ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2361/2023

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând să se pronunțe o hotărâre pe baza probelor ce vor fi administrate în cauză, prin care să se dispună obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe:

- în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună (respectiv 6.042,14 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018) pentru perioada cuprinsă între data de 18.09.2015 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18.09.2018, în total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 217.517,04 RON la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/luna (echivalentul sumei de 5.577,36 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018) pentru perioada cuprinsă între 18.09.2015 și 18.09.2018, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 200.784,96 RON la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018) (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnica de evaluare a sumei exacte), precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula pana la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința situată pe lotul x, cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 14303/14.09.2004, situată în mun. București, compusă din 3 camere de locuit și dependințe, având o suprafață construită desfășurată de 195,84 mp, din care suprafață utilă 153,03 mp;

- la plata de daune morale in suma de 100 euro/luna (echivalentul sumei de 464,78 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018) pentru perioada cuprinsă între 18.09.2015 și 18.09.2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul a 16.732,08 RON la cursul de 1 euro/4,6478 RON din data de 18.09.2018), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința situată pe lotul x, cu număr cadastral x și înscris in CF individuală nr. x conform încheierii nr. 14303/14.09.2004, situată în mun. București, compusă din 3 camere de locuit și dependințe, având o suprafață construită desfășurată de 195,84 mp, din care suprafață utilă 153,03 mp;

- la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 877 din 28 mai 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 53.747 euro, în echivalent RON la data plății, la cursul oficial BNR, cu titlu de daune materiale, a respins în rest capătul de cerere având ca obiect plata daunelor materiale ca neîntemeiat, a respins capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale ca neîntemeiat și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 11.220 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 877 din 28 mai 2021 a formulat apel pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civila nr. 784A din 19 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva sentinței civile nr. 877/28.05.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul reclamant A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că daunele materiale acordate reclamantului sunt în cuantum de 27.504 euro și reprezintă contravaloarea lipsei de folosință calculată până la data de 8.06.2018, iar cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă la prima instanță este de 6.937,6 RON; a păstrat restul dispozițiilor sentinței și a obligat intimatul la plata cheltuielilor de judecată către apelantă, în cuantum de 3130 RON, reprezentând taxă de timbru.

Împotriva deciziei Curții de Apel București au declarat recurs reclamantul A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

4.1 Recursul formulat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii și o confuzie între lucrările de construcție și construcția finalizată prin recepția la terminarea lucrărilor, pe de o parte, iar pe de altă parte între finalizarea lucrărilor de construcție și recepția la terminarea lucrărilor.

Astfel, hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 50/1991, din Legea nr. 10/1995, din H.G. nr. 808/2005, din Normativul nr. 7/1999, din H.G. nr. 807/2015 care definesc lucrările de construire, construcția și recepția la terminarea lucrărilor, art. 969 vechiul C. civ. privind obligațiile contractuale și ale Legii nr. 152/1998 privind calitățile si rolul ANL de investitor și coordonator al Programului de Locuințe ANL Henri Coandă, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a învederat că instanța de apel a făcut confuzie între noțiunea de "lucrări de construcție" și noțiunea de "construcție", susținând totodată, că definiția noțiunii de "lucrări de construcție" se regăsește în Anexa 2 pct. 16 a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, în art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 808/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea laboratoarelor de analize și încercări în activitatea de construcții, iar definiția construcției se regăsește explicit în H.G. nr. 907/2016 privind etapele de elaborare și conținutul-cadru al documentațiilor tehnico-economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiții finanțate din fonduri publice, dar și în Normativul de siguranță la foc a construcțiilor indicativ P 118-99 din 07.04.1999. Cele două noțiuni figurează, în mod distinct, și în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

Prin urmare, recurentul-reclamant a susținut că, potrivit definițiilor expuse în actele normative indicate, în cazul de față este vorba de lucrări de construcție (în cazul realizării unei construcții noi finalizate, cum este cazul de față) până la momentul realizării recepției la terminarea lucrărilor, moment în care ia naștere construcția finalizată, ce constituie o entitate tehnică și juridică, obiect al dreptului de proprietate în mod integral, ce poate fi întabulată și se poate înregistra din punct de vedere fiscal.

Totodată, recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a făcut confuzie între noțiunea de "finalizare a lucrărilor de construcție" și noțiunea "recepția la terminarea lucrărilor", definițiile acestor noțiuni regăsindu-se în Regulamentul privind recepția construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994 modificată prin H.G. nr. 343/2017.

