatea ANL, iar obligațiile ANL nu au nicio relevanță și nicio influență asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenției.

Conform raționamentului instanței, ANL este culpabilă pentru nefinalizarea locuinței la termen și a utilităților/branșarea la acestea, în dezacord cu împrejurarea că există contracte încheiate cu entități specializate pe fiecare domeniu, că există legi care prevăd obligația de finanțare din bugetul local al unităților administrativ teritoriale.

Prin urmare, subliniază că răspunderea pentru inexistența utilităților nu poate incumba ANL și, pe cale de consecință, nici repararea prejudiciului cauzat de aceasta situație nu trebuie suportat de ANL, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește prejudiciul, a arătat recurenta că instanța de apel a stabilit că prejudiciul determinat de expertul judiciar este provocat de neexecutarea de către ANL a obligației de a finaliza imobilul, cu utilități, la termen.

O astfel de interpretare greșită a actului dedus judecății nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenției, în măsura în care obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, în care ANL nu este parte, iar realizarea utilităților în sarcina autorităților locale, respectiv a Mun. București.

În materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți. În baza contractului de mandat, obligația ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care Agenția și-a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul, și nu Agenția a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Subliniază că art. 8 și 10 din contractul de construire stabilesc în mod clar obligația în sarcina constructorului, de a preda beneficiarului locuința contractată și obligațiile asumate de constructor, conform obiectului contractului de construire, precizând că stabilirea în sarcina ANL a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință a locuinței reprezintă o măsură nelegală.

Pe de altă parte, recurenta a precizat că motivarea instanței de apel contravine prevederilor legale existente în materie, nefiind examinate faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a altei instanțe, deși, în dreptul românesc, practica judiciară nu este izvor de drept, în acest sens indicând și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1227 din 20 septembrie 2017.

De asemenea, arată că instanța de apel a menționat hotărâri din alte dosare, în care intimatul nu este parte și care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru a prezenta un caracter obligatoriu.

Consideră că hotărârea este nelegală, întrucât instanța a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, în urma unei erori de interpretare a motivării acesteia.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia precizată, a constatat "refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartier Henri Coandă, incluzând imobilul de pe lotul 403".

Instanța de apel, în prezenta cauză a considerat că "finalizarea programului guvernamental" este același lucru cu "finalizarea lucrărilor de construire", ceea ce reprezintă o eroare.

Pe de altă parte, soluția pronunțată în dosarul x/2011 având ca reclamant pe C., vizează exclusiv lotul acestui beneficiar și nu toate loturile din Cartierul Henri Coandă, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată doar de acesta și nu de toți beneficiarii din cartierul Henri Coandă, fiindu-i doar acestuia opozabilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului casarea hotărârii cu reținerea cauzei și, în rejudecare, după casare, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, prin care a solicitat în principal anularea acestuia, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizie atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă este nefondat pentru următoarele considerente:

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut încălcarea dispozițiilor art. 998, art. 1073 și art. 1084 C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului, motivat de împrejurarea că pârâta în mod greșit nu a fost obligată la plata prejudiciului pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 și 30 iunie 2019, iar prejudiciul viitor este cert.

Înalta Curte confirmă raționamentul curții de apel în sensul că, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora, iar reclamantul a înțeles să își evalueze prejudiciul prin raportare la imposibilitatea de folosință a imobilului.

Instanța supremă subliniază că pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia. Constatarea certitudinii unui prejudiciu viitor presupune siguranța că acesta se va produce și determinarea întinderii sale în urma unei evaluări obiective.

Se constată că instanța devolutivă a apelului a făcut o analiză corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situația de fapt și de drept a litigiului, înlăturând în mod legal obligația pârâtei de a achita suma de 1134,72 euro/lună, contravaloare lipsă de folosință pentru perioada ulterioară datei de 30.06.2019, prejudiciul solicitat pentru această perioadă nefiind cert.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că în fața tribunalului a fost întocmit un raport de expertiză prin care a fost determinată contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe ultimii trei ani anteriori sesizării tribunalului (anteriori datei de 30.06.2019).

Astfel, datele menționate în raportul de expertiză întocmit în fața instanței de fond nu au susținut caracterul cert al prejudiciului viitor și pentru perioada ulterioară sesizării instanței (ulterioară datei de 30.06.2019).

