ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2376/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă (ca urmare a declinării competenței materiale procesuale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din 25 septembrie 2020), reclamantele A., B. și C. au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 1000 euro/lună (la cursul BNR din ziua plății), reprezentând despăgubiri pentru întârzierea lucrărilor și pentru lipsa de folosință, aferente perioadei cuprinse între 14 aprilie 2013 și data recepției la terminarea lucrărilor și a predării la cheie, cu toate utilitățile și infrastructura necesare, a locuinței tip I23D, situată în cartierul Henri Coandă, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 753 din 17 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea și a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 51.651 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului, pentru perioada cuprinsă între 14 iulie 2017 și 13 septembrie 2021, precum și a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de expert).

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel pârâta. Prin decizia civilă nr. 360A din 9 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 20 decembrie 2023, pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenta-pârâtă a susținut că, atunci când a înlăturat criticile aduse soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a reținut că neîndeplinirea obligației contractuale este una continuă, instanța de apel și-a însușit întocmai motivarea primei instanțe și, la rândul ei, a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, critici pe care le-a subsumat motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile legale referitoare la interpretarea contractelor, la contractul de mandat și la atribuțiile A.N.L., critici pe care le-a subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 23 octombrie 2023, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: În cadrul pct. I din memoriul de recurs, pârâta a susținut că, atunci când a înlăturat criticile aduse soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a reținut că neîndeplinirea obligației contractuale este una continuă, instanța de apel și-a însușit întocmai motivarea primei instanțe și, la rândul ei, a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Se constată că aceste critici, care se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate. Pe de o parte, decizia recurată este motivată corespunzător, neputându-se reține că instanța de apel a preluat întocmai considerentele primei instanțe. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). În prezenta cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, prezentând considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a reluat întocmai considerentele sentinței și nici nu și-a întemeiat raționamentul juridic exclusiv pe redarea unor decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în cauze similare, ci a analizat motivele de apel invocate și apărările formulate, stabilind elementele de fapt și de drept ce conferă particularitate litigiului. Trimiterea la anumite decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze similare nu a constituit un argument decisiv în analiza instanței de apel, din moment ce aceasta a efectuat o analiză proprie a motivelor de apel. Pe de altă parte, instanța de apel nu a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a înlăturat criticile aduse soluției primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune Preliminar, se reține că obligația pe care intimatele-reclamante pretind că recurenta-pârâtă nu a îndeplinit-o în mod corespunzător și care dă naștere dreptului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs este obligația contractuală de urmărire a execuției și finalizării locuinței. Intimatele-reclamante au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, invocând neîndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligației de a executa în mod corespunzător mandatul. Ca atare, în condițiile în care lipsa de folosință a fost solicitată în raport cu obligațiile asumate prin contractul de mandat, în mod corect instanțele de fond, atunci când au analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, au avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părți. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, depășirea termenului stabilit în contract pentru predarea locuinței (16 noiembrie 2008) nu are aptitudinea de a considera contractul de mandat încetat, mai ales în contextul în care nu s-a negat de către părți continuarea demersurilor contractuale în vederea executării, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă. În acest context, nu poate fi primită susținerea că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă la 16 noiembrie 2008, instanța de apel reținând, în mod corect, că o atare interpretare ar fi putut fi primită doar dacă neîndeplinirea obligației contractuale se consuma la acel moment, ceea ce nu este cazul în speță. În condițiile în care intimatele-reclamante au formulat o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, prin care au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligației de a executa, în mod corespunzător, mandatul, instanța de apel a reținut, în mod corect, că paguba invocată de către intimatele-reclamante se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca acestea să fie puse în posesia utilă a locuinței, din moment ce nerespectarea obligațiilor contractuale asumate de către recurenta-pârâtă se constituie într-o inacțiune continuă. Ca atare, nu se poate reține că momentul nașterii dreptului material la acțiune este data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat nu s-a consumat la acel moment, ci are un caracter continuu (se prelungește în timp), astfel că obligația de plată a despăgubirilor nu este o obligație unică, ci îmbracă forma unor prestații succesive, caz în care prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă. Sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora prejudiciul invocat de către intimatele-reclamante ar fi unic, chiar dacă se prelungește în timp, și că acest din urmă fapt ar atrage doar modificarea valorii despăgubirilor, nu și momentul de la care începe să curgă prescripția. În realitate, fiind vorba despre un prejudiciu care se produce în mod succesiv, rezultă că pentru fiecare zi curge un termen de prescripție distinct, după cum prevăd dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 ("în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită"), respectiv cele ale art. 2.526 teza I din C. civ. ("când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă"), astfel că nu pot fi considerate prescrise pretențiile formulate într-un termen de 3 ani, calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanței. În cadrul pct. II din memoriul de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile legale referitoare la interpretarea contractelor, la contractul de mandat și la atribuțiile A.N.L., critici pe care le-a subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu pot fi analizate acele critici prin care se susține că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, contractul de mandat, prin raportare la conținutul clauzelor contractuale și la prevederile art. 970 și urm. din C. civ. de la 1864, întrucât actualul C. proc. civ. nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"). În