Astfel, finalizarea lucrărilor de construire nu se confundă cu recepția la terminarea lucrărilor, atât timp cât prin recepția la terminarea lucrărilor se certifică realizarea lucrărilor de construcție în conformitate cu prevederile proiectului tehnic, ale autorizației de construire și a detaliilor de execuție tehnice.

S-a mai susținut că în procesul-verbal de predare nr. x/08.06.2018 nu există nicio mențiune în sensul că respectivul contract de mandat nr. x/08.07.2004 încetează total sau parțial într-o modalitate prevăzută de C. civ.. Dimpotrivă, la art. 5 lit. h) din respectivul proces-verbal se face mențiune despre acceptarea recepției de către beneficiar și despre imposibilitatea invocării neconformităților și defectelor, ceea ce ar fi fără sens dacă de la data semnării acestuia ANL nu ar mai avea niciun rol, nicio obligație în realizarea recepției la terminarea lucrărilor.

Or, tocmai pentru că ANL rămâne obligată la realizarea recepției la terminarea lucrărilor, s-a prevăzut în art. 5 lit. h) din procesul-verbal de predare-primire nr. x/08.06.2018, ca recurentul-reclamant să nu mai aibă dreptul de a invoca față de ANL existența de defecte și neconformități, dată fiind asumarea de către acesta a finalizării lucrărilor de construire prin contractarea cu un constructor.

Prin aplicarea greșită a legii privind noțiunile juridice de lucrări de construire, construcție, finalizare lucrări de construire și recepție la terminarea lucrărilor, s-a ajuns la o apreciere greșită a conținutului actului juridic, fiind imposibil de conceput că recurentul-reclamant și-a asumat realizarea recepției la terminarea lucrărilor, în condițiile în care această operațiune implică realizarea rețelelor de utilități în întreg cartierul Henri Coandă, în sarcina entităților publice cu reglementări speciale de achiziții publice, iar partea de utilități aferentă construcției reclamantului se integrează în ansamblul lucrărilor de rețele de utilități ale cartierului.

În absența executării obligațiile născute din mandat, de înlocuire a constructorului în scopului realizării obligației principale, aceea de a asigura executarea și finalizarea lucrărilor la termen și in conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, recurentul-reclamant a preluat lucrările de construire în stadiul în care se aflau, în scopul finalizării lor, și nu a realizării recepției la terminarea lucrărilor, care a rămas în sarcina ANL.

Așadar, atât timp cât finalizarea locuinței prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor implică edificarea atât a construcției, cât și a instalațiilor, pentru care este necesară executarea rețelelor de apă, canal și a celor de gaze, curent electric, toate fiind entități semnatare ale convenției MM nr. 1909/2004, rezultă că mandatul ANL funcționează în continuare pe componenta de urbanizare, fără de care nu se poate finaliza și preda o construcție. Prin urmare, rezultă că distincția făcută de Curtea de Apel București este absolut eronată și nefirească, fiind rezultatul încălcării legii.

Recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in construcții, dispoziții care definesc construcția prin includerea nu doar a fundației, zidurilor și acoperișului, ci și a instalațiilor aferente, care o fac funcțională și fără de care nu se poate finaliza prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor o construcție.

4.2 Recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă a invocat drept motive de casare motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că a aplicat greșit efectul pozitiv al lucrului judecat.

Astfel, instanța de apel a reținut efectul puterii de lucru judecat a unei hotărârii din alt dosar în care reclamantul nu este parte și care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă.

Din dispozițiile art. 430 C. proc. civ. reiese faptul că pentru a exista putere de lucru judecat trebuie îndeplinită condiția triplei identități - părți, obiect, cauză. În dosarul reținut de instanța de apel, reclamantul nu a fost parte și nu au fost analizate obligațiile asumate prin contractul de mandat invocat în speța de față. Or, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aflate pe rolul instanțelor pentru a se putea invoca puterea de lucru judecat.

S-a mai susținut că instanța trebuia să determine raporturile juridice obligaționale între părți care să conducă la stabilirea naturii răspunderii contractuale a ANL, să efectueze o analiză a elementelor răspunderii, să identifice faptele ilicite care să fi fost săvârșite de ANL și care să fi condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul pretins de reclamant.

În raport de circumstanțele concrete ale cauzei, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea instanței de apel apare ca nemotivată și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil și mai mult, cuprinde aspecte străine de natura cauzei. Absența motivării din cuprinsul unei hotărâri judecătorești are semnificația necercetării fondului cauzei și atrage după sine casarea hotărârii cu reținerea cauzei spre rejudecare.

