ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2794/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2794/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă la data de 17.04.2018 sub nr. x/2018, reclamanții A. si B. au chemat în judecată pe parata Agenția Naționala pentru Locuințe (ANL) solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea paratei Agenția Naționala pentru Locuințe (in continuare ANL) in temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/luna (respectiv 6.045,91 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018) pentru perioada cuprinsa intre data de 17.04.2015 si data depunerii cererii de chemare in judecata, respectiv 17.04.2018, in total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 217.652,76 RON la cursul de l euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018), cu titlu de daune interese, constând in:

- contravaloarea lipsei de folosința in suma de 1.200 euro/luna (echivalentul sumei de 5.580,84 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018) pentru perioada cuprinsa intre 17.04.2015 si 17.04.2018, in suma totala de 43.200 euro (echivalentul a 200.910,24 RON la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018), evaluata provizoriu, pana la stabilirea prin expertiza tehnica de evaluare a sumei exacte, precum si contravaloarea lipsei de folosința ce se va acumula pana la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor si a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte si locuința tip S74 situata pe lotul nr. x in localitatea Voluntari, jud. Ilfov cu număr cadastral x și înscris in CF individuala nr. 3989 conform încheierii nr. 16870/25.08.2004;

- daune morale in suma de 100 euro/luna (echivalentul sumei de 465,07 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018) pentru perioada cuprinsa intre 17.04.2015 si 17.04.2018, in suma totala de 3.600 euro (echivalentul a 16.742,52 RON la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018), precum si daunele morale ce se vor acumula pana la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor si a finalizării complete a Cartierului Henri Coanda din care face parte si locuința tip S74 situata pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, jud. Ilfov cu număr cadastral x și înscris in CF individuala nr. 3989 conform încheierii nr. 16870/25.08.2004;

- obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauza;

Prin sentința civilă nr. 3524 din 28.11.2019 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

A admis în parte acțiunea precizată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamanților suma de 80.256 Euro în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pe perioada 17.04.2015-30.06.2019.

Au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta A.N.L. să plătească suma de 10.222,62 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1757 din 26.11.2020 a respins apelul formulat de pârâta ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Motive de recurs.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanței de apel, sub aspectul menținerii soluției în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că nu suntem în prezența unor prestații succesive, obligațiile pretins neexecutate, fiind acelea de asigurare a executării și finalizării de edificare a construcției/de executare a lucrărilor edilitare, termenul maxim în care respectivele obligații se cereau a fi îndeplinite fiind unic și anume 20.10.2008, dată la care trebuia predată locuința.

Recurenta arată că față de obiectul acțiunii reclamanților, prin care s-a solicitat obligarea A.N.L. la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosință a imobilului contractat, raportat la argumentația instanței de apel, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cele care răspunde de ea".

În cauza de față, momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de data la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului (20.10.2008), moment de la care partea era îndreptățită să ceară despăgubiri.

Astfel, de la această dată reclamanții au cunoscut că nu pot beneficia de folosința locuinței și de asemenea, au putut observa consecințele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-ar fi produs asupra lor.

Prin urmare, termenul de prescripție a început că curgă la 20.10.2008, când a luat naștere și dreptul la acțiune, aplicabil în materie contractuală sau delictuală și a curs neîntrerupt până la împlinirea sa, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, formulată la 17.04.2018.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta apreciază că obligația de plată a despăgubirii este una unică, fiind lipsit de relevanță modalitatea în care reclamanții au cuantificat despăgubirile solicitate.

În speță nu este vorba de prestații succesive, astfel că dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații să se distingă printr-o prestație deosebită.

Împrejurarea reținută de instanța de apel că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi nu prezintă relevanță pentru stabilirea momentului de început al prescripției, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naștere unui drept unic la despăgubire, ce s-a născut la momentul predării imobilului.

Al doilea aspect criticat de recurentă se referă la ignorarea regulilor referitoare la interpretarea convențiilor și la ignorarea convențiilor încheiate între părți prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În baza contractului de mandat, A.N.L. și-a asumat obligația de depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței reclamanților, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției. Deci, mandatul acordat recurentei a fost pentru "urmărirea executării lucrărilor".

