ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1792/2022

Ședința publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă, la 27 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Locuințe, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.500 euro/lună, cu titlu de daune-interese, evaluate provizoriu la suma totală de 54.000 euro și compusă din:

- 1.400 euro/lună pentru lipsa de folosință a locuinței în cuantum total de 50.400 euro, precum și în continuare până la data predării la cheie a locuinței după recepția lucrărilor și finalizarea completă a Cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința tip S7A, situată pe lotul nr. x din sectorul 1, București, cu număr cadastral x, înscris în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 9111 din 22 iunie 2004;

- 100 euro/lună (echivalentul sumei de 465,94 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6594 RON din 26 martie 2018), cu titlu de daune morale, în sumă totală de 3.600 euro și, în continuare, până la data predării la cheie a locuinței indicate.

Prin încheierea din 11 aprilie 2018, Tribunalul București – secția a IV-a Civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă a aceluiași tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, a depus cerere de chemare în garanție a societății S.C. B. S.R.L.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a IV-a Civile din cadrul aceluiași tribunal. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel, în vederea pronunțării regulatorului de competență, care, prin sentința civilă nr. 112F din 13 decembrie 2018, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, prin sentința civilă nr. 2922 din 15 octombrie 2019, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă, precum și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinței civile nr. 2922 din 15 octombrie 2019, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1302A/2020 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, s-a admis apelul declarat, s-a anulat sentința civilă apelată și s-a fixat termen pentru rejudecarea fondului la 9 decembrie 2020.

Prin decizia nr. 721A/2021 din 21 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 86.671 Euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței tip S7A, situată pe lotul nr. x din Cartierul Henri Coandă, București, cu număr cadastral x, înscris în CF individuală nr. x, pentru perioada 27 martie 2015-24 martie 2021, a respins, în rest, cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a constatat încetată acțiunea formulată de intimata-pârâtă împotriva chematei în garanție S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., cu cheltuieli de judecată.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 721A/2021 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a VI-a civilă, solicitând, în principal, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Sub un prim aspect, autoarea căii de atac a criticat decizia recurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția instanței de prim-control judiciar cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca fiind dată cu încălcarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, a arătat că, față de obiectul acțiunii - răspundere civilă contractuală, termenul de prescripție trebuia calculat în conformitate cu dispozițiile legale sus-indicate, în raport de care, la data sesizării primei instanțe, acțiunea era prescrisă.

Astfel, momentul de început al termenului de prescripție a fost reprezentat de data de la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de aceasta, în speță data predării efective a imobilului, 2 mai 2008.

Contrar opiniei instanței de apel, de la data predării imobilului intimata-reclamantă trebuia să cunoască existența pagubei ce îi fusese cauzată prin nerespectarea dreptului său de folosință a locuinței, dar și entitățile care răspundeau de repararea acesteia, având în vedere că ea cunoștea cadrul contractual și raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

A mai arătat că obligația de plată a despăgubirii era o obligație unică, modalitatea de cuantificare a despăgubirilor fiind lipsită de relevanță din perspectiva momentului de debut al termenului de prescripție.

Sub acest aspect, a afirmat că în speță prestațiile nu erau succesive, cum, în mod greșit a reținut instanța de apel, astfel încât dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații trebuie să se stingă printr-un termen de prescripție deosebit; o interpretare în sensul celor stabilite prin decizia recurată ar determina promovarea unor astfel de acțiuni după o perioadă mai mare de timp de la producerea pagubei, fapt ce ar transforma acțiunea în despăgubire într-o acțiune imprescriptibilă.

Conchizând, a afirmat că producerea urmărilor faptei ilicite în fiecare zi nu prezenta relevanță din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, întrucât, în speță, nu există o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuu, ci o faptă unică, cu consecința nașterii unui drept la despăgubire ce a debutat la momentul predării efective a imobilului, când intimata-reclamantă a cunoscut că nu poate beneficia de folosința locuinței.

Totodată, față de considerentele instanței de apel privind angajarea răspunderii contractuale a recurentei-pârâte, judecata cauzei s-a realizat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, aceasta nerealizând o analiză efectivă a situației de fapt, a probelor administrate și o aplicare corectă a normelor de drept material.