Totodată, s-a arătat că între părți nu au existat alte litigii anterioare ale căror soluții să poată fi considerate ca având autoritate de lucru judecat asupra litigiului de față.

Prin urmare, este evident că în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situației de fapt, a probelor administrate, a susținerilor părților și a aplicării dreptului, nu se oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată. Scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță. Instanța s-a mulțumit cu reținerea răspunderii ANL analizată în cadrul altor dosare de alți judecători.

În ceea ce privește stabilirea unei fapte ilicite și a vinovăției în sarcina ANL sub aspectul neîndeplinirii demersurilor necesare finalizării cartierului Henri Coandă (decizia nr. 5197/25 aprilie 2013), recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât prin această decizie s-a analizat o situație particulară (obiectul acțiunii fiind "refuzul ANL de a întreprinde toate măsurile administrative") și nu a fost analizată chestiunea de drept, decizia fiind pronunțată de o instanță de contencios administrativ într-un dosar în care s-a calificat raportul juridic reclamant - ANL ca aparținând contenciosului administrativ, hotărârea fiind pronunțată pe baza probelor administrate în acea situație.

Recurenta-pârâtă a considerat că hotărârea este nelegală întrucât instanța a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197/25.04.2013 în urma unei erori de interpretare a motivării acesteia.

Astfel, ÎCCJ, în decizia mai sus menționată, a constatat "refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartier Henri Coandă, incluzând imobilul de pe lotul 403".

Instanța de apel, în prezenta cauză, a considerat că "finalizarea programului guvernamental" este același lucru cu "finalizarea lucrărilor de construire". Or, cele două noțiuni au semnificații diferite și implicații diferite.

Pe de alta parte, soluția pronunțată în dosarul nr. x/2011, având reclamant pe B., vizează exclusiv lotul acestui beneficiar și nu toate loturile din Cartierul Henri Coandă, întrucât cererea de chemare in judecata a fost promovată doar de acesta, nu de toți beneficiarii din cartierul Henri Coandă.

Astfel, instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, nu face decât să confere putere și calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătorești, în care poate exista un element de asemănare, ignorându-se însă realitatea faptică, cea care este diferită în fiecare dosar in parte. Or, în dreptul romanesc, practica judiciară nu este izvor de drept.

În raport de circumstanțele concrete ale cauzei, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea instanței de apel apare ca nemotivată și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, atât timp cât instanța de apel nu a analizat probele care au fost administrate, apărările formulate de ambele părți, nu a putut nici stabili împrejurările de fapt esențiale în cauză, s-a produs pronunțarea unei soluții nelegale.

Nu poate fi primită nici argumentația instanței cu privire la dezlegările din deciziile reținute, în ceea ce privește îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina ANL și caracterul obligațiilor de rezultat ale acesteia, în condițiile în care în cauza judecată de instanța de contencios nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de Agenție prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin. De asemenea, reclamanții din cauzele respective nu sunt și reclamanți în prezenta cauză.

Nici decizia nr. 1065/21.04.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013 nu poate fi opusă în dosarul de față, întrucât acest litigiu a avut ca obiect nulitatea absolută a art. 46 din contractul de antrepriză generală nr. x din 6 aprilie 2004 și obligarea ANL la plata despăgubirilor egale cu penalitățile de întârziere până la predarea locuinței.

În consecință, obiectul litigiului este diferit față de cel din prezenta cauză.

Prin urmare, în situațiile invocate de instanță cauzele sunt diferite, obiectul nu este același și nu există identitate de părți, astfel că nu poate opera puterea de lucru judecat, atât timp cât nu există același raport juridic civil existent între aceleași părți.

În consecință, recurenta-pârâtă a apreciat că se impun a fi analizate criticile din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a efectului pozitiv al lucrului judecat, nemotivarea hotărârii și motive străine de natura cauzei din alte hotărâri.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Prin hotărârea atacată, instanța de apel a reținut că fapta culpabilă a pârâtei constă în nefinalizarea imobilului și nerealizarea rețelei de utilități în termenul convenit, respectiv 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, întrucât, potrivit contractului de mandat, aceasta avea obligația să urmărească finalizarea lucrărilor în termen.

Or, prin art. 1 din contractul de mandat i se conferă pârâtei atribuții de reprezentare a beneficiarei în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire.

Prin urmare, ANL nu și-a asumat obligația de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței și nici de realizare a utilităților.