Răspunderea A.N.L. este limitată la condițiile arătate în art. 14 din contractul de mandat, neputând fi antrenată răspunderea contractuală pentru nepredarea locuinței, obligația construirii și predarea la cheie.

Recurenta mai susține că debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul și nu Agenția a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței nu poate fi angajată în baza contractului de mandat. Mai mult, antreprenorul general și-a asumat obligația de executare și finalizare a unităților locative, la cheie, precum și obligația de a preda A.N.L. aceste unități pentru a fi puse la dispoziția beneficiarilor.

În lipsa unui suport probator care să ateste că antreprenorul general a predat către A.N.L. locuința, acesteia nu îi poate incumba obligația de nepredare la termen.

Din actele depuse a rezultat că pârâta a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate, neputând fi reținută culpa mandatarului.

Sub al treilea aspect, recurenta critică decizia instanței de apel având în vedere că instanța de apel reține în mod greșit faptul că pârâta se face culpabilă atât de neîndeplinirea obligației de realizare și predare a locuinței, cât și de cea a nerealizării utilităților, soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, având astfel drept temei încălcarea de către Agenție a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate la care reclamanții nu sunt parte.

Conform art. 1 din Convenția nr. 1909/06.05.2004 părțile convenției au stabilit să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă și prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenției înțelege să contribuie la realizarea obiectivului și obligațiilor asumate în acest scop, iar printre obligațiile asumate de A.N.L. nu se regăsește o astfel de obligație.

Nu se poate imputa A.N.L. neexecutarea vreunei obligații sub acest aspect, întrucât reclamanții nu au mandatat-o să îi reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat să asigure proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități.

De asemenea, faptul că prin A.N.L. se derulează realizarea ansamblului de locuințe nu are semnificația răspunderii exclusive pentru finalizarea acestuia.

Calitatea A.N.L. este diferită în funcție de contextul contractual sau extracontractual în care se află, în relația cu reclamanta este mandatar, iar în relația cu membrele semnatare ale convenției este parte contractantă.

Potrivit hotărârilor depuse la dosarul cauzei, prin care s-au stabilit în mod definitiv și irevocabil părțile responsabile pentru realizarea utilităților în întregul cartier Henri Coandă, A.N.L. nu are obligația realizării utilităților.

Asigurarea fondurilor necesare pentru realizarea lucrărilor de construcție este distinctă de finanțarea și executarea lucrărilor de viabilizare a terenului pe care se construiesc aceste locuințe.

De altfel, A.N.L. nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001 să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de construcții și de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale.

Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, care nu și-a îndeplinit aceste obligații până în prezent, sens în care recurenta face trimitere la corespondența purtată cu această instituție.

În ceea ce privește rețeaua de gaze naturale în zona Voluntari a Cartierului, operatorul a demarat execuția lucrărilor, iar construcția va putea fi predată proprietarilor după punerea în funcțiune a branșamentelor autorizate la rețelele de utilități, obligație aflată în sarcina Municipiului București.

Fără realizarea infrastructurii la care s-a obligat Municipiul București nu pot fi derulate nici investițiile aferente celorlalte utilități, astfel că, în momentul de față, proiectul este imposibil de finalizat, iar termenul de predare al locuințelor nu poate fi respectat, nefiind posibilă nici predarea la cheie a utilităților, respectiv realizarea recepției la terminarea lucrărilor.

În acest sens, A.N.L. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului București, dosar nr. x/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București.

De asemenea, s-a mai inițiat o acțiune în instanță având ca obiect obligarea autorităților la respectarea Convenției și realizarea utilităților, instanța de fond pronunțându-se în sensul admiterii acțiunii.

Recurenta susține în final, că atât timp cât alte entități sunt obligate de instanțele judecătorești la executarea utilităților în cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru inexistența acestora nu poate incumba A.N.L. și pe cale de consecință nici repararea prejudiciului cauzat de această situație nu poate fi suportat de A.N.L., așa cum în mod greșit a stabilit instanța de apel.