Este știut că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private în care părțile au obligația să-și probeze susținerile dispozițiile art. 249 C. proc. civ. statuând: "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească (…)".

Recurentul-reclamant a înțeles să își evalueze prejudiciul, pretențiile viitoare, prin raportare la imposibilitatea de folosință a imobilului, or, astfel cum a arătat și instanța de apel, criteriul de cuantificare a prejudiciului propus de reclamant, prin raportare la valoarea chiriei practicate pentru proprietăți similare poate fi utilizat numai pentru perioada în care prejudiciului s-a produs efectiv, nu și pentru prejudicii viitoare, evoluția pieței imobiliare neputând fi anticipată la data pronunțării deciziei din apel.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecății, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând hotărârea recurată, ca fiind legală.

Preliminar, cu referirea la nulitatea recursului declarat de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, nulitate invocată de reclamantul A. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, având în vedere că anumite critici pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește susținerile recurentei privind greșita aplicare a puterii de lucru judecat decurgând din decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, acestea pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia, hotărârea poate fi casată când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă criticile recurentei nu sunt fondate.

Analizând decizia recurată, instanța supremă reține că, în ceea ce privește natura obligației ANL rezultată din contractul de mandat încheiat cu reclamantul, instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, precum și a deciziilor nr. 966/27.03.2015 și nr. 1065/21.04.2015, în cadrul cărora s-a apreciat natura obligațiilor asumate de ANL prin contractele de mandat ca fiind de rezultat.

Instanța de apel a mai arătat că în baza contractului de mandat pârâta ANL și-a asumat o obligație de rezultat, respectiv să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, iar în final reclamantul să beneficieze de o locuință la cheie, pe care să o poată utiliza conform destinației, apreciind, totodată, că se impune a se reține și motivarea primei instanțe, care a explicat în mod exhaust și pertinent prin raportare la prevederile legale și la cele contractuale, natura obligației ANL.

Este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză s-a dispus dosar cu referire obligația pârâtei de a achita reclamantului contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada ulterioară datei de 30.06 2019.

Se impune precizarea faptului că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

S-a arătat că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", față de toate imobilele cuprinse în acest program.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri și securitatea circuitului civil.

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora, iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părți în procesul anterior.

În consecință, este adevărat că instanța de apel a reținut în mod greșit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor menționate, câtă vreme reclamantul nu a fost parte în acele litigii.

Însă, reținerea eronată a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu atrage nelegalitatea deciziei pronunțate în apel din moment ce instanța de prim control judiciar și-a fundamentat soluția pe o analiză proprie a elementelor de fapt și de drept ale cauzei și nu exclusiv pe cele statuate în alte hotărâri judecătorești.

Așa fiind, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Este esențial că instanța de prim control judiciar nu s-a limitat la reținerea chestiunilor tranșate în deciziile anterioare, pronunțate în contradictoriu cu ANL, ci a procedat la propria verificare atât a naturii obligațiilor asumate de ANL, așa cum rezultă din contractul de mandat nr. x/07.05.2004, din dispozițiile Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, Convenției privind realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. x/06.05.2004, din prevederile contractului de antrepriză generală nr. 3418 din 06.04.2004, ale contractului de mandat, ale contractului de construire, legalizat sub nr. x/11.05.2006, încheiat între reclamant și D. S.A. modificat prin actele adiționale nr. x/2006, cât și a îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii contractuale a ANL.

Deși se invocă o încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, ale art. 1073, ale art. 973 din acealși cod, prin criticile invocate de recurentă privind reanalizarea obligațiilor asumate de părți prin contractul de mandat și prin contractele în care reclamantul nu este parte, prezentarea situației de fapt referitor la finanțarea și realizarea utilităților pentru cartierul Henri Coandă, precum și nedovedirea de către reclamant a despăgubirilor solicitate, sunt reiterate aspecte de netemeinicie care au fost analizate în contradictoriu de instanțele devolutive, neputând face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în lipsa indicării unor critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal, întrucât recurenta nu a indicat critici concrete din care să rezulte cu claritate ipotezele privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reglementate de motivul de recurs indicat, ci a invocat aspecte de netemeinicie, care nu pot forma obiectul controlului judiciar, recursul fiind o cale de atac de reformare, prin care se realizează potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2024.