Răspunderea contractuală a ANL poate și trebuie să fie analizată doar din perspectiva contractului de mandat încheiat cu reclamantul și prin raportare la dispozițiile art. 1523 și urm. C. civ. din 1864.

Astfel, în baza contractului de mandat, pârâta și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței reclamantului, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că răspunderea contractuală a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către pârâtă a obligațiilor legale invocate de instanța de apel sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terțe persoane, contracte menționate în considerentele deciziei recurate, dar nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor.

Astfel, nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează cu obligațiile legale și cu obligațiile cuprinse în contractele de antrepriză generală și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o în preambulul contractului de mandat la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală nr. x/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 C. civ. din 1864 și art. 973 C. civ. din 1864.

Prin urmare, obligația ce revine ANL în temeiul contractului de mandat este una de diligență, iar nu una de rezultat.

În ceea ce privește culpa, în cazul unei obligații de diligență răspunderea debitorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei în privința acestui aspect revenindu-i creditorului. În caz contrar, chiar dacă a suferit un prejudiciu prin faptul că nu a beneficiat de rezultatul pe care 1-a așteptat și 1-a urmărit prin încheierea contractului cu debitorul, creditorul nu are dreptul de a obține de la debitor daune-interese.

Or, în speța de față nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de reclamant și nici nu s-au indicat în concret măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă.

Prin urmare, în mod neîntemeiat s-a reținut că este probată culpa ANL, actele îndeplinite de aceasta fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă în sarcina sa. Obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență, motiv pentru care neatingerea rezultatului în termen de 24 de luni este indiferentă.

Pe de altă parte, debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul și nu ANL, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

ANL a efectuat demersurile necesare, demersuri concretizate prin încheierea procesului-verbal de predare-primire a locuinței din data de 08.06.2018, înregistrat la ANL sub nr. x, prin care reclamantul a recunoscut sub semnătură faptul că lucrările de construcții și instalații sunt executate conform proiectului și opțiunilor lor. Prin urmare, reclamantul 1-a exonerat pe mandatar de orice răspundere și și-a asumat finalizarea lucrărilor. Respectivul proces-verbal a fost semnat de reclamant fără niciun fel de obiecții sau alte observații. După preluarea locuinței de către reclamant, lucrările rămase neexecutate nu se mai execută și nu se mai decontează prin ANL, ci se execută în regie proprie de reclamant.

În consecință, în mod neîntemeiat instanța de apel a reținut că este probată culpa contractuală a ANL.

S-a mai susținut de către recurenta-pârâtă că nu-i poate fi imputată răspunderea civilă contractuală pentru nepredarea locuinței la termen, atât timp cât prin înscrisurile depuse la dosar a făcut dovada respectării obligațiilor de diligență asumate prin contractul de mandat, obligația construirii și predării la cheie a imobilului fiind asumată de antreprenorul general în baza contractului de construire încheiat între reclamant și constructor. Prin urmare, debitorul obligației de predare a imobilului în termen este constructorul, obligația de predare fiind stabilită în mod clar în sarcina acestuia prin art. 8 și art. 10 din contractul de construire încheiat între reclamant și antreprenor.

Mai mult, potrivit contractului de antrepriză generală, antreprenorul general și-a asumat, în baza art. 21 și art. 65, obligația de executare și finalizare a unităților locative.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant ca nefondat, susținând că niciunul dintre motivele expuse nu reprezintă motive de recurs, acestea fiind doar apărări ce țin de fondul cauzei pe care reclamantul le-a formulat atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel.

De asemenea, a susținut că argumentele expuse de recurentul-reclamant reprezintă nemulțumirea acestuia cu privire la respingerea pretențiilor și vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În concluzie, argumentele expuse exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 784A din 19 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, ora 9

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În privința recursului declarat de pârâtă, prioritar în analiză din punct de vedere juridic în raport de criticile concrete formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile acestei părți procesuale referitoare la nelegala valorificare de către instanța de apel atât a practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în domeniul dosarelor având ca obiect solicitările beneficiarilor contractelor de mandat încheiate cu recurenta pârâtă privind realizarea imobilelor din cartierul Henri Coandă, cât și a considerentelor deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/2011, toate în detrimentul invocat al unei cercetări proprii a speței deduse judecății de către instanța de apel.