Sub un ultim aspect, recurenta critică decizia instanței de apel în ceea ce privește prejudiciul material.

În condițiile în care evaluarea este ipotetică, raportat la o situație ipotetică, evaluarea nu poate avea caracter de certitudine.

Pe de altă parte, nu se poate susține că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real și efectiv decât în condițiile în care reclamanții ar avea atributul dreptului de proprietate.

De asemenea, prejudiciul nu a fost dovedit, situațiile avute în vedere de expert nu reprezintă o dovadă a prejudiciului.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă și în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 05.05.2021 reclamanții A. și C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca legală.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 01 iulie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 21 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 16 decembrie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este fondat.

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva respingerii eronate a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În opinia recurentei, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil fiind cel de 3 ani, iar momentul de început al curgerii termenului este reprezentat de data predării efective a imobilului, respectiv 20.10.2008, în raport de care acțiunea a fost introdusă cu nerespectarea termenului de prescripție.

Prealabil, se constată că cererea introductivă prin care se solicită plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 17.04.2015-30.06.2019 este supusă prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) C. civ., referitoare la prescripție, în ceea ce privește pretențiile aferente acestei perioade, acestea fiind anterioare datei intrării în vigoare a Noului C. civ., respectiv 01.10.2011.

Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material al acțiune, instanța de apel a reținut că reclamanții au formulat o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligației de a executa în mod corespunzător mandatul. Cu alte cuvinte, lipsa de folosință a fost solicitată în raport de contractul de mandat, contract care se află în ființă.

Sunt apreciate neîntemeiate criticile recurentei referitoare la greșita aplicare a legii din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe contractul de mandat. În fundamentarea soluției de prescripție a dreptului material la acțiune instanța a avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părți.

Astfel, reclamanții prin cererea de chemare în judecată pornesc de la premisa că până la predarea locuinței suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosință, motiv pentru care se apreciază că actul juridic este în derulare, chiar și după împlinirea termenului.

Simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin rezilierea/rezoluțiune a actului juridic, mai mult nu s-a negat de către părți continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă.

În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului, recurenta apreciază greșite statuările instanțelor de fond în ceea ce privește reținerea faptului că paguba invocată se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, și care nu s-a epuizat, în opinia sa momentul nașterii dreptului material la acțiune fiind data expirării termenului contractual de predare a locuinței.

Nu poate fi reținut ca moment al nașterii dreptului material la acțiune al reclamanților, astfel cum susține recurenta, data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma tot la acel moment.

Înalta Curte reține că neîndeplinirea acestei obligații are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unor manifestări de voință din partea părților în sensul denunțării, sub orice formă a actului juridic.

Prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligației contractuale nu poate fi segmentat pe unități de timp, paguba invocată de reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu, o inacțiune.

În acest context, critica recurentei întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată ca fiind întemeiate criticile recurentei Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) referitoare la neanalizării condițiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat.

Astfel, cu ocazia analizării apelului declarat de către pârâta ANL., instanța de apel a concluzionat că apelanții-reclamanți au dreptul să solicite de la apelanta-pârâtă ANL., în temeiul răspunderii contractuale, doar în baza contractului de mandat nr. x/20.07.2005, daune interese constând în contravaloare lipsei de folosință imobil pentru perioada 17.04.2015-30.06.2019.

În contextul aceluiași raționament, instanța de apel a reținut că obligația asumată de către apelanta-pârâtă ANL prin contractul de mandat încheiat cu reclamanții este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea lucrărilor de construire a locuinței, expresia "la cheie" având semnificația că locuința tip S74 aflată pe lotul x din amplasamentul Henri Coandă, corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită.