Astfel, instanța de prim control judiciar a ignorat dispozițiile legale referitoare la interpretarea convențiilor, cele ale art. 1.532, raportat la art. 1.539 C. civ., precum și prevederile contractuale privind drepturile și obligațiile fiecărei părți; contrar opiniei instanței de apel, recurenta-pârâtă și-a asumat obligația de a depune toate diligentele pentru finalizarea lucrărilor de construcție a imobilului, respectiv de a urmări executarea lor, iar nu realizarea efectivă a acestora, obligația rezultând chiar din faptul că, ulterior încheierii contractului de mandat cu recurenta-pârâtă, intimata-reclamantă a încheiat cu constructorul contractul autentificat sub nr. x din 29 iunie 2004 și actul adițional la acesta nr. 1 din 2006.

A mai precizat că, în raport cu art. 1.540 alin. (2) C. civ., răspunderea contractuală a autoarei căii de atac nu putea fi angajată pentru nerespectarea obligațiilor reținute de instanța de prim-control judiciar, a celor stabilite prin convențiile încheiate de intimata-reclamantă cu terții, prin convențiile semnate de recurenta-pârâtă cu alte persoane și nici pentru cele ce reveneau antreprenorilor sau terților semnatari ai convenției sus-arătate.

Din această perspectivă, a subliniat că prevederile contractului de mandat în cauză nu se puteau completa cu cele legale sau cu cele rezultate din contractul de antrepriză și de construire, în lipsa unei stipulații în acest sens prin contract, simpla trimitere la dispozițiile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 1990/1999 și ale contractului sus-arătat nesemnificând instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1.073 și de art. 973 C. civ. de la 1864.

În opinia acesteia, răspunderea contractuală ar fi trebuit analizată doar prin raportare la contractul de mandat încheiat cu intimata-reclamantă și la art. 1.532 și următoarele din C. civ.

O altă critică invocată a vizat condițiile răspunderii contractuale ale autoarei căii de atac și a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la fapta ilicită, a arătat că, potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x din 25 mai 2008, pârâta a fost împuternicită să o reprezinte pe reclamantă în relațiile cu proiectantul si antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, în condițiile și termenul stabilite prin contractul de construire; recurenta-pârâtă nu și-a asumat obligația de a executa si finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare și nici nu a garantat realizarea locuinței în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, aceasta fiind o obligație asumată de constructor și de antreprenorul general, conform art. 8 din contractul de construire.

Evocând dispozițiile art. 1.539 C. civ., a afirmat că în mod greșit s-a apreciat că obligația asumată de aceasta era una de rezultat, în condițiile în care, potrivit art. 1 din contract, s-a angajat să utilizeze și să pună în valoare întreaga sa diligentă și prudență pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire.

Referitor la culpă, a precizat că aceasta nu a fost dovedită în cauză, având în vedere că nu s-a probat că autoarea căii de atac nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței și nici nu s-au indicat, în concret, măsurile ce trebuiau adoptate în acest scop, simpla împlinire a termenului de predare a locuinței nefiind aptă de a da naștere unei prezumții de culpă în sarcina acesteia.

A mai afirmat că, raportat la obligațiile prevăzute în contractul de mandat, în mod eronat s-a reținut că aceasta și-ar fi asumat realizarea și finalizarea construcției; această concluzie a instanței de apel nu este întemeiată în drept, nefiind indicate actele sau normele legale în raport cu care s-a dat o astfel de calificare obligațiilor recurentei-pârâte, dispunându-se, în mod greșit, angajarea răspunderii sale, având în vedere că obligația asumată era una de diligentă; realizarea utilităților nu a fost stabilită în sarcina sa, iar aceasta nu a încasat prețul aferent lucrărilor.

În aceste condiții, angajarea răspunderii sale nu putea fi realizată doar din perspectiva faptului că prin intermediul recurentei se derulează realizarea ansamblului de locuințe, subliniind că agenția nu are calitate de dezvoltator imobiliar, întrucât aceasta nu construiește pe terenul proprietatea sa, nu finanțează construcțiile sau utilitățile și nu are obligațiile specifice unui astfel de dezvoltator, ci doar din perspectiva angajamentului asumat față de intimata-reclamantă prin contractul de mandat.

A arătat că nici cu privire la proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități nu și-a asumat nicio obligație, astfel că recurenta-pârâtă nu poate fi răspunzătoare pentru nerealizarea lor, cu atât mai mult cu cât din înscrisurile aflate la dosar rezultă diligentele pe care le-a depus în scopul aducerii la îndeplinire a contractului de mandat, demersurile și măsurile concrete în vederea finalizării locuințelor și predării acestora beneficiarilor.

A mai precizat că neîndeplinirea acestui rezultat nu a depins de voința și puterea de decizie a autoarei căii de atac, în condițiile în care Primăria Municipiului București era cea care gestiona atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă.