Ansamblul acestor critici este încadrabil atât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar și în cel reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din același act normativ, având în vedere că partea recurentă, pe de o parte, a evocat nerespectarea astfel, a exigențelor legale ale motivării unei hotărâri judecătorești, nesocotindu-se faptul că în sistemul judiciar român, deciziile similare nu constituie izvor de drept, iar pe de altă parte, a invocat aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 430 C. proc. civ.

Verificând așadar, cele două motive de casare îngemănate de criticile comune formulate în această direcție, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: (...) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Nerespectarea acestor exigențe de motivare a unei hotărâri este sancționată prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii judecătorești constituind premisa indispensabilă efectuării examinării conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, verificând sub acest aspect decizia recurată, Înalta Curte constată că în cauză, instanța de apel s-a conformat exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ilustrând în cadrul considerentelor deciziei recurate situația de fapt pe care a reținut-o în baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii recurate corespunde imperativelor logicii, argumentele prezentate oferind o înlănțuire comprehensibilă a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia indicată în dispozitiv, instanța realizând o amplă analiză proprie a criticilor și apărărilor invocate de părțile procesuale în apel, arătând astfel, care sunt propriile argumente pentru care a menținut în parte soluția dată de tribunal și în parte, a schimbat-o. Relevant în acest sens, este conținutul paginilor 11, 12, 13 (ultimul alineat), 14 (primele 9 alineate), 15, 16 ale deciziei recurate.

Astfel, se constată că instanța de apel a configurat situația de fapt a cauzei pe baza probelor cu înscrisuri administrate cauzei, înscrisuri pe care le-a reliefat în mod expres și a stabilit în mod propriu, raportându-se la clauzele contractului de mandat, caracterul obligației contractuale asumate de recurentă și subsecvent, neîndeplinirea acesteia, prejudiciul cauzat astfel și legătura de cauzalitate.

Redarea și a practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze similare (inclusiv decizia nr. 1065 din 21 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă) nu a constituit așadar, un argument decisiv în evaluarea instanței de apel, dovadă fiind faptul că în continuarea ilustrării respectivei practici, curtea de apel a efectuat propria sa cercetare asupra respectivelor aspecte relevante cauzei. Pe cale de consecință, instanța de apel a respectat principiul conform căruia în sistemul juridic român deciziile similare nu constituie izvor de drept.

Procedeul concret de motivare al instanței de apel denotă concluzia că de fapt, ilustrarea practicii instanței supreme în domeniu în cadrul deciziei recurate a avut doar rol de potențare a propriului raționament juridic al instanței de apel, indiferent de localizarea topografică a considerentelor afectate jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul respectivei hotărâri judecătorești.

Înalta Curte constată de asemenea, că instanța de apel a valorificat în mod corect, în temeiul art. 430 C. proc. civ., considerentele deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, atât timp cât recurenta pârâtă a fost parte procesuală în respectivul litigiu de contencios administrativ, astfel încât soluția pronunțată în acea cauză, laolaltă cu considerentele care au sprijinit-o, îi sunt opozabile, recurenta pârâtă neputând alege să le ignore și acest lucru indiferent de aspectul că reclamantul intimat nu a fost parte în procesul respectiv.

Așadar, reținerea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv (aspect pentru care nu este obligatorie întrunirea cerinței triplei identități consacrate de art. 430 C. proc. civ., date fiind prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) a considerentelor deciziei pronunțate în contencios administrativ care cuprind dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte, constând în refuzul nejustificat de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartierul de locuințe Henri Coandă față de imobilele cuprinse în acest program, nu a fost neprocedurală.

Însă, trebuie evidențiat că această apreciere a instanței civile de apel vine în completarea propriilor sale considerente în aceeași direcție pe care le prezentase deja în decizia recurată și în raport de care a apreciat că în cauză, este atrasă răspunderea contractuală a recurentei-pârâte, existând fapta ilicită.

Așadar, faptul că instanța de apel a reținut caracterul opozabil al deciziei pronunțate de către instanța de contencios administrativ față de recurenta-pârâtă, ca un argument suplimentar celor prezentate până la acel moment, nu a încălcat nici dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ. și nici principiul general că în sistemul juridic român jurisprudența nu constituie izvor de drept.

Înalta Curte constată totodată, că atât timp cât potrivit art. 2 din Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, printre obiectivele legale ale recurentei pârâte este și "promovarea și dezvoltarea la nivel sectorial și național a unor programe privind construcția de locuințe", construirea locuințelor reprezentând așadar, scopul acestor programe naționale, atunci nu se poate reproșa curții de apel că ar fi săvârșit vreo eroare de interpretare (între sintagma "finalizarea programului guvernamental" și sintagma "finalizarea lucrărilor de construire") a considerentelor în privința cărora a reținut autoritatea de lucru judecat.

