ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1581/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 25.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 43.200 euro, aferente perioadei 25.03.2016-25.03.2019 și a sumei de 1.200 euro/lună pentru lipsa de folosință a locuinței de tip I26, situate pe lotul nr. x din Cartierul "Henri Coandă", până la predarea la cheie a locuinței, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 3.600 euro aferente perioadei 25.03.2016-25.03.2019 și a sumei de 100 euro/lună până la predarea la cheie a locuinței, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 29.03.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în secției a VI-a Civile a aceluiași tribunal, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2019*.

Prin sentința civilă nr. 2627/16.12.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 74.197 euro, reprezentând despăgubiri aferente perioadei cuprinse între 25.03.2016 și data pronunțării sentinței, precum și a sumei de 13.670 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2001A/08.12.2021 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâtă a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6-8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut, în esență, că motivarea deciziei atacate este superficială, deoarece instanța de apel nu a examinat circumstanțele prezentei cauze.

Astfel, a arătat că fundamentarea soluției pe anumite hotărâri pronunțate în alte dosare, în care intimații-reclamanți nu au figurat ca părți, s-a realizat fără o motivare concretă.

În acest sens, a susținut că instanța de prim control judiciar s-a rezumat la enumerarea unor obligații neîndeplinite de către Agenția Națională pentru Locuințe, fără a expune un raționament care să justifice această abordare.

De asemenea, a învederat că instanța de apel nu a explicat argumentul potrivit căruia unele hotărâri trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei, iar altele trebuie înlăturate, în condițiile în care toate hotărârile cuprind dezlegări cu privire la conduita Agenției Naționale pentru Locuințe.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia nr. 5197/25.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nu putea fi valorificată în prezentul proces pentru atragerea răspunderii contractuale și stabilirea caracterului obligației de rezultat a recurentei-pârâte.

În acest sens, a menționat că decizia respectivă a fost pronunțată de o instanță de contencios administrativ care nu a analizat modul de îndeplinire a obligațiilor rezultate din contractul de mandat, ci numai îndeplinirea prerogativelor ce revin Agenției Naționale pentru Locuințe.

A mai arătat că reclamanții din prezenta cauză nu au figurat ca părți în dosarul în care a fost pronunțată decizia valorificată de instanța de apel.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor, deoarece nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, care au generat drepturi și obligații specifice raporturilor juridice respective.

În concret, a arătat că din conținutul clauzelor stipulate în contractul de mandat rezultă că urmărirea execuției și finalizării lucrărilor nu echivalează cu executarea și finalizarea lucrărilor de către mandatar.

A mai susținut că fiecare obligație ce revine Agenției Naționale pentru Locuințe trebuie apreciată în funcție de partenerul contractual și de calitatea pe care acesta o are în raportul juridic respectiv.

Recurenta-pârâtă a subliniat că în analiza modului de îndeplinire a obligațiilor derivând din contractul de mandat nu puteau fi invocate toate contractele încheiate de această parte cu alte instituții.

În continuare, a arătat că examinarea clauzei stipulate la art. 1 din contractul de mandat relevă că Agenția Națională pentru Locuințe are obligația unică de urmărire a executării și finalizării lucrărilor.

Astfel, autoarea recursului a învederat că s-a obligat numai la urmărirea executării contractului de antrepriză, iar nu la construirea și finalizarea locuinței care erau în sarcina constructorului.

A mai arătat că pentru determinarea caracterului unei obligații ca fiind de rezultat sau de diligență trebuie avute în vedere conținutul contractului, modul de executare a obligațiilor și natura contraprestației.

În acest sens, a precizat că prețul aferent realizării construcției a fost încasat de antreprenor, iar nu de mandatar.

Totodată, a susținut că întârzierea finalizării lucrărilor privește obligația de realizare a construcției născută din contractul de antrepriză, iar nu obligația de supraveghere izvorâtă din contractul de mandat.

A subliniat că neatingerea rezultatului urmărit de părți nu dovedește neîndeplinirea obligației de diligență a mandatarului, care presupunea luarea tuturor măsurilor necesare pentru atingerea rezultatului.