A mai reținut instanța de apel că încheierea în mod separat de către reclamanți a unui contract de construire autentificat sub nr. x/08.09.2005 cu antreprenorul general nu are nicio relevanță, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri pentru neîndeplinirea obligației de construire/predare a locuinței în termenul convenit în contract, obligație care i-ar reveni antreprenorului general care nu este parte în cauză, ci se impută neîndeplinirea altor obligații care au condus la nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor care să asigure folosința completă a locuinței într-un cartier urbanizat și funcțional.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat ca întemeiate pretențiile reclamanților referitoare la obligarea pârâtei ANL de a plăti daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a locuinței, echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă relevantă pentru imobile similare ca valoare și poziție, în mod lunar pentru întreaga perioadă solicitată prin acțiune, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Înalta Curte observă că instanța de apel dezvoltă ideea că în sarcina pârâtei ANL se reține existența unei fapte ilicite constând în neîndeplinirea obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/20.07.2005 încheiat cu reclamanții, sens în care au fost exemplificate prevederile art. 1, art. 2, art. 4, art. 5, art. 13, art. 14 și art. 15 din convenția de mandat.

A mai considerat instanța de apel că obligațiile pârâtei ANL nu se limitau la urmărirea executării și realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților.

În lipsa realizării utilităților și, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligațiile specifice care îi reveneau antreprenorului general, instanța de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosință a locuinței îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanța supremă constată că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părți, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamanților pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligațiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul și întinderea mandatului, cum se prevede în art. 1535 și următoarele din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de mandat nr. HC1063/20.07.2005.

Tranșarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanța de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamanților, drept care nu a fost susținut de către reclamanții mandanți, vine în contradicție cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar ANL pentru neexecutarea obligațiilor de rezultat ce ar reieși din contractul de mandat.

Se observă că reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, dar și că întreaga lor construcție juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu ANL, așa încât instanța de apel, cu ocazia cercetării apelului părților ar fi trebuit să clarifice aspectele care țineau de obiectul și întinderea mandatului acordat ANL și să verifice temeinicia pretențiilor bănești formulate de reclamanți din perspectiva raporturilor juridice existente între părți.

De altfel, instanța de apel justifică pretențiile bănești formulate de către reclamanți prin invocarea contractului de mandat fără a cerceta în concret cererea de despăgubire în lumina regulilor mandatului, reguli care ar fi impus verificarea obligației de plată a remunerației ce revine mandanților și posibilitatea sancționării mandatarului în sarcina căruia se reține culpa pentru neîndeplinirea mandatului cu titlu oneros.

Din cele expuse reiese că instanța de apel a dispus obligarea intimatei ANL la plata unei sume de bani fără a se raporta efectiv la obligațiile contractuale care reveneau părților.

Instanța de apel, prin hotărârea recurată a subliniat faptul că reclamanților nu le sunt opozabile convențiile pe care pârâta ANL le-a încheiat cu antreprenorul general sau cu pârâții implicați în convenția pentru realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/6.05.2004, situație în care ar fi trebuit să țină seama în mod corespunzător de prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, care le sunt aplicabile părților ce au semnat contractul de mandat nr. x/20.07.2005.

Astfel, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și Anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât și convenția încheiată cu toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909/6.05.2004) i-au conferit recurentei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final-realizarea ansamblului de locuințe.

Este necesar ca instanța de rejudecare a apelului pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM 1909/2004, în care la art. 2 lit. b) se prevede că ANL trebuie să asigure realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "Locuințe pentru tineri, destinate închirierii" și să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate cu credit ipotecar, respectiv prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanții-mandanți și în cuprinsul căruia se face vorbire de obligația ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanților.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condițiilor răspunderii contractuale se va lămuri dacă mandatara ANL s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele și pe seama mandanților, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligații de rezultat sau de diligență asumată de către pârâtă, în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, voința părților și obligațiile ce le reveneau părților, acțiunile ori inacțiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenții bănești îndreptată împotriva pârâtei Agenți Națională pentru Locuințe corespunzător efectuării cercetării judecătorești, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin stabilirea corectă a stării de fapt și de drept și aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta ANL împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâtă, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații A. și C..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2021.