De altfel, se observă că instanța de apel a statuat sub acest aspect, cu privire la "efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei decizii prin care s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtei A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă"", raportându-se așadar, la sintagma utilizată de însăși recurenta pârâtă.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel a justificat de ce nu poate valorifica și deciziile de jurisprudență invocate în apărare de către recurenta-pârâtă, arătând de ce acestea nu sunt opozabile intimatului-reclamant: "În schimb, deciziile invocate de apelantă nu cuprind dezlegări general valabile, ci soluții particulare (...)".

Din perspectiva tuturor acestor considerente enunțate, Înalta Curte de Justiție și Casație reține caracterul nefondat al motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ. invocate de recurenta pârâtă, neaplicându-se eronat în cauză autoritatea de lucru judecat, iar motivarea deciziei recurate nefiind deficitară și necuprinzând motive străine de natura cauzei.

În privința motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că și acesta este nefondat.

Astfel, cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că o instanță de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătorești, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)"). Aceasta înseamnă că instanța de recurs nu poate să reevalueze situația de fapt a cauzei, configurată de instanța de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situație ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate și nu al legalității acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanței de recurs trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei.

Or, Înalta Curte constată faptul că potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța de apel, analizând clauzele actului juridic încheiat între părțile procesuale, a stabilit că "Așa cum rezultă din obligațiile asumate de pârâtă în baza contractului de mandat, fapta culpabilă a acesteia constă în nefinalizarea imobilului, nerealizarea rețelei de utilități în termenul convenit, respectiv 24 luni de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor întrucât aceasta avea obligația să urmărească finalizarea lucrărilor la termen".

Raportat la această stare de lucruri decelată de instanța de apel în temeiul probelor administrate cauzei, stare de fapt de care instanța de recurs este ținută, astfel cum s-a expus anterior, Înalta Curte constată că nu se poate atunci reproșa curții de apel invocata eronată calificare a obligațiilor contractuale ale recurentei pârâte ca fiind unele de rezultat și nu de diligență.

Înalta Curte constată că în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă procedează practic la o nouă evaluare a clauzelor contractului de mandat încheiat cu intimatul, pentru a ajunge la concluzia că părțile contractuale au convenit asupra unor obligații de diligență și nu de rezultat în sarcina recurentei pârâte.

Or, această evaluare este una arondată temeiniciei deciziei recurate și nu legalității acesteia, atât timp cât reevaluarea propusă de către recurentă presupune reanalizarea voinței contractuale determinate a părților la încheierea actului juridic, pentru a se stabili ce și asupra a ce au înțeles părțile să contracteze.

Mai mult, Înalta Curte observă că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai reglementează însă, în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunțată din vechiul cod de procedură) concluzia că aspectul calificării unui act juridic nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Este și firesc întrucât această operațiune presupune cercetarea voinței determinate, concrete a părților contractuale de la momentul încheierii actului juridic.

Pe cale de consecință, reanalizarea clauzelor contractului de mandat pentru a ajunge la decelarea unei alte voințe concordante a părților contractuale decât cea configurată de curtea de apel, este prohibită de limitele procesuale exclusiv de legalitate ale prezentei căi de atac.

Înalta Curte constată așadar, din perspectiva tuturor acestor argumente prezentate, că grefat pe situația de fapt concretă, stabilită în mod definitiv de către curtea de apel și ilustrată anterior, nu au fost încălcate sau ignorate prevederile art. 1532 și urm. C. civ. 1864, inclusiv art. 1539 alin. (1) C. civ. 1864, calificarea obligației contractuale asumate de recurenta pârâtă ca fiind una de rezultat și nu una de diligențe fiind legală.

Instanța de recurs mai observă că instanța de apel a stabilit tot în cadrul situației de fapt, că mandatul acordat recurentei pârâte a fost unul cu caracter oneros ("mandatul nu era cu titlu gratuit, fiind cu titlu oneros"), astfel încât dispozițiile art. 1540 alin. (2) C. civ. 1864 invocate de această parte procesuală nu sunt aplicabile cauzei, ele grefându-se pe existența unui mandat fără plată, nefiind cazul în speță.