acest context normativ, sunt neavenite, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile din memoriul de recurs prin care se susțin, în sinteză, următoarele aspecte: instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractului de mandat și conținutul obligațiilor asumate de mandatar, urmărirea execuției și finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea lor; prin art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. s-a angajat să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen, adică să depună diligențele necesare pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul stipulat; prevederile contractului de mandat sunt cât de poate de clare, sub aspectul obligațiilor asumate de mandatar, acestea fiind de diligență, iar nu de rezultat; în mod greșit a reținut instanța de apel că A.N.L. nu și-a îndeplinit obligația de a finaliza imobilul și de a realiza rețeaua de utilități în termenul convenit, din clauzele contractului de mandat rezultând că mandatarul avea doar o obligație de diligență, respectiv de a urmări finalizarea lucrărilor în termen, fără a se obliga la executarea construcției ori la predarea la cheie a imobilului; reclamanții nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relația cu autoritățile publice care s-au obligat a asigura proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de utilități; A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor contractuale, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor și purtând o amplă corespondență cu părțile implicate în acest proiect. Se observă că, prin intermediul acestor critici, se susține că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, actul juridic dedus judecății (contractul de mandat), atunci când a calificat obligația asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind o obligație de rezultat, iar nu de diligență, astfel că nu se circumscriu nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale), nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege. Referitor la criticile prin intermediul cărora se susține că instanța de apel a ignorat prevederile art. 1.523 și urm. din C. civ. de la 1864 și că a interpretat în mod greșit prevederile Legii nr. 152/1998, se constată că sunt nefondate. Recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive și că Legea nr. 152/1998 nu cuprinde vreo dispoziție din care să reiasă obligația sa de a efectua lucrările de utilități și de construire, precum și de a preda locuința la cheie către beneficiari, cu atât mai mult cu cât construirea cartierului Henri Coandă nu este un program propriu al A.N.L., ci un program guvernamental, conform H.G. nr. 293/2004. Potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. În realizarea acestor atribuții, Agenția a fost autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii. Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat, în mod corect, aceste prevederi legale, atunci când a reținut că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat, pentru că A.N.L. nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci acționează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului imobiliar. De asemenea, este corectă concluzia instanței de apel, în sensul că obligațiile A.N.L. nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, ci includ și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, din moment ce la art. 1 alin. (4) din Normele metodologice se prevede că A.N.L. monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale, iar, cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor. Interpretând clauzele contractului de mandat în corelație cu dispozițiile legale precitate, instanța de apel a reținut că obligațiile asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de mandat presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente, respectiv construirea propriu-zisă a locuințelor și viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire, adică asigurarea finalizării construcției, ce implică atât asigurarea edificării construcției, cât și a instalațiilor care o deservesc și o fac funcțională, conform art. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții. Totodată, aplicând, în mod corect, prevederile legale precitate, instanța de apel a conchis că contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, ci este un act juridic complex, prin care intimații-reclamanți au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, context în care a reținut că obligația asumată de recurenta-pârâtă este una de rezultat, nu de diligență, interpretare ce nu poate fi cenzurată în recurs. Referitor la condițiile răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut neexecutarea obligațiilor contractuale, în condițiile în care a întreprins demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate, iar nefinalizarea la termen a locuinței a fost determinată de Municipiul București, care gestionează finanțarea și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, astfel că prejudiciul nu îi poate fi imputat. Nici aceste critici nu pot fi analizate, întrucât aduc în discuție temeinicia deciziei civile recurate, iar nu legalitatea sa, din moment ce instanța de apel a reținut întrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, plecând de la interpretarea clauzelor contractului de mandat. În contextul în care a calificat obligația asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind una de rezultat, instanța de apel a reținut că A.N.L. nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în desfășurarea și implementarea proiectului în relația cu partenerii contractuali. În ceea ce privește demersurile pe care recurenta-pârâtă afirmă că le-a efectuat, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că acestea se situează în afara termenului în care partea se angajase nu doar să le inițieze, ci să asigure punerea lor în practică și, pe de altă parte, că nu prezintă relevanță din perspectiva existenței faptei ilicite, având în vedere că obligația asumată prin contractul de mandat este una de rezultat. Totodată, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, instanța de apel a reținut că imobilul intimatelor-reclamante nu este susceptibil a fi utilizat conform destinației sale (locuință), întrucât nu este finalizat, nu este racordat la utilități, iar cartierul nu beneficiază de dotările socio-urbane necesare. Se observă că, invocând neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii sale contractuale, recurenta-pârâtă contestă, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale și a valorificat mijloacele de probă, inclusiv convențiile încheiate între părțile implicate în proiect, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în calea extraordinară de atac a recursului. Referitor la interpretarea mijloacelor de probă, se reține că, potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., "în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare", fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a dovezilor. Or, recurenta-pârâtă critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanța de apel este suverană în această privință. Față de cele expuse, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante A. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, dovedite a fi efectuate în faza procesuală a recursului prin documentele justificative depuse la dosar.