Contrar opiniei instanței de apel, a susținut că nefinalizarea lucrărilor la termen nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea acesteia în soluționarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a executării acestora, ci de neîndeplinirea obligațiilor de către entitățile specializate în domeniu.

Nelegalitatea deciziei civile atacate a fost susținută și din perspectiva faptului că problema utilităților a fost tranșată definitiv de instanțele de judecată, care au stabilit părțile responsabile pentru realizarea acestora în întregul cartier Henri Coandă. Or, pronunțarea unei soluții contrare ignoră un adevăr deja exprimat și o încălcare a drepturilor părților.

Conchizând, a arătat că prin raportul de expertiză nu a fost evaluată o sumă reprezentând venitul care ar fi putut fi obținut din închiriere, ci doar echivalentul unei chirii practicate pe piața liberă pentru alte imobile decât cel din cauză, iar intimata-reclamantă nu a făcut dovada că a stat cu chirie pentru a dovedi prejudiciul.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2022, recursul a fost admis în principiu și a fost fixat un termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate care, în drept, se încadrează parțial în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs, vizând greșita aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului material la acțiunea în despăgubire, Înalta Curte constată că acesta nu mai poate fi pus în discuție și nu poate constitui obiect de analiză pentru instanța de recurs, deoarece aspectele vizând începutul prescripției au intrat în puterea lucrului judecat, ca efect al deciziei nr. 1302A/2020 din 14 octombrie 2020 a Curții de Apel București, pronunțate în primul ciclu procesual și neatacate cu recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind incidente așadar.

Pe de altă parte, criticile prin care se susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor legale privind interpretarea contractelor, reținând în mod eronat că prejudiciul suferit de reclamantă este unul succesiv și, totodată, că nu a analizat convențiile încheiate între părți după natura și obiectul lor, nu justifică admiterea căii de atac formulate, reclamanta afirmându-și pretențiile în raport cu contractul de mandat, dar și în raport cu prevederile contractului de antrepriză generală și ale celui de construire, în condițiile în care contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă nu a încetat.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că, față de împrejurarea că nu s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă și-ar fi îndeplinit obligația de finalizare a locuinței, inclusiv pe cea de realizare a lucrărilor de utilități, subzistă obligația de predare a bunului în sarcina acesteia, iar prejudiciul pretins de reclamantă este unul actual.

Așadar, Înalta Curte va înlătura criticile formulate pe fondul cererii de recurs prin care se susține că recurenta-pârâtă nu are obligația de a realiza utilitățile imobilului în discuție. În scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de construire și Convenția MM nr. 1909 din 6 mai 2004, convenții ce sunt indisolubil interdependente, completându-se reciproc.

Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, în baza căreia Agenția Națională pentru Locuințe a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale.

Așadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

În acest context legal și convențional, recurenta-pârâtă era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 din C. civ. de la 1864.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, actele juridice deduse judecății fiind corect interpretate, ținându-se seama de intenția părților și de conținutul clauzelor contractuale apte să circumscrie modalitatea de estimare a prejudiciului.

Potrivit legii, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale (art. 1-6 din Legea nr. 152/1998).

Astfel, recurenta - pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Înalta Curte confirmă concluzia instanței de apel în sensul că obligațiile asumate în temeiul contractului de mandat sunt unele de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc faptul că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen (art. 1), predarea la cheie având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită de o manieră decentă și efectivă.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art. 15 din același contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 din C. civ., corect aplicate în cauză.

Actul juridic în discuție nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie, la rândul său, unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, dimpotrivă, un act juridic complex, cu clauze nespecifice mandatului în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii sale, prin care reclamanta a împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției la cheie, prin nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este legală, iar criticile recurentei care vizează aplicarea greșită a legii, sub aspectul normelor de drept material referitoare la interpretarea contractului de mandat, nu au caracter întemeiat, urmând a fi înlăturate.

Față de cele ce preced, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata- reclamantă A. deși, în principiu, admisibilă pe ideea împrejurării că recurenta se găsește în culpă procesuală, ca parte care a pierdut procesul, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi respinsă întrucât nu s-a făcut dovada cheltuielilor suportate de către intimata-reclamantă în faza procesuală a recursului, în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ., aplicabile și în recurs, potrivit dispozițiilor art. 494 din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 721A/2021 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția VI-a Civilă.

Respinge ca nefondată cererea intimatei-reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.