Tot ansamblul de critici al recurentei pârâte din cadrul aceluiași motiv de recurs, ansamblu arondat greșitei stabiliri a culpei sale în nerealizarea obligațiilor contractuale asumate, nu poate fi primit, dat fiind impedimentul procesual de analiză decurgând din limitele strict de legalitate enunțate supra ale prezentei căi de atac. Or, culpa în realizarea unei obligații contractuale reprezintă inechivoc un element de fapt, întrucât ea constă în atitudinea subiectivă, internă a unei persoane față de faptă și urmările acesteia.

Nici criticile invocate legate de împrejurarea că recurenta pârâtă și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, exhibând în acest sens și conținutul procesului-verbal de predare - primire a locuinței, încheiat la data de 08.06.2018 cu intimatul reclamant, nu pot fi primite, întrucât ele sunt afectate de asemenea situației de fapt a cauzei, deoarece vizează executarea unor obligații determinate, aspect de fapt care scapă de asemenea, controlului jurisdicțional al instanței de recurs.

Instanța de recurs constată că în mod nefondat se invocă de către recurenta pârâtă faptul că obligațiile sale contractuale ar fi fost stabilite nelegal și prin referiri la conținutul Legii nr. 152/1998 sau al contractelor de antrepriză generală și de construire.

Înalta Curte constată în această direcție, pe de o parte, că potrivit situației de fapt reținute în mod definitiv de către curtea de apel, în cuprinsul contractului de mandat se face referire la aceste elemente:

"Părțile contractului de mandat au înțeles să stipuleze în cuprinsul acestuia în mod neechivoc, că perfectarea convenției se face în baza Legii nr. 152/1998, conform căreia, pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, ANL încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale, prin bugetul cărora se aprobă programul de investiții publice pentru realizarea de utilități și dotări tehnico-edilitare.

Contractul de mandat a avut în vedere și contractul de antrepriza generală, care stipulează la art. 19 că ANL și antreprenorul general vor efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii și utilităților".

Așadar, înseși părțile contractuale s-au raportat în cadrul convenției de mandat, la cele două elemente contestate la acest moment de recurenta pârâtă.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că în analiza contractului de mandat încheiat de părțile procesuale, instanța de apel nu s-a raportat la contractul de construire, astfel cum în mod nefondat invocă recurenta pârâtă.

Așadar, pentru ansamblul acestor argumente, nici dispozițiile art. 1073 și art. 973 C. civ. 1864 nu au fost încălcate de către instanța de apel în pronunțarea deciziei recurate.

În fine, împrejurarea că există autorități locale și societăți comerciale care aveau competențe și atribuții în executarea construcțiilor și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, în baza convenției nr. MM 1909/2004, dar și a contractului de antrepriză generală sau a contractului de construire, pe care recurenta pârâtă le analizează în cererea prezentă de recurs, nu înlătură însă, răspunderea contractuală a recurentei-pârâte, în contextul în care acesteia îi revin obligații contractuale și legale multiple în ce privește realizarea ansamblului de locuințe din Cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării și corelării activității tuturor entităților implicate în realizarea proiectului.

De altfel, faptele terților, constând în neîndeplinirea unor obligații care le-ar fi revenit, potrivit contractelor încheiate cu recurenta pârâtă sau cu intimatul reclamant, nu o exonerează pe aceasta în condițiile în care aceasta răspunde în fața beneficiarului/beneficiarilor de locuință pentru nerealizarea proiectului imobiliar al cărui coordonator și dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Așadar, în executarea propriilor sale obligații contractuale, recurenta pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalte entități menționate.

Drept urmare, susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențele depuse pe lângă constructor și autoritățile locale și la culpa acestora, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care obligațiile de rezultat ale recurentei pârâte ce intră în conținutul raportului juridic contractual dintre părți nu au fost îndeplinite, conform situației de fapt configurate definitiv de instanța de apel.

Din această perspectivă, inclusiv referirile recurentei pârâte la invocata stipulare prin contractul de construire a tuturor daunelor care ar putea fi solicitate în caz de întârziere în executarea obligațiilor, nu sunt relevante în silogismul juridic al cauzei, atât timp cât pretențiile prezente își au fundamentul în contractul de mandat încheiat între părțile procesuale și nu în alte contracte civile încheiate cu terți și cât analizarea voinței determinate a unor părți contractuale dintr-o altă convenție juridică decât cea dedusă judecății reprezintă un aspect de temeinicie care scapă controlului instanței de recurs.

Așadar, recursul promovat de recurenta pârâtă este nefondat.

În ceea ce privește recursul promovat de reclamant, Înalta Curte constată că premisa pe care se grefează această parte procesuală în realizarea criticilor sale din recurs este una eronată.