A mai arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că prevederile contractului de mandat se completează cu cele din contractul de antrepriză.

Astfel, a învederat că simpla trimitere făcută în preambulul contractului de mandat la contractul de antrepriză generală și la prevederile Legii nr. 152/1997 și ale Legii nr. 190/1999 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 973 și art. 1073 C. civ. din 1864.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a conchis că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților nu este una de rezultat, ci de diligență, specifică contractului de mandat.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La termenul de dezbateri din 22.06.2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că motivarea deciziei atacate este superficială având în vedere că instanța de apel nu a explicat argumentul potrivit căruia unele hotărâri trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei, iar altele trebuie înlăturate, în condițiile în care toate hotărârile cuprind dezlegări cu privire la conduita Agenției Naționale pentru Locuințe.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretențiile și apărările lor de către instanța sesizată.

Prin raportare la aceste dispoziții, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că decizia instanței de contencios administrativ este opozabilă recurentei-pârâte, iar deciziile pronunțate în cauze similare nu pot fi opuse intimaților-reclamanți.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanța de apel a reținut următoarele:

"Sunt nefondate și criticile privind valorificarea, în considerentele instanței de fond, a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Faptul că reclamanții nu au fost părți în procesul în care această decizie a fost pronunțată nu are relevanță din punct de vedere al apelantei, care a avut această calitate, astfel încât soluția îi este opozabilă, ea însăși neputând alege să o ignore. Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, decizia pronunțată în contencios administrativ cuprinde dezlegări cu privire la conduita ANL, constând în refuzul nejustificat de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartierul de locuințe Henri Coandă, față de toate imobilele cuprinse în acest program, neputând fi ignorată de instanță. În ceea ce privește existența unei jurisprudențe favorabile sub aspecte similare, aceasta nu poate fi opusă de apelantă intimaților, care nu au fost părți în procesele menționate. Situația este diferită de cea anterioară, prin aceea că partea nu poate alege să ignore o hotărâre într-un proces în care a fost parte, dacă îi este opusă de terți, însă nu ar putea opune terților hotărâri pronunțate în procese în care aceștia nu au fost părți."

Prin urmare, decizia recurată respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă mai susține că decizia instanței de contencios administrativ nu putea fi valorificată în prezenta cauză pentru atragerea răspunderii contractuale și stabilirea caracterului obligației de rezultat, întrucât nu a fost analizat contractul de mandat, iar intimații-reclamanții nu au figurat ca părți în procesul respectiv.

Deși autoarea recursului a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., aceste critici se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., "hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Acest text de lege consacră principiul opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față terți, care vor fi ținuți să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească; aceștia vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părți în procesul respectiv.

Simetric, hotărârea judecătorescă nefavorabilă unei părți va putea fi invocată de terți într-un proces ulterior, statuarea din această hotărâre neputând fi ignorată de către instanță.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coadă".

Deși acțiunea din dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte față de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coadă", deci inclusiv cu privire la imobilul intimaților-reclamanți, aflat în același stadiu de nefinalizare ca și celelalte imobile.

În consecință, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere același context cu cel din prezentul proces, chiar dacă a fost pronunțată de o instanță de contencios administrativ.

Aceste dezlegări nu au fost însă valorificate de instanțele devolutive în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ci în baza principiului opozabilității efectelor hotărârii judecătorești, care nu presupune identitatea de părți între cele două procese.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ. sunt nefondate.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților nu este una de rezultat, ci de diligență, specifică contractului de mandat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x/18.08.2004, mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței I26 de pe lotul nr. x, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

În consecință, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. din 1864 și art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecății este un act juridic complex prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. din 1864, conform căreia "convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909/06.05.2004, Agenția Națională pentru Locuințe s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenția Națională pentru Locuințe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

În consecință, obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal și convențional, Înalta Curte reține că este justă concluzia instanței de apel în sensul că obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecință, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că intimații-reclamanți nu au depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare. Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimaților-reclamanți privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 2001A/08.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimații-reclamanți privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2022.