Astfel, lecturând decizia recurată, se constată că nicăieri curtea de apel nu a calificat procesul-verbal de predare - primire a locuinței tip C31 din 08.06.2018 ca reprezentând procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, în sensul rezultat din coroborarea prevederilor indicate de recurentul reclamant din cuprinsul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, al Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, al H.G. nr. 808/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea laboratoarelor de analize și încercări în activitatea de construcții, al Normativului 7/1999, al H.G. nr. 907/2016 privind etapele de elaborare și conținutul-cadru al documentațiilor tehnico-economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiții finanțate din fonduri publice, al Normativului de siguranță la foc a construcțiilor indicativ P 118-99 sau al Regulamentului privind recepția construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994 modificată ulterior prin H.G. nr. 343/2017.

Instanța de apel s-a referit în decizia recurată la procesul-verbal de predare - primire a locuinței și în special la clauza acestuia referitoare la exonerarea intimatei pârâte de răspunderea privind execuția lucrărilor suplimentare. Nicăieri în cadrul hotărârii judecătorești de apel nu este dezlegată această problemă ridicată în recurs de reclamant, accentul juridic pentru rezolvarea determinării intervalului de timp pentru care recurentul reclamant este îndreptățit la daune - interese fiind așezat de instanța de apel pe alte elemente juridice decât cel privind recepția lucrărilor de construire, invocat în prezent în recurs de către recurent.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispozițiile legale invocate de recurentă privind legislația din materia construcțiilor, instanța de apel nerealizând nicio confuzie așadar, între lucrări de construcție și noțiunea de construcție, finalizarea lucrărilor de construcție și recepția la terminarea lucrărilor, predarea unor lucrări de construcție și darea în folosință a unei construcții.

Analizând condițiile răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea obligației intimatei pârâte de asigurare a finalizării și predării la termen a construcției racordate la utilități, instnța de apel a constatat practic că recurentul reclamant, primind locuința la data de 08.06.2018, are detenția acesteia începând cu această dată și prin urmare, ulterior, prejudiciul nu mai este consecința directă a nerespectării obligației de predare la termen.

Aceasta întrucât, după data primirii construcției, obligația de predare la termen fiind considerată executată, nu mai puteau fi solicitate daune moratorii pentru întârziere în executarea acestei îndatoriri contractuale enunțate, ci eventual, daune - interese pentru o executare neconformă. Acest ultim gen de daune - interese au așadar, un alt izvor și presupun și o altă modalitate de cuantificare a prejudiciului.

Or, în respectul principiului disponibilității care guvernează materia procesului civil potrivit art. 9 C. proc. civ., instanța de apel a procedat la analiza elementului răspunderii civile contractuale reprezentat de prejudiciul în raport de cauza invocată de reclamant, respectiv neexecutarea obligației contractuale menționate a intimatei pârâte de asigurare a finalizării și predării la termen a construcției.

Drept urmare, nu se poate imputa instanței de apel că ar fi încălcat dispozițiile legale menționate de către recurentul reclamant.

Un alt ansamblu de critici al recurentului reclamant vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, ale Legii speciale nr. 152/1998 si a legislației secundare acesteia, în forma modificată prin O.U.G. nr. 66/2001 în vigoare la datele încheierii contractului de antrepriză generală și a contractului de mandat, ale Normei metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și ale Regulamentul de organizare si funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe din 27.06.2001, recurentul reclamant apreciind că intimata pârâtă rămâne în continuare obligată la realizarea recepției imobilului la terminarea lucrărilor.

Potrivit art. 969 C. civ. 1864, "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

Înalta Curte constată că potrivit situației de fapt a cauzei, decelate în mod definitiv de către curtea de apel ca instanță devolutivă a fondului cauzei și pe care se grefează prezentul control de legalitate, recurentul reclamant a preluat imobilul la data de 08.06.2018, exonerând intimata pârâtă de răspunderea privind execuția lucrărilor suplimentare.

Or, în aceste coordonate care circumscriu controlul instanței de recurs, rezultă că într-adevăr, ulterior acestei date nu se mai poate invoca nerespectarea obligației contractuale de predare din contractul de mandat, ci eventual, o predare neconformă a imobilului. Însă, această eventuală predare neconformă a imobilului nu este compatibilă din punct de vedere juridic cu acordarea unui prejudiciu reprezentat de lipsirea de folosință, atât timp cât recurentul reclamant a preluat imob